Fumul

mi-au spus alaltăieri niște limbi de foc,
mi-au spus că ființa aceea, mama mamei mele,
nu mai e.
A plecat unde-a văzut cu gândul,
ca fumul unei lumânări, ca un chiot s-a dus,
ființa aceea care nici n-a fost vreodată în carne și oase;
a fost doar o casă de lumină în care mi-am ascuns copilăria,
doar o umbră înclinată de frasin, o poveste pe timp de iarnă
când împingeam cu picioarele în sobă aproape s-o dărâmăm;
și umbra aceea mă lua în brațe seara și-mi vorbea
ceasuri întregi despre fata babei și-a moșului
și râdea când o trăgeam de capătul basmalei la ceafă;
umbra, lumina aceea mă așeza în copaie
pe două scaune lângă sobă și căldura de-atunci
mă încălzește azi și de când mă știu și până când
sufletul meu va pleca de la mine.
Acum încă nu pot să înțeleg, nu vreau să-i aud
când îmi spun că îmbăiază prin cer copiii altor nori
și m-a lăsat să-mi port singur de grijă;
mama mamei mele nu va mai ști
la ce oră se întoarce autobuzul sâmbăta
ca să-mi oprească cea mai bună plăcintă cu mere,
să arunce dovleacu-n cuptor, să culeagă toamna
cele mai frumoase piersici cu miezul ca sângele.
Nu,
nu doar de umbra ei este vorba,
ci de buturuga de mine, de scorbura scoarței lui de timp,
că parcă nici nu mai știu când sunt și când nu,
parcă altcineva a trăit odată în locul meu,
în timpul meu de-au plecat cele bune;
acum stau ca un înger exilat pe pământ
la o margine de trotuar scârbos
și dau dintr-o băltoacă în alta fără umbrelă pe suflet,
dau dintr-o stație în alta ca orbu;
autobuze care nu știu unde duc
opresc în fața mea aproape să-mi lovească vârful nasului;
urc în ele și plec unde-o fi,
ca fumul unei lumânări.

(din vol. Exil în inimă, 2012)