Naționalitatea e o nobilime

„Arareori s-a afirmat sentimentul de rasă, sentimentul național și geloasa apărare a drepturilor personalității atât de puternic ca în zilele noastre… Căci marea putere de atracție a tot ce este universul rezidă în slăbiciunea omenească. Omul cel tare se ferește de ea; el găsește în sânul său propriu, în propria sa familie, în propriul său popor nemărginite adâncuri sufletești de dezvoltare proprie – pe care el nu le-ar da pentru întregul cosmos cu stelele sale cele nenumărate.”

„Un om cu o credință este o putere socială egală cu nouăzeci și nouă de oameni care nu au decât interese.”

Mulți se vor fi mirat de ce adică combat eu cu atâta cerbicie democrația radicală, orice democrație propriu-zisă; de ce caut, cu atâta stăruință, să pun în relief adevărul azi științific că clasa conducătoare a unui popor e un produs normal al firii omenești și al popoarelor, că ea nu poate fi nimicită ca clasă fără a se nimici statul și națiunea, că o clasă conducătoare trebuie să existe; că ea nu poate fi decât schimbată, dar numai cu o altă clasă tot conducătoare: numai cu alte persoane, că trebuie deci să fie conservată și primenită cu înțelepciune; că nu există națiune fără clase.

Faptul acesta răstoarnă, evident, toate teoriile democrației propriu-zise. El însă e de cea mai mare importanță pentru toți cei ce urăsc atât despotismul, cât și cosmopolitismul; el este esențial pentru orice concepție cu adevărat naționalistă. Căci numai respectarea acestui fapt poate salva naționalitatea unui popor, care altminteri se dizolvă îndată ce nu mai are cine s-o înțeleagă, cine să oprească demos-ul de a se lepăda de ea, de dragul unor interese amăgitoare, dar trecătoare, ale indivizilor in parte.

Căci, repet, naționalitatea unui popor nu-i vorbă în vânt, cum cred mulți visători și demagogi; naționalitatea unui popor nu-i program electoral, nu-i zdreanță. Dar nici marcă pentru animale la un fel. Nu-i tinichea cu număr, pe care orice trecător pe acest pământ, orice hoț „umanitarian” sau hingher politic o poate desprinde și băga în buzunar, spre a șterge „prejudecata proprietății”; spre a ferici, cum crede el, nevinovate „viețuitoare” într-o menajerie „socială”, într-o democrație, „nouă organizație a umanității”, foarte „liberală” de felul ei…

Naționalitatea unui popor e rangul său în lume, între popoare; e blazonul nobiliar al meritului său; al valorii sale din trecut și din prezent; e singura sa distincție față de alte familii naționale, față de triburi, seminții și neamuri; e unica sa pavăză în lupta între popoare; singura sa putere, unicul său drept; căci este însăși ființa sa, sufletul său; persoana sa morală în fața lumii, a tribunalului istoriei; e conștiința sa că e o națiune, o entitate culturală proprie în varietatea omenirii, că nu-i o simplă cifră, un număr de indivizi, de ființe, de animale „sociale”.

Naționalitatea unui popor e legea lui străbună și limba lui deosebită; e comoara lui proprie de literatură și istorie, de credințe și moravuri; de datini, tradiții, de obiceiuri; e arsenalul său moral de virtuți și gânduri, de fapte și idealuri din trecut, pentru prezent și viitor, pe o brazdă seculară de pământ; pentru viața lui ce este, și mai ales ce va să vie; în continuă luptă contra tuturor celor ce caută să i-o șteargă, conștient sau inconștient, și să-l îngroape de viu în marele demos al pământului, în civilizația fără nici un ideal a demagogiei cosmopolite.

Demos-ul într-un stat e populația lui, oricare ar fi ea, populația lui întreagă: cetățenii și străinii. Elemente de valoare pozitivă pot fi cu toții. Dar sunt și elemente negative între ele. Prin urmare, populația toată merită respect din partea statului, întrucât e respectabilă. Ea toată se poate bucura de libertăți, întrucât le merită. Ea toată are drept la solicitudinea statului, întrucât este element de cultură; căci populația este a lui, întrucât poate fi a lui, întrucât atârnă de interesul, de voința și de putința lui; a statului, nu a demos-ului. Căci un stat e într-o situație, altul în alta; fiecare în a lui, în a lui specifică, numai a lui în lumea aceasta. Unul e silit, de propriile sale interese, să procedeze într-un fel față de populația lui, sau față de părți, de fracțiuni, de straturi ale ei; altul într-alt fel; fiecare în felul lui. Dar cu o îngrădire. Statul trebuie să se ferească de intervenții ce caută a schimba clasele, ce caută a schimba limba sau limbile, credințele, moravurile populației sale. Când caută el a le schimba, el provoacă o firească reacție națională care poate merge până la revoluție și surparea statului. Tot chestiuni mari, adânci, complexe, adeseori hotărâtoare, pe care nu teoriile simpliste ale democrației le pot rezolva, ci înțelepciunea, patriotismul, caracterul celor ce cârmuiesc statul și a celor ce țin la el.

Democrația însă nu poate admite asemenea idei „reacționare”. Căci ea pentru demos trăiește, în teorie; în practică mai ales din demos. De aceea, toată filosofia ei politică se reduce la un burete, la un tibișir și o tablă. Teoria și practica ei e votul, e numărul, e aritmetica. Ea „șterge” caracterele, limbile, deosebirile naționale, „clasele sociale”; căci „cugetătorii” și „savanții” ei își închipuie că ar fi și ele scrise cu un tibișir pe o tablă de lemn; n-ai decât să le ștergi și să scrii dorințe în locul lor, dorințe în formule matematice. Democrația trebuie să procedeze astfel, căci altfel nu poate exista nici măcar în teorie.

Simplă și naivă, ca un copil neascultător, ea crede că toată viața-i o petrecere. Pentru ea, politica nu-i nici știință, nu-i nici artă, ci o simplă jucărie; un demos oarecare, fasonat într-o păpușă; păpușă azi, dar groaznic minotaur mâine, când democrația crește, se lărgește, se mărește; când demos-ul nu mai vrea să fie luat în râs, când cere, în mod serios, ca de fapt numărul să hotărască. Iar când numărul hotărăște, el nu admite deosebiri între om și om, între „inși”, între „ființe sociale”, căci nu le poate admite. Pentru că nu le înțelege. Atunci naționalitatea se arată, tuturor celor cu numărul, o „superstiție”, o „invenție” aristocratică, burgheză, de prisos: fuit.

Nicio democrație nu poate fi națională (subl. red.). Pentru că baza ei, singura rațiune a existenței ei, e un număr. Iar numărul singur nu are caracter național, cum n-are foamea, cum n-are invidia, cum n-are lăcomia. Numărul e internațional. E internațional ca banul și schimbător ca el. Nicio democrație nu poate fi națională, pentru că numărul singur n-are cap, nu are suflet. Cifrele pot să reprezinte voturi, ele însă nu fac politică. Stat pro ratione numerus. Banul se plimbă din mână în mână; și se schimbă. Dar și „gândul omului se plimbă, și din ceas în ceas se schimbă”. Dar al cărui om? Al leneșului, al lui Nea Pierdevară, al netrebnicului, al „omului”, al sofistului pribeag. Cel ce are o casă, cel ce trăiește într-un neam, acela se gândește la casa lui, la neamul lui. Acela are o legătură între gândurile sale. Pe acela toate gândurile lui de casa sa, de neamul lui îl leagă. Caci acela mereu muncind, pentru casa sa, pentru neamul său muncește. N-are vreme de plimbat. Lui nici picioarele nu-i pleacă mereu la plimbare, nici gândurile. El e mereu statornic. Și la treabă și la gând. Numai asemenea oameni pot birui viața, pot să biruiască lumea, cum zice Christos. Numai asemenea oameni găsesc fericirea, numai pentru ei viața neamului are un rost. Numai ei au un rost pentru această viață, pentru că numai ei au meritat-o prin hărnicia lor, numai ei o simt și o înțeleg. Pentru că au și cap și suflet.

Netrebnicul, cel cu un gând de apucat și cu nouă de lăsat, acela mereu se plimbă, cu gândul lui cu tot. De la Cameră la Capșa și de aici la Eforie. Acela mereu se hrănește, pe sine și pe alții, cu teorii de evoluție, de reforme, de fericire egală, de suveranitatea tuturor. Și cum evoluția democratică din ceas în ceas se schimbă, și cu ea slujbașii ei, și netrebnicul mereu se schimbă și gândul lui: „venim la putere?”, „când venim la putere?”, „mai stau mult?”, „îmi spuse Cutare că or să plece…”, „noi o să reglementăm chestia împroprietăririi…”

O politică națională e imposibilă într-o atmosferă de egalitarism de cifre, de automate, mereu înfierbântați de fraze lustruite, mereu seduși contra intereselor permanente ale poporului, ale națiunii.

Ea nu poate fi făcută decât de talentele și energiile naționale. Ea cere câmpuri de activitate autonomă,într-o întăritoare atmosferă de libertate. Asemenea talente și energii pot fi zeci, pot fi sute, pot fi mii și zeci de mii, sute de mii, milioane, în diferite gradațiuni, într-o națiune. A le nivela cu de-a sila, a le pune la jugul egalității democratice, la discreția unei birocrații demagogice și idioate, înseamnă a le omorî în germinare. Asta va să zică pur și simplu ca, printr-un sistem de cabinet, leii să fie declarați egali cu iepurii, elefanții cu șoarecii; vulturii să fie guvernați de papagali.

Ca talentele și energiile naționale deosebite, ca asemenea încarnații ale unui neam întreg să-i poată produce lui siguranță, bunăstare și mărire, să-l poată înălța pe el la o treaptă națională, la un rang tot mai înalt între națiuni, ele trebuie să fie protejate, iar nu luate în picioare de un egalitarism stupid, pe cât de brutal, pe atât de impotent. Ele trebuie protejate… mai ales prin libertăți. Un popor civilizat, o națiune, trebuie să fie și să rămână veșnic o vie piramidă națională, cu trepte de puteri și de valori, de talente, de virtuți și fapte. Nu un bâlci cosmopolit de negustori de fraze și minciuni, de flașnetari politici, înșelători și tâmpitori de oameni și popoare. O națiune trebuie să producă ceva de seamă în lumea aceasta, dacă vrea să existe ca națiune: o simfonie națională de veșnice adevăruri și simțiri, de fapte naționale permanente, de idealuri proprii; un lung acord între trecut, prezent și veșnicie (subl. red.). Nu o cacofonie de broaște într-o monotonie de baltă; între organisme „egale”, foarte egale, ce vegetează, ca în orice broscărie de demagogi, pe un fund de murdării și de otrăvuri.

Legile eterne de dezvoltare firească ne dovedesc până la evidență că libertatea e un principiu de viață, că egalitatea e un principiu de moarte (subl. red.). Niciodată și nicăieri, în istoria națiunilor culte, egalitarismul politic n-a produs nimic durabil sub raportul culturii naționale. Dar totdeauna și pretutindeni el, în cele din urmă, a distrus orice cultură națională. Repet: o naționalitate nu este altceva decât un rang de nobilime pe scara culturii altor triburi și națiuni. Cei ce nu pot pătrunde până în fundul acestui adevăr pe care-l stabilesc eu, după câte știu, pentru întâia oară în literatura „universală”, aceia niciodată nu vor fi naționaliști, ci pur și simplu patrioți pe termen, „oameni asociați” în baza unui „Contract Social”. Nu vrea statul să le primească „teoriile”? prea bine, ei reziliază „Contractul” și pleacă p-aci încolo, de exemplu, la America.

De ce sunt toți evreii din Europa democrați? Langbehn explică faptul crezând că ei „au principii democratice, deoarece instinctul lor mereu îi trage spre plebe”. Fapt este că deja Sfânta Scriptură ne spune că atunci când evreii au părăsit robia Egiptului „plecat-au cu ei multă lume fără căpătâi”, deci multă pleavă socială. Ei sunt toți contra naționalităților. Numai oamenii fără putere de observație îi cred capabili de a se încălzi, în mod sincer și durabil, pentru ideea naționalizării. Că sunt de ici-colea rarisime excepții? Desigur, dar ele nu probează nimic contra aserțiunii mele.

Naționalitatea e un rang de nobilime, și de aceea numai elementele nobile ale poporului o pot apăra (subl. red.). Numai ele o pot conduce mai departe spre adevărate „țeluri nebănuite”. Căci numai o naționalitate poate să urmărească țeluri concrete. Niciodată haosul „omenirii”.

Naționalitatea e un rang de nobilime și trupească și sufletească. Și fiecare fiu al unui neam se simte el însuși înălțat, în sfera idealității omenești, când știe, că luptând și jertfindu-se pentru poporul său, el contribuie la înălțarea acestuia pe scara neamurilor. Principiul de conservare și de dezvoltare firească, în libertate, la această înălțare tinde. Democrația tinde la nivelare, la coborâre, la ștergerea naționalității din rândul națiunilor, la transformarea ei într-o colbărie de oameni veșnic poftitori de cele trupești, incapabili de cele sufletești, de orice simțire nobilă. Apoi însăși cultura adevărată nu este altceva decât tocmai o nobilime într-o civilizație vulgară.