Multe voci se exprimă astăzi tot mai vehement (cu rea intenție sau din ignoranță) împotriva creștinismului ca fiind un mod de gândire ce împiedică progresul popoarelor și al omenirii. E adevărat că perspectiva creștină a schimbat fața și inima lumii, însă nu în vreun mod ce l-ar putea face susceptibil de criticile vizând împiedicarea cunoașterii și a progresului. Cât despre acuzele de violență, nu creștinismul este de vină, ci diverși așa-ziși creștini care au pus interesele personale pe agenda creștinismului. Ce înseamnă totuși acest mod de a fi (e mai corect să fie numit astfel) pentru omenire? Faptul că el a însemnat o schimbare de cea mai mare amploare și până la cele mai adânci straturi sufletești nu poate fi negat. Însă în ce constă această revoluție spirituală, morală și filosofică?
În Religie și societate în Europa, Rene Remond descrie principalele efecte ale creștinismului asupra Europei, afirmând că „în ceea ce privește fenomenul religios, față de celelalte continente, Europa prezintă o originalitate ce constituie o dată capitală: este singurul care a fost creștinat în totalitate”1, deși creștinismul a luat naștere în Orientul Apropiat. În Europa, primele biserici au fost întemeiate încă din timpul vieții Sfântului Pavel, în Corint și la Tesalonic. Prin Edictul de la Milano (313) creștinismul este recunoscut oficial în Imperiul Roman, iar la sfârșitul secolului al IV-lea, Teodosie îl transformă în religie de stat, interzicând cultele păgâne și înlăturând cultul imperial. Primul val al creștinării popoarelor din Imperiul Roman are loc până în secolul al VI-lea (existența creștinismului este atestată în Galia în secolul al II-lea, în Insulele Britanice în secolul al V-lea), al doilea val desfășurându-se în secolele al IX-lea și al X-lea. Prin convertirea, în jurul anului 1000, a monarhilor polonez, maghiar, rus, dar și a celor scandinavi – și a popoarelor peste care domnesc – se desăvârșește creștinarea continentului. Astfel, în Europa nu există nici o țară a cărei aderare la creștinism să nu dateze de cel puțin o mie de ani, fiind cel mai vechi continent creștin.
Faptul că în cazul multora dintre aceste popoare trecerea la creștinism a marcat fondarea propriei națiuni (Ungaria îl celebrează pe 20 august pe conducătorul lor, Ştefan, uns de către papă în ziua de Crăciun a anului 1000 și comemorează nașterea națiunii; de asemenea, botezul lui Vladimir în 987 marchează actul de naștere al Rusiei), duce la crearea unei legături puternice între identitatea națională și religie. Aceasta va juca un rol important în secolul al XlX-lea, în mișcarea de emancipare a națiunilor și rămâne, spune Rene Remond, până în prezent un factor geopolitic specific de care trebuie să se țină seama pentru înțelegerea relațiilor internaționale în Europa Centrală și de Est, în special.
Creștinismul a dat un nou chip spațiului european, prin simbolurile sale, prin lăcașurile de cult, de la cele mai modeste biserici până la cele mai impunătoare catedrale, prin ridicarea mănăstirilor, prin calendarul său liturgic care și-a pus amprenta asupra timpului, prin influența asupra instituțiilor sociale și politice, prin manifestarea culturală aparte, prin comportamentul promovat, prin valorile persoanei (vârf al creației divine și fiu al lui Dumnezeu), avându-și rădăcinile în ideea libertății și a responsabilității.
Frédéric Laupies, filosof francez contemporan și coordonatorul vastului Dicționar de cultură generală2, scrie despre creștinism din următoarele perspective: creștinismul ca revelație și instituție, ca pedagogie, realitate socială, ruptură conceptuală (Dumnezeu și relația Sa cu omul, regândirea metafizicii, revizuirea logicii), creștinismul ca o nouă antropologie și o nouă sensibilitate.
Apariția creștinismului a însemnat o importantă schimbare de mentalitate pe mai multe planuri. Astfel, relația cu Dumnezeu nu mai este una magică, exterioară. Omul este creația cea mai importantă a lui Dumnezeu, fiind chip al Său. De asemenea, iubirea lui Dumnezeu pentru om este dovedită prin faptul că însuși Fiul Său se întrupează și se jertfește pentru a-l răscumpăra. Omul îl numește pe Dumnezeu „Tată”, iar Hristos redă demnitatea pierdută prin cădere. Urmându-L, credincioșii devin „prieteni” ai Lui; astfel, ei sunt chemați să se îndumnezeiască, sfințenia fiind împlinirea naturii umane. Legea (poruncile) și morala Vechiului Testament au avut rolul de a pregăti omul pentru porunca cea mai importantă, a iubirii.
În centrul religiei creștine se află valorile persoanei, antropologia creștină fiind axată pe ideea de comuniune, ceea ce presupune relație personală bazată pe libertate. Mântuirea, salvarea, îndumnezeirea nu se reduc la ritualuri. Ele sunt posibile prin imitarea lui Hristos, adică prin iubire, credință, nădejde, smerenie, răbdare. Creștinismul este o religie a comuniunii cu Hristos (prin intimitatea credinței, prin transpunerea în fapte a iubirii, prin Taine, cea mai importantă fiind împărtășirea cu Trupul și Sângele Său) și cu semenii. Prin asumarea naturii umane, Dumnezeu îl înalță pe om și înfățișează un ideal de umanitate, care se deosebește de idealul umaniștilor3 care îl așezau în centrul lumii pe om, lăsându-l pe Dumnezeu într-un plan secund.
Creștinismul este universal, pentru că Hristos se adresează tuturor oamenilor, în virtutea unității profunde a umanității. Această unitate are ca fundament egalitatea ontologică a tuturor oamenilor, pentru că toți au căzut prin Adam și toți sunt răscumpărați prin Hristos. Astfel, toți oamenii fac parte din aceeași istorie a mântuirii. De aceea, Apostolul Pavel afirmă că în Hristos „nu mai este nici elin, nici iudeu, nici rob, nici om liber”. Deși importante (Dumnezeu s-a întrupat respectând diferențele culturale), diferențele culturale nu mai sunt niște diferențe ontologice, care să reprezinte o piedică pentru mântuire.
Din perspectiva creștină decurge foarte clar importanța libertății persoanei. Omul a încălcat porunca divină printr-un act liber, iar unirea cu Dumnezeu poate fi realizată tot prin decizie personală – nimeni nu este mântuit cu forța. Această libertate implică și o mare responsabilitate. Morala creștină are în centrul său imitarea lui Hristos în virtutea unei decizii libere. Filosofia alegerii radicale în cadrul creștinismului a marcat filosofia și cultura europeană, chiar dacă acestea au ajuns să se desprindă în postmodernitate de valorile creștine.
O altă idee – cu efecte foarte importante în gândirea europeană – este aceea că omul continuă Creația divină și este responsabil și în acest sens. Munca nu mai este văzută ca o pedeapsă, ci face parte din sensul creștin al vieții („Tatăl meu până acum lucrează și eu lucrez”; „Cel ce nu lucrează, nici să nu mănânce”). Însuși Hristos, „fiul tâmplarului”, a lucrat. Prin acest aspect gândirea creștină se delimitează de gândirea greacă, care punea mare preț pe activitățile recreative, considerate drept o marcă a libertății. Importanța persoanei, a muncii, universalitatea adevărului moral creștin au devenit fundamentele Europei moderne și, prin intermediul acesteia, ale modernității în general.
Creștinismul aduce o viziune nouă în metafizică prin transmiterea ideii de Creație din nimic; ea va juca un rol foarte important în modernitate. Conceptul de creație marchează o ruptură de gândirea greco-romană, conform căreia materia este eternă, iar zeii sunt doar modelatori (demiurgi) ai acestei materii. Perspectiva iudeo-creștină este revoluționară, aducând ideea lui Dumnezeu care creează universul din nimic (ex nihilo), fără o materie preexistentă. De aici apar diverse probleme preluate de filosofie până în prezent: care este rațiunea de a fi a universului? (Pentru că ar fi putut să nu existe, el trebuie să aibă o rațiune); Heidegger4 afirmă că întrebarea metafizică prin excelență devine aceasta: de ce există ceva în loc să nu existe nimic? Tot de problema creației se leagă și întrebările referitoare la apariția răului și la modul în care omul se poate vindeca de acesta.
Perspectiva creștină asupra timpului reprezintă la rândul său o diferență în raport cu gândirea greacă. Pentru cea din urmă, timpul (în care apar și zeii) este ciclic. Deși el este personificat de un zeu (Cronos), apariția acestui zeu se desfășoară în timp. Dimpotrivă, pentru creștinism, timpul creat are un început și un sfârșit. De aceea conceptul de „istorie” are sens deplin în acest context. Subiectul colectiv al istoriei este umanitatea aflată pe drumul desăvârșirii până la sfârșitul vremurilor. Istoria empirică primește conotația unei istorii mistice. Există astfel o finalitate, un sens al timpului.
Merită citate frazele prin care Frédéric Laupies încheie textul despre creștinism în dicționarul amintit: „Persoana, munca, progresul, universalitatea: laicizate, conceptele centrale ale creștinismului au devenit fundamentele modernității. Desprinse de sursa lor, ele și-au pierdut parțial sensul și fac astăzi obiectul unor reconsiderări radicale. Intrăm cu siguranță într-o epocă de neopăgânism și de recreștinare.”5
Trebuie (re)afirmat că perspectiva creștină ca mod ideal de viață și de trăire se situează dincolo de bine și de rău, în sensul că este mai presus de evaluarea între cei doi poli care pot diferi în semnificație de la o societate la alta, de la un timp la altul: „În perspectiva Bisericii creștine și, concret, în tradiția eclezială a Răsăritului ortodox, problema moralei umane s-a identificat întotdeauna cu adevărul existențial al omului. Morala nu este o măsură obiectivă care să permită atribuirea unei valori caracterului și comportamentului, ci corespondența dinamică a libertății personale cu adevărul și autenticitatea existențiale ale omului. Iar asta pentru că ultima posibilitate a libertății este tocmai acest risc: ca omul să-și renege adevărul și autenticitatea existențiale, să-și alieneze și altereze existența, ființa”6.
Așadar, în loc de a spune „între bine și rău”, creștinismul spune „între viață și moarte”, idee ce izvorăște din faptul că omul a murit prin păcat, a fost repus în drepturile de fiu al lui Dumnezeu prin întruparea lui Hristos, așadar a primit din nou viață prin har, însă depinde de voința sa liberă să accepte acest dar; prin rămânerea în păcat el poate muri din nou. „Etica Bisericii este «dincolo de bine și de rău», ea se referă la realități ontologice, nu la o scară a valorilor. Binele și răul sunt categorii convenționale. «Să știți, spune Sfântul Maxim, că ceea ce este numit simplu răul nu este întotdeauna așa. În anumite cazuri este răul, în altele nu»”7.
Apostolul Pavel scrie în Epistola către Romani că scopul vieții este acela de a deveni om duhovnicesc, a cărui rațiune este luminată de harul Duhului Sfânt, „Căci legea duhului vieții în Hristos Iisus m-a liberat de legea păcatului și a morții” (Romani: 8, 2). În perspectiva creștină, o astfel de eliberare nu poate realiza omul singur8, oricât de rațional și bine intenționat ar fi. Roadele unei inimi care primește Duhul sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Galateni: 5, 22). Asceza creștină (mijloc, nu scop în sine) este un act de libertate și are rolul de a-l elibera pe om de legăturile păcatului (ale viciului, ar spune eticienii, însă păcatul e mai mult de-atât) și de a pregăti solul inimii pentru ca acesta să rodească faptele despre care vorbește Apostolul Pavel. Asceza nu luptă împotriva firii umane, ci împotriva păcatului. Omul are rănile răului și acesta îl poate influența doar pentru că omul îi permite în mod liber. Răul nu aparține firii noastre, ci este un accident. În gândirea creștină răul este o cădere din ascultarea de Dumnezeu printr-o alegere greșită, însă răul nu a fost sădit la început în firea umană. Totuși, Dumnezeu i-a lăsat omului libertatea de a alege, de a respecta sau nu îndemnul Său. Vina omului constă în greșeala conștientă, din dorința de a fi ceea ce nu putea fi, atitudine care a dus la neîncrederea în Dumnezeu și la ignorarea avertismentului că efectul neascultării poruncii este moartea.
Condiția obiectivă a salvării (mântuirii) a fost realizată: ridicarea omului din starea de cădere prin Întruparea, Jertfa și Învierea Mântuitorului. Condiția subiectivă depinde de alegerile fiecărui om în parte. Toți cei care se botează în numele Sfintei Treimi pășesc pe o nouă cale, ce presupune armonia dintre credință, fapte și harul primit prin Tainele Bisericii. Toate virtuțile rezultă din această armonie.
În centrul eticii creștine se află așadar imitarea lui Hristos, numit „noul Adam”, pentru că prin primul om, Adam, a venit păcatul și moartea, iar prin Hristos au venit iertarea, împăcarea cu Dumnezeu și învierea noastră: „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (II Corinteni: 5, 17). Dar pentru a nu recădea în mândrie, omul trebuie să-și amintească permanent că nu poate prin el însuși să se mântuiască, începutul mântuirii fiind marea Jertfă a Fiului lui Dumnezeu. Restaurarea firii umane presupune comuniune liberă cu harul, care aduce dorința schimbării noastre de la viața păcatului și tot el desăvârșește sfințirea omului. Pentru că scopul este, așa cum spune Apostolul Petru, împărtășirea „dumnezeieștii firi” (II Petru: 1, 3-4) pentru veșnicie.
Faptul că mai toate ideologiile au încercat să confiște ideea creștină a omului nou (îndumnezeit), dându-i însă un chip hidos, pe care ele îl prezentau drept unul edenic, nu a făcut decât să confirme importanța acelui moment al renașterii omenirii prin întruparea lui Hristos. Ideologiile se află permanent în rolul nefârtatului din legendele românești privind creația universului: nefârtatul încerca mereu să imite Creatorul, însă, neavând forță creatoare, lucrurile sale ieșeau mereu de-a-ndoaselea.
Referințe
1 Rene Remond, Religie și societate în Europa, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 25.
2 Frédéric Laupies (coord.), Dicționar de cultură generală, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 186-193.
3 Umanismul a îmbrăcat mai multe forme, însă cele mai importante consecințe le-a avut Umanismul care exacerbează rolul omului în detrimentul Proniei. Vezi și Fernand Braudel (Gramatica civilizațiilor, Editura Meridiane, București, 1994, pp. 40-41) privind semnificațiile termenului de umanism: „umanism nou, umanism creștin, umanism pur și chiar tehnic, științific. (…) Într-un fel, umanismul înseamnă întotdeauna și împotrivă: împotriva supunerii exclusive față de Dumnezeu; împotriva oricărei concepții exclusiv materialiste a lumii; împotriva oricărei doctrine ce neglijează sau pare să neglijeze omul; împotriva oricărui sistem ce reduce responsabilitatea omului”.
4 Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Editura Politică, București, 1988, cap. „Ce este metafizica?”.
5 Frédéric Laupies, op. cit., p. 193.
6 Christos Yannaras, Libertatea moralei, Editura Anastasia, București, 2004, p. 9.
7 Ibidem, pp. 31-32.
8 „căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan: 15, 5).
Comentarii