Despre corectitudinea politică s-au scris multe și se vor mai scrie, pentru că tema este cu adevărat generoasă, necesitând o incursiune în numeroase domenii. Oricine, vrând nevrând, a întâlnit cel puțin o dată subiectul acesta abordat sub una dintre fațetele sale: culturală, socială, politică, istorică, spirituală etc. Însă cei care doresc să vadă imaginea de ansamblu, cu istorie, ramificații și implicații directe sau pe termen lung, au această ocazie: Andrei Dîrlău și Irina Bazon au coordonat un volum dedicat fenomenului canceros la a cărui metastază suntem deja martori. Este vorba despre Corectitudinea politică, o ideologie neomarxistă. Marxismul cultural – noua utopie (ed. a 2-a, revizuită și adăugită, 2017) apărută la editura Reîntregirea din Alba Iulia. Prefața este scrisă de Dan Puric, iar Sorin Lavric semnează postfața.
Lucrarea cuprinde două părți, prima fiind traducerea cărții Political Correctness: A Short History Of An Ideology (2004, Free Congress Foundation), coordonată de William S. Lind, Director al Centrului pentru Conservatorism Cultural Free Congress Foundation. Traducerea în limba română a fost realizată de Andrei Dîrlău, Irina Bazon și Dragoș Moldoveanu. A doua parte, „Freudo-marxismul: noua utopie. Ideologia corectitudinii politice – avatar al marxismului cultural”, este alcătuită din 12 articole ce reprezintă în special „aplicații” ale corectitudinii politice în diferite sfere – spiritual-identitare, cultural-artistice, educaționale, psiho-sociale, politice. În cele ce urmează vom prezenta câteva dintre ideile fundamentale necesare pentru înțelegerea corectitudinii politice, respectând ordinea apariției lor în această carte.
Partea I este formată din șapte capitole ce reprezintă tot atâtea dimensiuni de analiză a political correctness. Faptul că lucrarea a apărut în noiembrie 2004 și a fost pusă gratuit la dispoziția oricărei persoane interesate de această temă (fiind postată pe site-ul Centrului Free Congress Foundation), ne face să ne întrebăm ce pondere a avut în conștientizarea problemei și în reacția imunitară manifestată în votul de la ultimele alegeri din SUA, deci după exact 20 de ani. Încă din „Introducere”, William S. Lind face o remarcă esențială: conservatorismul consideră că toate ideologiile sunt greșite, pentru că, pornind de la un sistem intelectual propus de unul sau mai mulți filosofi, îl așază pe soclul Adevărului. Iar atunci când – în mod inevitabil – realitatea ajunge să contrazică tot mai mult sistemul, ideologia aflată la putere se va comporta în raport cu realitatea (tot inevitabil) precum patul lui Procust, pentru că altfel ar însemna să renunțe la sistem. Scopul ideologiei nu este doar interzicerea scrierii împotriva ei, ci interzicerea exprimării și a gândirii cu privire la orice aspect al realității ce poate contraveni ideologiei, adică ceea ce trebuie să fie adevărat: „În final, rezultatul este, în mod inevitabil, lagărul de concentrare, gulagul și mormântul” (p. 17). Exemplificând, W.S. Lind face referire la americanii aflați în roluri publice, care trebuie să se înjosească și să își ceară „nesfârșite scuze ipocrite” dacă sugerează că există diferențe între grupurile etnice, dacă afirmă că rolurile sociale tradiționale asumate de femei și bărbați exprimă diferențele structurale dintre aceștia, dacă susțin că homosexualitatea este greșită din punct de vedere moral. De la un caz la altul, efectele impietății față de noua (atunci) ideologie de stat americană pot fi: concedierea, exmatricularea, dosarul penal, obligare la plata unor amenzi, punerea la zidul infamiei, ridiculizarea.
„Corectitudinea Politică” (numele ideologiei de stat americane) este termenul folosit de marxiști de mai bine de un secol, drept sinonim pentru „Linia generală a Partidului”. Unde a dus cea din urmă este destul de clar pentru cei care reușesc să privească puțin mai departe de cercul grijilor personale cotidiene. Un astfel de rezultat nu poate fi dorit de niciuna dintre persoanele care prețuiesc libertatea de gândire și expresie drept indicator, în plan exterior, al unei societăți libere, iar în plan moral, al onestității. Onestitatea presupune libertatea profundă, interioară, iar acestea reprezintă fundamentul firesc spiritual al unei societăți libere; corectitudinea politică este un război nu doar împotriva libertății exterioare, ci, mai grav, împotriva libertății ca dat ontologic, pentru că cel care este cenzurat de sute și mii de ori ajunge să se autocenzureze pentru a putea „funcționa” social. Acelora care doresc să înțeleagă originile istorice, metoda de analiză și componentele cheie ale acestei ideologii, volumul coordonat de W.S. Lind le este de cel mai mare ajutor, iar „dacă putem da în vileag adevăratele origini și natura Corectitudinii Politice, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei” (p. 19).
Capitolul I, semnat tot de William S. Lind, intitulat Ce este „Corectitudinea Politică?”, compară marxismul cultural cu ideologia-sursă (marxismul clasic), arătând cum structura ideologică este aceeași, doar „straiele” fiind cele care diferă. Traducerea marxismului din economie în cultură a început – la nivel formal, declarativ – încă din anii 1920. Cei care s-au ocupat de acest proces au fost Antonio Gramsci (comunist italian) și membrii Școlii de la Frankfurt, un grup de marxiști germani care în 1923 au întemeiat Institutul pentru Studii Sociale. Pentru a scăpa de Național-Socialismul din Germania, mulți dintre membrii proeminenți ai Școlii de la Frankfurt s-au refugiat, în anii 1930, în Statele Unite, unde au impregnat universitățile cu ideile revoluției ai cărei exponenți erau. Traducerea marxismului economic în marxism cultural s-a făcut prin adăugarea unor idei freudiene la vechiul trunchi; lingvistica a fost utilizată pentru a crea „Teoria critică” și deconstructivismul care au influențat teoria educației. De aici, drumul pentru schimbarea mentalităților a fost asigurat: resemnificarea binelui și a răului înseamnă, evident, schimbarea societății ce va împărtăși noile semnificații.
Lind apelează la cinci asemănări între vechiul și noul marxism: (1) ambele sunt ideologii totalitare: au în comun viziunea unei societăți fără clase, a condiției egale ce contrazice natura omenească, ceea ce înseamnă că poate fi făcută „acceptabilă” doar cu forța în diversele ei forme; în campusurile universitare unde corectitudinea politică este calea ce trebuie urmată și are la dispoziție instrumentele „executive”, au fost eliminate libertatea de vorbire, cea a presei și chiar a gândirii. (2) explicația unilaterală a istoriei: marxismul cultural susține că întreaga istorie este explicată nu prin proprietatea asupra mijloacelor de producție, ci prin dominația unor grupuri asupra altora, grupuri definite prin normalitate sau anormalitate în funcție de sex, rasă, preferințe sexuale. (3) anumite grupuri sunt virtuoase, iar altele rele, în mod a priori, indiferent de comportamentul indivizilor care fac parte din ele: pentru vechii marxiști, burghezia și alți deținători de capital erau răi, pe când proletarii erau buni; pentru marxiștii „emancipați”, bărbații albi sunt automat răi, iar negrii, hispanicii, femeile feministe, homosexualii și alte câteva grupuri minoritare sunt categorii virtuoase. (4) exproprierea ca metoda comună de realizare a dreptății: așa cum proprietățile burgheziei au trecut în proprietatea statului, marxiștii culturali (atunci când ajung la putere), aplică sancțiuni celor care nu le împărtășesc ideile despre bine și rău, oferindu-le privilegii grupurilor pe care le favorizează. (5) utilizarea unei false metode de analiză care să le dea dreptate în toate situațiile: pentru marxiștii clasici, metoda era analiza economică, iar pentru noii marxiști, analiza este lingvistică, anume deconstructivismul; prin deconstrucție se poate „dovedi” orice se dorește, iar marxiștii culturali doresc să arate că orice text dintotdeauna ilustrează opresiunea negrilor, a femeilor, a homosexualilor și a altor câteva grupuri (numărul lor crește în funcție de nevoile ideologiei). Analistul deconstructivist „depistează” în text sensurile care îl ajută să ajungă la orice concluzie vrea, așadar răstălmăcind realitatea, iar grila de lectură utilizată are rolul de a da o aparență de „științificitate” ideologiei.
Capitolul II, intitulat Rădăcinile istorice ale „corectitudinii politice”, este scris de Raymond Raehn, care explică procesul istorico-social al schimbării macazului ideologic marxist dinspre economie spre cultură și prezintă ideile de bază ale întemeietorilor acestei pandemii neomarxiste. Revoluția Bolșevică din 1917 a dat multă speranță comuniștilor din țările europene, astfel că, după încheierea Primului Război Mondial, câteva evenimente arată dispoziția acestora de a trece la fapte. Este vorba despre revolta spartakistă din Berlin, condusă de Rosa Luxemburg, despre crearea unui Soviet în Bavaria (condus de Kurt Eisner) și a unei republici comuniste maghiare, instaurată de Bela Kun în 1919. Un alt eveniment de mare importanță este invadarea (în 1919) Poloniei de către Armata Roșie condusă de Troțki, inițiativă soldată cu victoria forțelor poloneze în bătălia de la Vistula din 1920. De asemenea, contrar așteptărilor, și celelalte încercări – spartakiștii, Sovietul bavarez și guvernul lui Bela Kun – au eșuat, pentru că nu au reușit să câștige susținere din partea muncitorilor europeni. Ca atare, revoluționarii marxiști din Europa au fost martori la infirmarea teoriei economice marxiste, însă lentilele ideologice i-au împiedicat să înțeleagă realitatea, astfel că ei nu au învinovățit teoria marxistă pentru aceste eșecuri, ci au dat vina pe muncitori. Ieșirea din impas a fost găsită de un grup de intelectuali, dintre care cei mai importanți erau marxistul italian Antonio Gramsci și marxistul maghiar Georg Lucaks. Aceștia au considerat că succesul revoluției depinde în esență de concentrarea asupra pârghiilor culturale ce mențin viabile sistemele sociale capitaliste (și, de fapt, orice sistem social unde libertatea persoanelor este respectată). Atunci a luat naștere Marxismul cultural.
În Caietele din închisoare (1930), Antonio Gramsci, care a fost conducătorul Partidului Comunist Italian, scrie despre hegemonia culturală ca mijloc al dominației de clasă, insistând asupra formării unui om comunist (prin educație, cultură, cu sprijinul tuturor instituțiilor sociale și mediatice), pentru ca revoluția politică să urmeze firesc. Teoria lui se axează pe transformarea omului la nivel de mentalitate și caracter, însă în contrasens cu gândirea multimilenară despre virtuți: „atâta timp cât au un suflet creștin, muncitorii nu vor răspunde apelurilor revoluționare” (p. 31). Traduse în engleză, lucrările sale au devenit accesibile americanilor, pentru care Gramsci a devenit un model al marxismului revoluționar implementat în sistemul educațional, contribuind la crearea „Noului Copil American” (p. 39).
Georg Lukacs a fost fiul unui bancher maghiar și a intrat în viața politică lucrând ca agent al Internaționalei Comuniste. Prin cartea Istorie și conștiință de clasă (1923), el a devenit al doilea teoretician marxist ca importanță după Marx. În Ungaria anilor 1919, Lukacs a fost vicecomisar pentru cultură al regimului bolșevic al lui Bela Kun, iar acolo a avut ocazia de a pune în practică „înțelepciunea” desprinsă din teoria sa: un program exploziv de educație sexuală, incluzând cursuri prin care copiii erau învățați despre „iubirea liberă”, raporturile sexuale, caracterul demodat al monogamiei și irelevanța religiei, ridiculizarea autorității părintești, a Bisericii și a preceptelor morale. Rezultatul nu s-a lăsat deloc așteptat: copiii respectivi au fost transformați în delincvenți periculoși. Îndemarea copiilor la atitudinea de respingere a moralității a fost însoțită de instigarea femeilor la revoltă împotriva normelor sexuale ale vremii. Nu întâmplător, aceste măsuri au rămas cunoscute sub denumirea de „Terorism cultural”, program care a fost un precursor al măsurilor generate mai târziu, în școlile americane, de corectitudinea politică. „Noblețea” gândirii lui Georg Lukacs se reflectă în cuvintele sale (pp. 37-38): „Am văzut distrugerea revoluționară a societății ca reprezentând singura și unica soluție pentru contradicțiile culturale ale epocii”; „Întrebarea este: Cine ne va elibera de sub jugul civilizației occidentale?”; „Orice mișcare politică menită să aducă bolșevismul în Occident va trebui să fie «demonică»”; „Odată abandonată unicitatea sufletului, nimic nu se mai poate împotrivi «dezlănțuirii» forțelor diabolice ce stau ascunse în toate actele violente necesare instaurării revoluției”.
În anul 1923, la o întrunire secretă în Germania, Lukacs a propus ideea inducerii „Pesimismului cultural” locuitorilor din Occident, cu scopul de a le amplifica starea de alienare și deznădejde, pentru a pregăti terenul psihologic al înfăptuirii revoluției. La această întrunire s-a luat decizia înființării (după modelul Institutului Marx-Engels din Moscova) Institutului de Cercetări Sociale la Universitatea Frankfurt – cunoscut ca Școala de la Frankfurt, ale cărei studii au combinat analiza marxistă cu psihanaliza freudiană pentru a submina fundamentele culturii occidentale, adică valori precum: creștinismul, familia, moralitatea, capitalismul, autoritatea, ierarhia, înfrânarea sexuală, loialitatea, tradiția, patriarhalitatea, patriotismul, naționalismul, ereditatea, etnocentrismul, convenția, conservatorismul. Lupta împotriva acestor valori formează ceea ce se numește „teoria critică”, adică un mod sistematic de a realiza ceva împotriva firii, anume a-ți săpa cu voioșie groapa. Când naziștii au venit la putere (1933) în Germania, cei mai mulți membri ai Școlii de la Frankfurt au plecat în America, unde au dus și „tezaurul” marxismului cultural. Aici au adoptat inițial strategia prudentă a pașilor mici pentru a contamina instituțiile sociale (culturale, educaționale, politice, juridice, mediatice) cu ideile teoriei critice pe care probabil mulți au confundat-o cu gândirea critică, o disciplină ce are tocmai rolul de a preveni căderea în diferite capcane de gândire, deci și în cele pregătite de ideologii.
În afară de cei doi „eroi” ai marxismului cultural, Lukacs și Gramsci, unii dintre cei mai cunoscuți și influenți autori prin ale căror lucrări au fost propagate, în societatea americană, diferite ramuri ale teoriei critice, sunt: psihologii sociali Wilhelm Reich și Erich Fromm, „filosofii” (mai degrabă, revoluționarii sociali) Herbert Marcuse și Theodor Adorno.
În Psihologia de masă a fascismului (1933; ajunsă în 1991 la a noua ediție), Wilhelm Reich afirmă că lupta viitoare se va da între „reacționari” și elementele revoluționare. Iar cartea Revoluția sexuală (1936) este similară programului de învățământ inițiat de Georg Lukacs, insistând asupra introducerii educației sexuale începând de la grădiniță; este manifestată aceeași respingere față de familie și de autoritatea moralității tradiționale. Distrugerea familiei reprezintă una dintre țintele predilecte în vederea formării noului om: „Familia autoritară reprezintă statul autoritar în miniatură. Caracterul autoritar al omului rezultă, în esență, din sedimentarea inhibițiilor sexuale și a fricii în substanța vie a impulsurilor sexuale. Imperialismul familial este proiectat ideologic în imperialismul național… Familia autoritară (…) constituie o fabrică unde iau ființă ideologia și structurile reacționare” (p. 40). Alte idei preluate de sistemul educațional american: vinovăția familiei autoritare pentru promovarea misticismului religios din care ia naștere fascismul; necesitatea înlăturării esenței patriarhale din structura interioară a omului și din societate; revoluția sexuală ca antidot al ideologiei totalitare; definirea omului ca animal stăpânit de impulsuri sexuale.
În cartea Evadarea din libertate (1941), Erich Fromm împărtășește ideile lui Wilhelm Reich despre nocivitatea familiei autoritare în care (pe filieră capitalistă și calvinistă) s-a dezvoltat principiul inegalității inerente dintre oameni, principiu utilizat de ideologia nazistă. Caracterul autoritar, susține Fromm, este axat doar pe experiența dominației sau a supunerii, ceea ce face ca diferențele sexuale sau rasiale să fie definite în termeni de superioritate sau de inferioritate. În schimb, Fromm respinge ideea de ierarhie, considerând că nu există o putere superioară eului individual unic (principiul „libertății pozitive”), iar singurul și cel mai important scop este dezvoltarea și realizarea individualității umane. În lucrarea Dogma lui Christ (1963), el încearcă să clarifice semnificația libertății pozitive, prezentându-se drept „un caracter revoluționar care s-a emancipat din chingile familiei și ale patriei, de sub autoritatea mamei și a tatălui, care și-a declinat loialitatea față de stat, rasă, partid sau religie” (p. 41), îndemnându-i și pe alții să devină astfel de caractere revoluționare. A reușit într-o bună măsură, mai ales dacă ne gândim la influența cuvintelor din piesa „Imagine” (John Lennon), ce redau exact aceste idei. Este uimitor cu câtă naivitate, instructori muzicali din toată lumea își aduc elevii pe scenele concursurilor de talente să „interpreteze” sloganul neomarxist, sub privirile înlăcrimate ale auditoriului. Ignoranța și lipsa gândirii critice pot face, pe termen lung, mai multe victime decât revoluțiile sângeroase, pentru că beneficiarii acestor forme de divertisment se predau de bună voie lupilor ideologici. Marxiștii de a doua generație, adică cei culturali, au înțeles foarte bine rolul puterii soft: porțile cetății le vor deschide chiar cetățenii, nu trebuie să acționezi brutal, cel puțin nu până reușești să pătrunzi cu toate forțele în cetate, unde poți apoi decide să folosești orice tip de armă, oricum.
Membrul cel mai marcant al Școlii de la Frankfurt este Herbert Marcuse, a cărui carte, Eros și civilizație (1955), a devenit documentul fondator al contraculturii din 1960, manifestată prin acțiuni precum arderea steagului, preluarea clădirilor administrative ale universităților de către studenți, înființarea unor facultăți de studii critice și transformarea multor universități în bastioane ale corectitudinii politice. „Marele Refuz”, mișcarea inițiată și susținută de Marcuse, a făcut din acesta unul dintre principalii guru ai rebeliunii sexuale adolescentine din anii 1960, el fiind și creatorul sloganului „Faceți dragoste, nu război!”. „Marele Refuz” înseamnă, de fapt, negarea valorilor occidentale (teza „transvaluării valorilor”), pledarea pentru „eliberarea sexuală”, pentru revoluția feministă (considerată cea mai importantă și radicală componentă a revoltei) și pentru rolul noului proletariat format din studenți, oameni de culoare, alienați, asociali și persoane din Lumea a Treia. În Eseu despre eliberare (1969) sunt reafirmate aceste obiective, cartea fiind o pledoarie pentru relaxarea tabuurilor (eliberarea instinctelor erotice reprezintă cel mai important mijloc de revoltă împotriva „monstrului” capitalist), pentru subversiunea culturală, teoria critică și revolta semantică specifică oricărei revoluții. Toate acestea, împreună cu susținerea ideii că bărbații albi sunt vinovați, iar persoanele de culoare întruchipează cea mai naturală forță a revoluției, au dus, în universitățile americane, la declanșarea unui război nesfârșit împotriva bărbaților albi europeni. Ideile slujite de Marcuse s-au materializat anii trecuți și în manifestări stradale în care tineri (femei și bărbați) albi, uneori în genunchi, își cereau iertare de la persoane de culoare necunoscute, pentru… răul pe care unii dintre albi l-au produs cândva unor negri. Zelul revoluționar al lui Marcuse pentru dezintegrarea societății americane îl așază alături de înaintașii săi ideologici, Karl Marx și Georg Lukacs: „Putem vorbi, pe drept cuvânt, de o revoluție culturală, întrucât protestul este îndreptat împotriva întregii culturi dominante, incluzând sistemul moral al societății existente. Un singur lucru putem afirma cu deplină certitudine: ideea tradițională de revoluție și strategia tradițională prin care poate fi declanșată o revoluție nu mai sunt valide. Aceste idei sunt demodate… Ceea ce trebuie să înfăptuim este un tip de dezintegrare difuză și dispersivă a sistemului” (p. 42).
Theodore Adorno este un alt reprezentant de seamă al marxismului cultural, iar cărțile sale reiau aceleași teze promovate de Școala de la Frankfurt: inamicul modelului revoluționar dezirabil este caracterul autoritar, rezultat al capitalismului, al creștinismului, al conservatorismului, al familiei patriarhale și al represiunii sexuale. Iar pentru că, susține el, în Germania acești factori au dus la apariția prejudecăților, a antisemitismului și a fascismului, trebuie luptat cu toate armele culturale împotriva personalității autoritare a cărei existență neomarxiștii au sesizat-o în rândul multor americani. Din fericire, ei s-au oferit insistent să-i salveze pe acei americani de ei înșiși, impunându-le „reeducarea planificată științific” (p. 44). Cartea sa cea mai influentă, Personalitatea autoritară (1950), a stat la baza reformelor din cadrul sistemului educațional din anii 1960. Ea „a devenit un ghid de campanie națională împotriva oricărui gen de prejudecată și discriminare, bazat pe teoria că, dacă aceste tendințe malefice nu vor fi eradicate, un al doilea Holocaust ar putea lua ființă pe continentul american. Această campanie a furnizat, la rândul ei, o bază pentru corectitudinea politică” (p. 32).
Pentru a desființa cultura existentă, teoria critică a venit cu alternative, subteorii precum teoria matriarhală, a androginității, a personalității, a autorității, a familiei, a sexualității, teoria rasială, legală și teoria literară. Capitolul II arată în continuare filiația tezelor neomarxiste de la gândirea lui Karl Marx (Ideologia germană, 1845), a lui Friedrich Engels (Originea familiei, proprietatea privată și statul, 1884) și de la ideile lui Leon Troțki. Încheiem această parte cu un citat:
„Când se adresează publicului general, susținătorii «Corectitudinii Politice» – sau marxiștii culturali, cum se numesc, de fapt – își prezintă concepțiile în mod atractiv. Este vorba doar despre grija de a fi «receptiv» față de celălalt – spun ei. Ei utilizează cuvinte precum «toleranță» și «diversitate», întrebându-se: «De ce nu putem trăi cu toții în armonie?». Realitatea este alta. «Corectitudinea Politică» reprezintă marxismul, cu tot ce comportă acesta: pierderea libertății de expresie, controlul gândirii, răsturnarea ordinii sociale tradiționale și, în ultimă instanță, un stat totalitar” (p. 36).
Comentarii