Continuăm prezentarea cărții Political Correctness: A Short History Of An Ideology (2004, Free Congress Foundation), coordonată de William S. Lind, Director al Centrului pentru Conservatorism Cultural Free Congress Foundation. Traducerea acesteia formează Partea I a lucrării Corectitudinea politică, o ideologie neomarxistă. Marxismul cultural – noua utopie (ed. a 2-a, revizuită și adăugită, 2017), apărută la editura Reîntregirea din Alba Iulia. În articolul anterior am prezentat primele două capitole.
Capitolul III, intitulat „Corectitudinea politică în învățământul superior”, este semnat de T. Kenneth Cribb jr., care arată determinarea adepților neomarxismului în a spăla creierele noilor generații de studenți. Măsurile luate de reformatorii educației superioare începând din anii 1960 sunt demne de pregătirea terenului pentru o lume distopică, unde în numele unor „drepturi” sunt încălcate toate drepturile, începând cu acela pe care se clădește demnitatea umană: libertatea, în diferitele sale manifestări. Campusurile universitare americane au devenit un teren de luptă aprigă între magiștrii corectitudinii politice, susținuți de ciracii lor, și apărătorii valorilor ce fac din instituțiile de învățământ superior spații de cunoaștere a omului, a societății și a mediului de viață, în scopul menținerii civilizației occidentale (a civilizației, putem spune). Pentru a-și atinge scopul, emisarii ideologiei progresiste duc o luptă specială împotriva tradiției artelor liberale, pentru că aceasta reprezintă mediul de formare a mentalităților favorabile libertății de gândire, artele liberale fiind în cea mai strânsă legătură cu experiențele de viață. De aceea, în anii anteriori – în mod fățiș, pentru că procesul propriu-zis a început cu decenii în urmă – am fost martori ai unei cenzuri demne de un regim dictatorial: cărți sau filme clasice au fost interzise în SUA pe motiv că ar leza sensibilitatea anumitor minorități, deși operele respective nu erau unele de propagandă; ele reprezentau o prelucrare artistică a unor realități sociale și culturale, subiectele fiind cele de interes universal: iubirea, suferința, sensul vieții, moartea.
Cribb susține că libertatea de a exprima și a pune în discuție idei se erodează într-un ritm alarmant, dezvoltându-se o adevărată Inchiziție a Corectitudinii Politice. Sute și uneori mii de exemplare ale publicațiilor conservatoare sunt fie furate, fie arse în public de către studenți radicali, iar de cele mai multe ori aceste acțiuni au loc cu sprijinul tacit al facultății și al administratorilor campusurilor. Dintre numeroasele incidente ce atestă „superioritatea” noii culturi marxiste, sunt redate câteva: în Vinerea Mare, în fața capelei campusului Amherst College din Massachusetts, un grup de studenți homosexuali au desenat graffiti pe trotuare, mâzgălind sloganul „Homosexual prin Drept Divin”; când un ziar al studențimii conservatoare a criticat această acțiune, studenții protestatari au ars în public exemplare ale publicației; studenților care participă la programele organizate de armata americană, în universități de prestigiu, pentru a pregăti cadre de conducere specializate în domenii militare, le este teamă să vină la cursuri îmbrăcați în uniforme, fiindcă li se scad notele în mod arbitrar de către cadrele didactice ostile armatei; din cauza unui val de acuzații de hărțuire sexuală lansate de feministe extremiste la adresa unor presupuși inamici, unii profesori au început să încheie polițe de asigurare pentru a se proteja de povara financiară a proceselor de acest tip; Universitatea din Massachusetts a elaborat un chestionar în care profesorii trebuie să declare ce contribuții au adus la multiculturalism, iar răspunsurile influențează deciziile privind durata contractelor de muncă și promovarea. Pe lângă cazuri precum acestea, promotorii ideologiei neomarxiste apelează constant la mijloace de presiune subtilă: „atacarea programei școlare în numele «multiculturalismului», impunerea unor «coduri de limbaj» restrictive și vag formulate, precum și cursuri obligatorii de «formare a sensibilității» adresate bobocilor, care nu sunt altceva decât eforturi sistematice de îndoctrinare ideologică” (p. 46).
Cheia care deschide ușa către reformarea educației liberale este mișcarea multiculturală, pentru că ea presupune restructurarea sistematică a programei de învățământ, astfel încât să limiteze considerabil accesul studenților la cunoașterea tradiției occidentale. O astfel de reformă are rolul de a duce la relativism cultural, care înseamnă pentru identitatea personală și comunitară ceea ce înseamnă nispurile mișcătoare pentru o construcție durabilă. Mai grav este că universitățile de elită s-au lăsat contaminate de reformarea programei de învățământ în direcția corectitudinii politice. De exemplu, în 1988, Universitatea Stanford a eliminat vechea disciplină obligatorie „Civilizația occidentală”, punând în locul său disciplina multiculturală „Culturi, idei și valori”, unde pot fi puși laolaltă Platon, Shakespeare, Newton și marxiștii revoluționari din America Centrală. Studiul serios al istoriei a fost abandonat în favoarea unor cursuri reunite sub titulaturi precum „Culturi americane”, „Culturile lumii” și „Studii de gen”, fiecare organizate astfel încât studenții să nu afle care sunt pilonii civilizației occidentale. De pildă, cursurile spre care sunt direcționați prin cerințele din programă, includ: „Film și literatură: reprezentări ale frontierei dintre SUA și Mexic”, „Teatru etnic contemporan”, „Cultura expresivă Chicana”, „Misoginie și feminism în Renaștere”. Iar pentru că o universitate precum Stanford „dă tonul” pentru universități mai mici, impactul practicilor promovate este considerabil în societate. Acest impact se manifestă prin impunerea unor coduri de exprimare artificială, prin impunerea cursurilor de „sensibilitate” și a unui climat dominat de suspiciune, frică și intimidare în campusuri. Ele au ca efect reducerea până la anulare a libertății universitare și a libertății de exprimare, deformarea ideologică a tinerilor și servicii educaționale de slabă calitate.
Una dintre metodele frecvent utilizate pentru a duce în derizoriu capodopere, fapte eroice, evenimente cruciale și caractere aparte este plasarea lor într-o serie de elemente mediocre sau chiar neînsemnate: efectul este acela de creare a unei „medii” în privința importanței și falsa impresie că fiecare element al enumerației își găsește locul printre celelalte. Nivelarea vârfurilor – despre care și Thomas Molnar a scris convingător în cărțile sale – este tehnica la care se apelează pentru relativizare. Este ceea ce s-a încercat după 1990 cu Eminescu și cu unii dintre oamenii de cultură interbelici. O altă tehnică în același sens al relativizării este crearea unui spațiu de evaluare de o prea mare elasticitate, care permite situarea „faptelor” (ca termen generic) pe toate treptele, din lipsa unor repere temporale și informaționale. Este ceea ce s-a întâmplat – ca efect al creării manualelor alternative de istorie – cu imaginea de sine a poporului român: între „suntem cei mai buni” și „suntem cei mai răi” se deschide vastul spațiu al incertitudinii care se traduce într-o dramă identitară, adică o mare vulnerabilitate dacă nu se răspunde adecvat la întrebarea firească „Cine suntem?”. Iar un răspuns adecvat nu poate veni din manuale alternative, din aruncarea în aer a cronologiei formării poporului român, deci dintr-un amalgam de date asezonate cu abordări interdisciplinare. Ar fi ca și cum ai încerca să-ți trăiești viața pe baza unor obiective luate „de pe surse”. Eșecul formării, adică eșecul identitar este asigurat atunci când educația devine teren de experimentare – vinovată și rău intenționată, să nu fim naivi, pentru că altfel s-ar fi reparat demult problema, odată observate dezastruoasele efecte.
În actualul context este binevenită reamintirea cuvintelor lui Edmund Burke: „singurul lucru de care răul are nevoie ca să triumfe e ca oamenii buni să nu facă nimic” (p. 56). Din fericire, tot mai multe persoane au înțeles mecanismele ideologiei corectitudinii politice (pe cât de sofisticate în aparență, pe atât de rudimentare în esență) și miza luptei: însuși modul uman firesc de a fi.
Capitolul IV, „Corectitudinea politică: deconstrucție și literatură”, scris de Jamie McDonald, examinează fundamentul filosofic pe care deconstructivismul l-a furnizat teoreticienilor literari – vectori universitari ai răspândirii corectitudinii politice – influenți după anii 1960. Înainte de a urma firul ideilor, merită să facem o remarcă privind calitatea traducerii și a notelor, ambele realizate de Irina Bazon. Cititorul textului în română este mult câștigat prin clarificarea terminologiei complicate la care apelează deconstructivismul, o filosofie mai mult decât „complicată”.
Contrar credinței celor crescuți pentru a fi simple rotițe într-un ansamblu mecanic, „Literatura constituie, dacă nu cel mai important indicator cultural, cel puțin un barometru semnificativ al nivelului de civilizație al unei societăți. Literatura – constând în acele cuvinte pe care societatea, în ansamblul ei, le consideră drept exemplare – reprezintă, am putea spune, un punct de pornire, o fereastră spre cultură” (p. 57). Tocmai de aceea, ea reprezintă una dintre țintele oricărei ideologii totalitare. Înțelegem mult mai bine o epocă dacă analizăm literatura ei. Jamie McDonald afirmă că literatura americană contemporană este impregnată de „isme”: marxism, freudianism, feminism și altele care întregesc noul tablou. Teoreticienii literari exponenți ai corectitudinii politice au lentile prefabricate pe care le utilizează invariabil în analiza operelor literare: peste tot ei văd relele generate de moștenirea pe linie patriarhală, nocivitatea caracterului autoritar, a bărbatului alb european, a creștinismului, a familiei în singurul sens natural, ontologic. De asemenea, implicit sau explicit ei văd în lumea pe dos o împlinire a „dreptății” sau așa își doresc ei lumea, pur și simplu.
Criticii literari – numiți Noii Critici – din perioada 1920-1960 (F.R. Leavis, Robert Penn Warren, T.S. Eliot, William Empson, Cleanth Brooks etc.) au propus o analiză riguroasă, cât mai obiectivă a textului literar, acordând atenție deosebită elementelor formale: lingvistice, de prozodie, figuri stilistice, intrigă, simboluri, motive literare. Ca atare, ei încercau să găsească semnificația textelor fără a lua în considerare elementele extratextuale (intenția autorului, biografia, efectul asupra cititorului, contextul istoric și cultural), având drept principiu călăuzitor ideea că „textul este totul” (p. 59). Este ceea ce susține și Umberto Eco în discuția despre cele trei „intenții” ce pot fi luate în calcul referitor la un text literar, afirmând că doar intenția operei (nu a autorului sau a cititorului) este cu adevărat relevantă pentru înțelegerea sa.
În schimb, noua generație de critici (J. Hillis Miller, Geoffrey Hartman, Paul de Man etc.), cunoscuți ca reprezentanți ai criticismului cultural, acționează după principiul „totul este text”, o sintagmă ce redă una dintre ideile lui Friedrich Nietzsche: „nu există fapte, doar interpretări”; pe scurt, realitatea este doar un construct cultural. Expresia nietzscheană a fost ridicată la rang de postulat de către Jacques Derrida, părintele deconstructivismului, ale cărui lucrări au fost traduse din franceză de către profesorul american Gayatri Spivak, la mijlocul anilor 1970. Astfel, ele au oferit criticilor literari neomarxiști suportul filosofic de care aveau nevoie pentru a justifica orice le convenea. Este însă posibil așa ceva? Da, doar dacă se întrunesc două condiții: lentile ideologice adecvate și resorturile unei filosofii sucite care de fapt reprezintă o înfundătură. Despre cea dintâi condiție am vorbit deja – era îndeplinită. A doua condiție a apărut la momentul potrivit, iar pentru a înțelege în ce constă, este necesară o minimă incursiune în „profunzimea” deconstructivismului. Ghilimelele au rolul de a indica o mare confuzie: între adâncimea unei idei, ca surprindere prin logos a unei structuri ontologice, și o scriitură ce devine la un moment dat complet ininteligibilă, efectiv o negură semantică. Sigur, mințile sucite se pot simți ca acasă în acel mediu, însă vom vedea și de această dată valabilitatea criteriului scripturistic: fiecare pom după roadele sale se cunoaște.
În Scriitura și diferența, Derrida așază trei piloni la baza filosofiei sale: 1) renunțarea la conceptele de metafizică, ființă și adevăr, în favoarea acelora propuse de Nietzsche: joc, interpretare și semn; 2) înlăturarea, prin psihanaliză, a conceptului de subiect conștient sau conștiință de sine; 3) respingerea metafizicii prezenței, adică a fundamentului semanticii care stabilește o legătură indestructibilă între semnificant și semnificat, drept posibilitate de apariție a sensului. Prin urmare, deconstrucția pornește de la negarea pilonilor pe care se poate realmente construi cunoașterea: ontologia (ceea ce este), subiectul cunoscător și logosul purtător al sensului, care face posibilă raportarea oricărui subiect la ceea ce este. În locul lor așază nisipurile mișcătoare al căror stăpân nu poate fi decât un „maestru vrăjitor”, adică un maestru al iluziilor, care nu poate clădi nimic trainic. Mantra postmodernă „totul este text” reprezintă forma succintă a filosofiei non-sensului și, deci, a non-gândirii, posibilitatea „demonstrării” oricărei absurdități, din moment ce sensul cuvintelor este abolit și în locul său rămâne o „urmă” care se dizolvă continuu. Pentru a ilustra ideea unui sens care este simultan prezent și în dizolvare, Derrida utilizează frecvent cuvintele tăiate: urmă, ființă, lucru. Teoria că termenii nu mai au sens, ci doar „urmă”, are la bază ideea că semnificațiile originale ale cuvintelor se pierd, se dezvoltă, se schimbă permanent din cauza angajării minții umane într-un proces nesfârșit de interpretare. De aici concluzia că „întrucât orice sens este supus atât de rapid dispersiei, nu putem comunica niciodată cu adevărat” (p. 61).
Conceptul de „urmă” a fost preluat de la Freud, pentru care conștiința este un efect al „urmelor mnezice”, adică al reprezentărilor unor traume trecute, niciodată pe deplin conștientizate și a căror reactualizare în memorie este mereu amânată. Așa cum în teoria lui Freud, nu actele de conștiință (de „prezență”) stau la baza psihicului, tot astfel în teoria lui Derrida, scrierea nu are la bază termeni pozitivi, ci „urmele” ca ne-locuri în care semnele sunt înlocuite la nesfârșit. Aceste „înlocuiri de semne” indică pierderea sensurilor în procesul interpretării, iar ceea ce rămâne sunt de fapt semnele; urmele sunt înțelese și ca „diferențe”, goluri, absențe ale sensului originar. Iar pentru a desemna continua amânare a sensului, Derrida a creat cuvântul „diferanță”, prin îmbinarea cuvintelor „deferment” (amânare) și „difference” (diferență). Termenii urmă (urmă), diferență, diferanță, ștergere au pătruns în sfera educațională americană și au ajuns mărci ale postmodernismului, cuvintele noii mode de a spune... totul și nimic. Criticii literari care au preluat cu rapiditate teoria lui Derrida – pentru că le oferea filosofia și metoda practicării ideologiei corectitudinii politice – s-au îndreptat cu mai multă hotărâre împotriva generației anterioare de critici (1920-1960). Ca atare, ei au pledat în analiza lor pentru respingerea structurii textelor și pentru înlocuirea sensului originar (legat de o tradiție, de un ethos) cu „relația”: nu există o lume care este, ci doar una care se construiește continuu. Iar structurii (coerenței interne a) textului, deconstructiviștii îi opun o țesătură textuală mobilă, textul este o mișcare continuă, o urzeală sau țesătură ce se face neîntrerupt. Prin supralicitarea elementelor neesențiale este negată existența unei structuri stabile, universale, adevărul este pulverizat, orice reper este anulat. Așadar, deconstructivismul este un alt nume pentru relativism.
Însă la ce bun această prețioasă încâlceală de semne și idei? Pentru autorii și mai ales pentru promotorii ei neomarxiști, țelul este clar: acela de a găsi în operele literare „vinovați” ce trebuie criticați, adică atitudini, idei, cuvinte, personaje, opere și autori ce trebuie cenzurați. De cealaltă parte, trebuie înțelese și încurajate victimele, iar ideile, cuvintele, felul lor de a fi și a gândi trebuie promovate ca semn al toleranței, al acceptării, al non-violenței. Adepții criticismului cultural „s-au străduit să înțeleagă literatura din perspectivă feministă sau din perspectiva homosexualilor sau a minorităților radicale. Scopul lor nu era acela de a descoperi sensul – erau mult prea influențați de relativiști în sensul acesta – ci de a depista elemente sexiste, rasiale sau «homofobe» în operele autorilor de sex masculin, europeni și heterosexuali” (p. 60). Iar modul în care făceau (și fac) acest lucru presupunea desconsiderarea structurii operei literare și îndreptarea atenției spre aspectele extratextuale. De exemplu, afirmă Jamie McDonald, în cazul unei poezii care includea un personaj feminin, criticii erau preocupați de legătura poetului cu mama, soția, sora sau altă femeie, încercând să ofere poeziei o interpretare care să le convină lor, adică una care să îl incrimineze cumva pe autor. O modalitate de „a anula” adevărul Bibliei este abordarea textelor sale din perspectiva homosexualilor, pentru a trage concluzia că ele sunt impregnate de ură homofobă. Pentru că „totul este text”, analiza de acest tip a fost aplicată și muzicii, picturii, filmelor, televiziunii, oricărui act purtător de mesaj. Romanele scriitoarei Jane Austin, apreciate de intelectualii generației anterioare, sunt considerate acum prea conservatoare, abordând teme precum iubirea și căsătoria. Iar studierea unor autori ca Shakespeare, Milton, Chaucer este înlocuită cu discipline precum „Rolul femeilor în Epoca Renașterii” sau „Biblia ca literatură”.
Închei această parte prin două citate:
„Sensul ultim la care ajunge orice cuvânt este Dumnezeu – sensul suprem al gândirii tradiționale occidentale. «Semnificatul transcendental» pe care Derrida caută să îl suprime din sine și din lumea occidentală este, în fapt, reprezentat de Dumnezeu. Credința în Dumnezeu este considerată drept un produs al gândirii occidentale deficiente, iar Derrida pretinde, în manieră veritabil nietzscheană, că Dumnezeu este un construct al limbii și nu viceversa” (p. 66).
„Dacă ar fi urmat logica propriilor sale teorii, Derrida ar fi descoperit că însuși faptul de a-și transmite propriile idei prin scris sau verbal este imposibil. Dacă teoriile deconstructiviste ar avea măcar o slabă acuratețe, atunci orice comunicare verbală – și, prin extensie, orice alte forme de comunicare – ar fi cu neputință” (p. 67).
Comentarii