Citesc târziu cele trei volume ale Jurnalului semnat de Paul Goma1, incitat de valul de reacții negative care continuă și la un an de la apariție. În materie de „jurnale”, două au ținut capul de afiș, anul trecut: cel al lui Goma și cel al lui Mihail Sebastian. Este demn de subliniat modul cum au fost ele receptate: în vreme ce Jurnalul lui Mihail Sebastian a fost supralicitat prin intervenții admirative, în majoritatea cazurilor, cel al lui Paul Goma a scandalizat, pur și simplu. De o parte, un eveniment fast, de cealaltă unul nefast.
În ce mă privește, am scris, la vremea potrivită, despre Jurnalul lui Sebastian, încercând. să temperez entuziasmul fanilor, deși am recunoscut importanța însemnărilor scriitorului pentru cunoașterea epocii și a existenței lumești a autorului Stelei fără nume. Era bătătoare la ochi încercarea unora de a prezenta literatura diaristică sebastiană drept mărturie supremă asupra adevărului epocii. Tenta unei ideologii partizane sărea în ochi. În schimb, adevărul notelor și comentariilor lui Paul Goma este violent contestat, acestea fiind considerate produsul „execrabil” al „obsesiilor”, „frustrărilor” unei minți alunecate în rătăcire și vulgaritate.
Interesantă este reacția celor direct vizați de Goma: unii au considerat că „tăcerea” e cel mai „nobil” răspuns, alții au replicat cu virulență, emițând epitete prăpăstioase, menite să le întreacă pe ale împricinatului; unii și-au justificat comportamentul zicând că e vorba de erori de percepție ale temperamentalului disident, în ce-i privește, alții, cu abilitate, au mimat detașarea cea mai naturală, dându-i dreptate pe ici, pe acolo, dar demonstrându-i că „exagerează” etc. Voi da doar trei exemple. Cu ceva timp în urmă, Contemporanul — Ideea europeană a organizat o dezbatere-maraton, cu participarea lui Nicolae Breban, a lui Dumitru Țepeneag și a altora. Discuțiile au încercat să lanseze ideea unui „caz Goma”, reprezentant autentic al exilului românesc, oarecum nedreptățit după 1989, dar asta din vina subiectivității și nedreptăților comise față de foștii comilitoni. Monica Lovinescu, după lectura celor trei volume, în care e personaj principal, a declarat: „Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”. Una dintre ultimele intervenții este cea a lui Mircea Iorgulescu, într-un serial din Dilema. Autorul recurge la o execuție, „fără drept de apel”, cu argumente „de primă mână”. Iată două dintre ele. Punctul nevralgic al lui Paul Goma ar fi limbajul frust, direct, cu „vulgarisme”. Mircea Iorgulescu îl compară cu canalul de scurgere din Roma antică, numit Cloaca Maxima. Acest „Cioran de latrină” ar fi un mistificator, un mitoman, un imoral care vorbește în numele eticii, un mincinos care și-a creat un laborator ad-hoc: „În cazul său, memoria nu e atât un depozit, cât un laborator, Cloaca Maxima a fost transformată, dintr-un canal colector, într-o uzină de produs dejecții”2. Metoda folosită de „Cioranul de latrină”, surpriză mare de tot, este realismul socialist. El și-ar trata personajele încondeiate ca pe niște eroi negativi, ca pe niște bandiți, având o listă neagră a lui, cu indivizi care trebuie „demascați”, „înfierați”, denunțați: „Deținuților politici din perioada comunistă li se spunea «bandiți», iar dosarele lor erau astfel întocmite încât să se demonstreze că sunt, într-adevăr, bandiți”.
Evident că Paul Goma apare, la rândui, „demascat” și „descalificat, paradoxal, cu aceleași mijloace „realist-socialiste”! Mircea Iorgulescu are jubilația „demitizării” celui care era cotat drept un Soljenițân român. Sintagma devine, din elogioasă, o supremă ironie, o „dezumflare ridicolă” ca „bășina” acelui copil de țăran, cu ajutorul căreia își punea la pământ adversarii la trântă. (Vezi întâmplarea povestiră de Marin Preda, invocată și de Goma însuși spre a sublinia o carență structurală a intelectualului român oportunist.).
Acestea fiind zise, aș putea să-mi închei aici prezentarea jurnalelor lui Paul Goma. Și totuși îmi face impresia că Mircea Iorgulescu, aflat la trântă cu Paul Goma, a scăpat el însuși „pârțul”, atribuindu-l adversarului. Din disident și anticomunist, cum îl știam, Goma devine, uluitor, un „comunist” get-beget, un mincinos și un mitoman „realist-socialist, anchetator stalinist, într-un „laborator” croit ad-hoc.
Cu siguranță, Paul Goma este o personalitate accentuată. Din atare pricină, el are, inevitabil, puncte nevralgice ca orice Ahile intrat în luptă. În nici un caz însă acelea nu sunt cele puse în fața bunei-credințe a cititorului de către Mircea Iorgulescu. Reproșul cu Cloaca Maxima nu e convingător, fiindcă ar trebui să funcționeze și-n cazul, cu mult mai grav, al Politicelor lui Horia-Roman Patapievici. Și e cu mult mai grav fiindcă Paul Goma vizează tare morale ale unor indivizi, pe când Patapievici aruncă noroi peste un neam întreg, din care, probabil, refuză a face parte. Cloaca Maxima, de aceea, s-ar potrivi mai bine în cazul valurilor de „urină” patapieviciene. Numai că această „Cloaca Maxima” a stârnit, în intelighenția românească, nu valuri de mânie, ci de admirație… maximă! Iată de ce dubla măsură devine suspectă și credibilă doar pentru dușmanii lui Paul Goma. De ce mumă pentru unul și ciumă pentru altul? De ce metoda lui Patapievici și a lui Iorgulescu n-ar fi și ea „realist-socialistă”, polițienească, de vreme ce își au și numiții listele lor negre în care figurează nume ca Eminescu, Patriarhul Teoctist, Eugen Simion, Mihai Ungheanu și atâția alții?
Astfel, polemica lui Mircea Iorgulescu are din start un viciu de metodă, alunecând în ceea ce Mihai Ralea numea confuzia punctelor de vedere, ca abdicare de la inteligență. Studenta de la Fizică, în clipa când simte că nu mai are argumente în fața colegei, spune disperată și cu lacrimi în ochi: Așa-mi trebuie mie, dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă! Cum se vede, Paul Goma iese mai rău decât „tubercu-los” din disputa cu „prietenii”.
Dar mai bine să vedem dacă Paul Goma își scoate, într-adevăr, materia polemicii din „Cloaca Maxima”. Să fie oare mizele lui atât de joase și de josnice? Dacă lucrurile ar sta așa, atunci el, pur și simplu, ar fi ieșit în arenă în chip sinucigaș. Adică ar fi un caz de masochism și de ură de sine. Pură patologie. Dar mai bine să vedem ce reproșează Paul Goma intelighenției biruitoare în 1989, dacă această intelighenție a biruit pentru poporul român, ajuns pe buza prăpastiei istorice, sau doar pentru interesele proprii. Or, constatăm că Paul Goma aduce la bară o serie stranie de mistificări, ca să nu le spunem trădări, ale acestor intelectuali care au cucerit instituții, edituri, reviste, ministere etc. Cărțile condamnate ale lui Paul Goma au miza celebrei Trădarea cărturarilor a lui Julien Benda (1927). Dar, aplicând străvechea tactică a strigătului hoțului (Hoții, prindeți hoții!), cei vizați s-au grăbit să vadă „trădare” în Paul Goma, (Culmea ironiei, peste ani, aceiași vor organiza la sediul Institutului Cultural Român, pe 21 octombrie 2009, o dezbatere cu genericul „Trădarea intelectualilor”!).
Cea dintâi acuză produsă de Paul Goma este mistificarea disidenței. În preajma lui 22 decembrie 1989 se constată, în plină iarnă, o creștere a numărului ciupercilor ca după ploaie. Oportuniștii din regimul comunist s-au trezit brusc „revoluționari”, - „anticomuniști”, „rezistenți prin cultură”, autori de scrisori” etc. Paul Goma găsește un termen extraordinat pentru acest fenomen: autocronismul. Nu și-a revendicat paternitatea termenului, fiindcă fenomenul fusese constatat și de altcineva, de Șerban Cristovici. Un soi de protocronism transmutat din cultura colectivității la cultura politică a intereselor individuale și de grup. Un diagnostic cu atât mai dur, cu cât Paul Goma nu a ezitat să identifice numele bolnavilor. Cum puteau să nu sară ca arși? Și câți eroi „disidenți” autocronici nu numește el?! De la Nicolae Manolescu la Gabriel Liiceanu și îndărăt! Unul dintre ei, chiar Mircea Iorgulescu, sosit la Paris cu un ceas mai devreme, dar ani mulți autor de editoriale comuniste nesemnate în paginile revistei România literară. Paul Goma evocă, aidoma unui chirurg, sosirea, imediat după 1989, la Paris, a unei delegații de intelectuali români, care s-au întrecut în a explica occidentalilor cum au rezistat ei în fața comunismului, atribuindu-și, în atare privință, „întâietatea” de rigoare. Aceasta este marea miză a jurnalelor lui Paul Goma, punctul geometric al scrisului său, imposibil de suportat. Și totuși, într-un anume sens, chestiunea e marginală, nefiind decât un efect al unui fenomen mult mai adânc, pe care Goma îl vestejește în cele peste o mie de pagini ale jurnalelor, complementare celorlalte opere ale sale.
Paul Goma este un intelectual român menit să fie împins la margine până la eliminarea din comunitatea care l-a produs3. Din acest punct de vedere, el reproduce soarta lui Mihai Eminescu, cel scos din publicistica românească și adus la starea de nebunie. Tot un „nebun” este considerat și Paul Goma. Altminteri, el este un produs al marginii românismului. Este basarabean. Iar istoria a împins Basarabia atât de la margine, încât n-a putut supraviețui Marii Uniri. Ba chiar și noii politicieni o lasă uitată undeva tot la marginea Europei, în sfera de influență a fostei Uniuni Sovietice. Silviu Brucan, Petre Roman și Ion Iliescu și încheiaseză un tratat cu fostul imperiu, tratat din fericire rămas neratificat, spre deosebire de celălalt cu Ucraina, conform căruia președintele Emil Constantinescu ne-a angajat să respectăm vânzarea Herței, a Bucovinei nordice și a Basarabiei sudice. Împotriva ambelor trădări a intelighenței politice s-a ridicat Paul Goma. Prin Tratatul cu U.R.S.S,, „pentru întâia oară de la 23 august 1939 — Pactul Stalin-Hitler —, un guvern pretins liber, independent, a consimțit definitiva abandonare a unor teritorii și populații românești din Basarabia, din Bucovina de Nord și din Ținutul Herța; Iliescu — Roman au făcut ce nu făcuseră nici Dej — Groza; nici Ceaușescu — Dăscălescu — iar Pleșu al nostru s-a dovedit de-al lor, solidar cu vânzătorii Basarabiei”. (Jurnal de căldură-mare, pp. 239-240),
Andrei Pleșu era, pe atunci, ministru al culturii. Uimirea lui Paul Goma e că ilustrul disident Andrei Pleșu nu și-a dat demisia în semn de protest fața de tratatul cu U.R.S.S. Ce enigmă, pentru Goma, această indiferență a lui Pleșu, ca reprezentant al intelighenției disidente autocronice! Și mai violent va fi Paul Goma4 cu cei care au semnat Tratatul cu Ucraina, la 2 iunie 1997: președintele „democrat” Emil Constantinescu și ministrul de externe Adrian Severin. (Acest tratat a fost ridicat în slăvi de intelighenția autocronică de Grupul pentru Dialog Social. Gabriel Andreescu îl califica „o capodoperă diplomatică”, iar Al. Paleologu un „instrument juridic de excepție” și n-a fost decât o nouă vânzare odioasă, denunțată ca atare, în 2008 — 2009 de către actualul președinte Traian Băsescu. Numai că el era atunci ministrul Transporturilor și, evident, nu și-a dat demisia în semn de protest!). Unde să fie Cloaca Maxima, trădarea intelectualilor, în grădina lui Paul Goma sau în a celora beneficiari ai căderii lui Ceaușescu?
„Inclemența” lui Goma, tratarea cu aceeași măsură atât a foștilor „prieteni”, cât și a adversarilor, are rădăcini ontologice, nu ideologice și cu atât mai puțin sunt „răzbunări” personale. Marea problemă a României post-comuniste este de ce nu s-a putut adapta Paul Goma la realitățile ei? Aceasta este o întrebare la care elitele noastre vor trebui să dea un răspuns mai devreme sau mai târziu. Altfel vom continua să ne adâncim în condiția de „cea mai coruptă țară” din Europa și să ne bălăcim în subistorie. Cu siguranță, Paul Goma n-are dreptate în tot ce afirmă sau atacă. Însă el se raportează întotdeauna la un absolut, fără nici un strop de „milă”, putând lăsa impresia unui „iacobinism” feroce, care scandalizează și indignează pe cei vizați. Poate că o asemenea personalitate este realmente insuportabilă, cum insuportabil este adevărul, Eminescu spunea că e crud adevărul, dar numai el folosește cu adevărat. Paul Goma este un avatar eminescian rătăcit la cumpăna dintre două milenii. El a devenit omul-fără-patrie, în incapacitate ontologică de a-și găsi o altă patrie și chiar o altă limbă în care să se exprime ca scriitor. În limba franceză, în care i s-au tipărit majoritatea cărților (dar traduse, îndeobște de Alain Paruit), a refuzat să scrie, ca și Mircea Eliade — beletristica. Din acest punct de vedere, el este, în ferocitatea lui, la antipodul lui Emil Cioran. O știe și o mărturisește în mai multe rânduri. Ceea ce are în comun cu Emil Cioran este ne-mila față de realitățile românești. Și el crede, în chip superficial, însă, că lentoarea noastră istorică vine din Miorița. Mă mir că o asemenea inteligență nu știe să distingă între prejudecățile vehiculate în legătură ci „mioritismul” și substanța profundă a acestui mit care poartă cu sine ceea ce Eminescu ar fi numit, cartea cu șapte peceți” a destinului național. Imitându-l pe Cioran, el vorbește de „neantul mioritic”, echivalentul „neantului valah” cioranian. Niciodată Eminescu, nici în culmea celei mai crude cruzimi, n-ar fi căzut în asemenea naivitate, chiar dacă în compania lui Cioran, cum o face Goma. La fel de rău tălmăcește „boicotul istoriei”, sintagma binecunoscută a lui Lucian Blaga. Același păcat capital găsește filosofării asupra sentimentului românesc al ființei din gândirea lui Constantin Noica. Luca Pițu credea că ne va trezi vorbind despre sentimentul românesc al urii de sine. Goma nu merge pe această linie. Cert e că întreaga lui atitudine este a unui naționalism în preajma lui Eminescu, deși are cuvinte foarte rele și despre naționalism și despre protocronism, din cauza caricaturizării lor în vremea Ceaușescului. Omul care și-a pierdut patria, dar pe care o poartă cu sine mai cinstit și mai îndurerat decât disidenții autocronici înfloritori sub cerul ei, devine tragic. Existența lui pare fără soluție. Ajuns în atare postură la Paris, el a fost îmbrățișat rapid ca pe un om cu soluție, ca disident, un insolit Soljenițân român, sfârșind prin a dezamăși, finalmente, ca și Soljenițân. Dar Paul Goma nu se consideră un „disident”, o categorie compromisă de autocronici. Destinul său este singular și ingrat. Nu din pricina „limbajului vulgar”, nu din pretinsa lui „intoleranță” a eșuat Paul Goma în fața comilitonilor. Ca și Eliade, Vintilă Horia sau Vasile Posteucă, el a conceput exilul ca forma cea mai pură de rezistență românească, sălășluind într-un naționalism pe care Maiorescu îl numea în marginile adevărului. Pentru el, un popor nu există, nu are destin istoric dacă intelighenția lui nu reacționează normal la adevăr. Normalitatea și adevărul sunt două dintre obsesiile cărților lui Paul Goma. De aici severitatea cu care „monitorizează” elitele românești. Ar fi singura garanție de a-și regăsi patria pierdută.
„Disidența” autocronă, făcând din „național-comunism” principalul monstru de învins, a adoptat, ca alternativă ideologică, rectitudinea morală și europenismul. Faimosul Apel către lichele a devenit titlul de glorie al intelighenției. Numai că jurnalele lui Paul Goma au venit să strice acest superb edificiu, arătând că lichelismul a intrat în plasma antilichelismului autocron. Pe de altă parte, aruncând apa național-comunismului din copaie, autocronii au aruncat și copilul numit Patrie. „Disidența” a sfârșit prin a gândi în matricea internaționalismului comunist cu credința că e… anticomunistă. Goma nu s-a rătăcit niciodată în acest labirint, găsind modele în Eminescu, Constantin Stere și Panait Istrati. Pentru că ei au mers până la capăt, până la confruntarea ultimă cu adevărul. Și au plătit cu asupra de măsură, fiind marginalizați, destinați morții civile. Dacă ne gândim bine, cei trei reprezintă momente capitale în istoria modernă: Eminescu este întemeietorul doctrinei naționale, Stere — simbolul făuririi României Mari și întemeietor al doctrinei național-țărăniste, iar Istrati — profetul tragic al eșecului comunismului. Numitorul comun: românii nu numai că i-au marginalizat, dar n-au învățat nimic din lecția lor. De aceea, Goma scrie că noi n-am avut niciodată o adevărată intelighenție, ci, cu precădere, oportuniști. La 11 martie 1984, nota: „Ne mai lipsește — abia acum am pus epicul pe rană — ceea ce se cheamă o intelighenție” (I, p. 78). Apariția lui Eminescu, zice Goma, lăsa să se întrevadă că putem avea o intelighenție: „probabil am putea plasa nașterea acestei elite odată cu manifestarea lui Eminescu-jurnalist… Adică abia cu un secol în urmă. Eminescu a «ars» etapele, nu numai în poezie, ci și în «povățuirea» de înaltă ținută, de idei”. (Ibidem).
Or, curios lucru, elitele postdecembriste au respins tocmai personalitatea matriceală a intelighenției românești, culminând cu apropiatul nr. antieminescian din Dilema… elitistă. Goma își exprimă nedumerirea de ce până și un exilat „vertical” ca Ion Negoițescu, el însuși un admirabil eminescolog, se înverșunează împotriva gazetăriei eminesciene. El ne previne că acești intelectuali se mint pe ei înșiși cu o inconștiență paralizantă sau din interese precise. Li se potrivesc de minune versurile eminesciene scoase de Perpessicius din manuscrise și puse la „Exerciții și moloz”, în vol. V de Opere: Ș-așa-s de mulți/ Ce mint cu gândul, vorba, fapta, ba/ Se mint pe sine însuși chiar, încât/ În mine s-a stârnit mândria cruntă/ De-a spune adevărul — dacă chiar/ Prin el lumea s-aprinde.”
Nenorocirea, sugerează Goma, e că scriitorul român a pierdut calea eminesciană a cuvântului care spune adevărul: „Scriitorul român nu respectă cuvântul. Îl consideră doar un «matetia», un «mijloc» — cam ca formele și culorile pentru plasticieni, ca sunetele pentru muzicieni; la urma urmei, indiferent. (…). Fiindcă, pe lângă caracterul sacru, cuvântul spune (trebuie să spună) adevărul. Dacă nu spune (adevărul), nu mai e cuvânt, e necuvânt (de-al lui Nichita Stănescu, când scria articole în Scânteia, sau versuri — roșii, verticale), e trăncăneală; și neadevăr”. (I, p. 292).
Spaima de adevăr, zice Goma, a intrat în natura intimă a intelectualului român. E povara mentalități de slugă seculară: „Ce fel de oameni suntem noi, românii? Niște ființe lipsite de coloană vertebrală, incapabili să facem ceva prin noi înșine, mereu privind, trăgând cu coada ochiului la Stăpânul ce Mare, ca să aflăm dacă avem voie sau nu să-l înjurăm pe Stăpânul cel Mic… Și ca pe vremea fanarioților, numai cu binecuvântarea Porții…" (I, p. 163).
Drama României devine reperul absolut în judecarea raporturilor dintre intelighenție și adevăr. De ce momentul Marii Uniri n-a constituit prilejul intrării în normalitate? Carențele structurale ale intelectualității sunt și ale elitelor po litice. Argumentează că România Mare a fost, îndeobște, o creație a împrejurărilor, nu a unei convergențe sufletești și spirituale, în pofida sacrificiilor de la Mărășești, Oituz, Mărăști etc. România a ieșit din război nu doar însângerată de campanie, ci și fragilizată de extinderea teritorială, pentru care nu era pregătită nici materialmente, nici sufletește”. (I, p. 81). Vechiul regat, „incapabil de a suporta mărirea familiei”, venea, inevitabil, cu un „complex de inferioritate” pe care, paradoxal, și l-a manifestat ca pe un „complex de superioritate”, grăbindu-se a-l exersa în noile provincii. Capetele noastre politice n-au fost suficient de lucide spre a înțelege realitatea. Consecința: n-au fost trimise în noile provincii cele mai bune cadre capabile să lucreze pentru o integrare firească în ritmurile națiunii întregite. Cea mai vitregită, din acest punct de vedere, a fost Basarabia: „Or, cvasitotalitatea «fraților» români trimiși în Basarabia, în învățământ, în administrație, în poliție, era constituită din incapabili, din lichele, din scursura Regatului, mai ales din «pedepsiți». Așa a devenit Basarabia Noua Caledonie românească”. (I, p. 82). Perceptorul și popa, învățătorul și jandarmul veneau din Oltenia „desculți și cu paporniță”, ajungând, în doi-trei ani, „mari proprietari, mari negocianți, mari trăgători de sfori în administrație”. Candidatul la parvenire îl numea pe basarabean „cap de bou”, trata provincia ca pe o colonie, ceea ce a dus la neîncrederea populației locale în „român”. „Fundamentalismul moldovenesc”, de care vorbim noi azi, a fost zămislit nu numai de cuceritorul sovietic, dar și de pseudo-românii din Regat: „românii iștia sunt mai răi ca jâdanii!”, circula o vorbă. Numai după câțiva ani de administrație românească, mulți basarabeni au scos portretele țarilor, punându-le în locul regilor Carol și Ferdinand, nu din filorusism, ci din „tristețea de a constata că frații se purtau mai rău ca străinii”.
Insist asupra acestor amare considerații ale lui Goma, fiindcă, dacă printr-o minune, azi Basarabia ar reveni la patria-mamă, dâmbovițenii noștri s-ar comporta ca pe vremuri cu basarabenii. Mulți „dăștepți” din țară nici nu-i consideră pe basarabeni români, ci ruși, cu atât mai mult cu cât procesul de rusificare este foarte avansat în zonă. Numai că i-aș atrage atenția lui Paul Goma că românii au ajuns să se comporte ca niște năvălitori în propria țară, jefuind și distrugând pădurile, averea națiunii, aruncând gunoaie pe unde sunt locurile mai frumoase, ca și cum ar fi hoarde tătare mânate de lăcomia cea mai crudă.
Limitele clasei politice românești, crede Paul Goma, au favorizat apariția fenomenului legionar, pe care partidele istorice s-au dovedit incapabile a-l stăpâni. Mai mult, au ales cea mai proastă și mai nedemocratică soluție — aceea a reprimării sângeroase, declanșând valul de violențe reciproce care au slăbit statul român democratic, împingându-l spre dictatura lui Carol al II-lea și spre dictaturile care au urmat. Fragilitatea politică, economică și militară a României Mari s-a văzut de la primele cedări teritoriale: „nu cumva cedarea Basarabiei și Bucovinei a constituit începutul cedării din toate punctele de vedere?” (I, p. 70). Basarabeanul Goma insistă iarăși asupra tragediei basarabene: „Și iată-ne din nou în iunie 1940: basarabenii nu au putut înțelege niciodată pentru ce armata nu a opus rezistență, de ce s-a lăsat umilită, insultată de agitatorii comuniști parașutați (atunci, în sensul figurat al termenului). Va să zică, își spuneau ei, frații români ne-au jupuit cât au putut, cât a fost timpul de plăcinte, iar când a fost să fie război, ne-au părăsit rușilor, fără să schițeze nici o împotrivire”. ([, p. 82).
Frica de adevăr și de istorie a românilor a făcut zadarnice încercările lui Ion Antonescu de recuperare a teritoriilor pierdute. Rivalitatea păgubitoare dintre Mareșal și tânărul rege Mihai este oglinda a ceea ce avea să urmeze, Mareșalul l-a disprețuit, iar regele s-a răzbunat dându-l pe mâna rușilor la 23 august 1944: „Nu cumva sfetnicii l-au sfătuit să facă asta? Și cine anume? Și de ce anume? (I, p. 76). Dacă există vreun răspuns, cu siguranță ex-regele Mihai îl va duce cu sine în mormânt, din aceeași carență politicianistă a spaimei de adevăr, la români. A doua greșeală a regelui — spune Goma —, având aceeași sorginte — frica de adevăr, a fost acceptarea abdicării: „ce i s-ar fi putut întâmpla lui, lui Mihai, dacă ar fi refuzat să abdice? (I, p. 76). „Nimic. Ar fi fost… «destituit», iar azi, ar fi rămas regele detronat, nu cel care singur s-a detronat”, (I, p. 77).
Cum a reacționat intelighenția vremii la aceste convulsii istorice? Ca și în timpul comunismului, ca și după 1989: cu o falsă înțelepciune, oglindă a lipsei de „coloană vertebrală”. Scriitorimea interbelică s-a ținut de polemici sterile, ignorând, cu puține excepții, vicleniile istoriei. Goma invocă publicarea corespondenței lui Bazil Munteanu (majoritatea scrisorilor, primite de autor). Ele arată slăbiciunea funciară a intelectualității românești: „și atunci intelectualul român era genial și neserios; superficial și, la urma urmelor, iresponsabil; polemiștii, cu rare excepții, ieșeau «în uliță» — unde, unde, după un bun obicei al locului, își ridicau fustele, arătându-și dinapoiul” (I, p. 79). Comportament provincial: „intelectualul-român, în ciuda europenismului său fără condiții, în ciuda faptului că era la zi cu tot ce se petrecea în lume (mai precis: la Paris), rămânea într-un provincialism dintre cele mai obtuze” (I, p. 80). Expresia cea mai proastă a provincialismului a ieșit la iveală în stupida polemică dintre „tradiționaliști” și „europeniști”, culminând cu falsul război dintre extrema dreaptă și „internaționaliști”: „Probabil așa s-a rupt (țara, intelighenția) în două — nu neapărat tabere de luptă, ci una, cea de extremă dreaptă: agresivă, militantă, iar «cealaltă» adunându-i pe «refuznici» — unii respingând naționalismul violent, prin să-i zicem, occidentalism, internaționalism, iar alții (probabil cei mai numeroși) fiind «dezertorii» — care își vor fi spus că numai arta contează, că numai actul individual rămâne! (I, p. 80).
Războiul acesta provincial, fără miză națională, analizat și de Mircea Eliade în publicistica sa interbelică, s-a prelungit și-n comunism, fiind utilizat cu mare abilitate de politica partidului obedient față de ocupantul sovietic, culminând, sub Ceaușești, cu insipida polemică dintre „sincroniști” și „protocroniști”. Drama României — spune Goma — e că nu linia eminesciană a adevărului și verticalității a biruit în cultură și în politică, ci aceea a miticismului caricaturizat de Caragiale. Goma e înclinat să vadă în miticism o bizară sinteză între „lentoarea mioritică” și balcanismul fanariot. S-ar putea să aibă dreptate. Goma îi neagă lui Caragiale simțul tragicului. Aici, nu are dreptate5. Argumentul său e că dramaturgul, în fața tragicului, cădea în comic, încât toate spaimele lui „nu ieșeau din… gulerul halbei (era să spun: țapului) cu bere” (I, p. 84). Caragiale și-ar fi bătut joc de seriozitatea ardeleanului (prin Marius Chicoș Ros-togan), Prototipul „regățeanului” miticizat este descris astfel: „grecizat (gurile rele spun: țigănit), uns cu toate unsorile, pregătit să răspundă și celor mai grave întrebări cu o glumă (de obicei, proastă), având antrenament în materie de diversiune (trăncăneala), în fine, pregătit să nu-și învingă adversarul, ci doar să-l ridiculizeze”. (I, p. 85).
Probabil că avem aici și răspunsul pe care-l poate da Paul Goma acuzațiilor de tipul Mircea Iorgulescu, el însuși „specialist”, la un moment dat, în „trăncăneala” caragialescă6. În limba țigănească, mișto înseamnă „frumos”. Miștocăreala e a te preface că lauzi pe cineva, bătaia de joc. Este «confruntarea» cu infinite precauții: „Din nesiguranță, din neseriozitate structurală. Și, firește, din lașitate: țiganul sau țigănitul nu are curajul să-și exprime opinia despre cineva sau ceva, direct, formulează în așa fel, încât să-și păstreze o portiță de retragere, în cazul în care ar ieși cu șucăr (alt țigănism)”. Moldoveanul, mai puțin grecizat, e, în schimb, „poet”, ocolește ținta prin aluzii „estetice”; despre un prost spune: „Este deștept ca oaia”.
La argumentul unora că așa am supraviețuit, Goma răspunde: „Așa, cum? Făcând mișto deturnat? Bășind în momentul luptei?” (I, p. 86). Cam la fel au supraviețuit românii și-n comunism, în frunte cu intelighenția. Un text al lui Bellu Zilber7, dat recent publicității, spune că românii au caragializat, „miticizat” până și comunismul. Din acest moment istoric se nutresc și jurnalele lui Goma. De aceea, volumul al II-lea se intitulează Jurnal de căldură-mare. Chiar și Goma atinge o anume vervă… caragialescă în cuvânt. Dar, prin „frustețe”, el încearcă să repună lumea în ecuația adevărului. Aceasta este diferența fundamentală dintre vulgaritatea lui Patapievici din Politice și cea a lui Goma din jurnale. E chiar funcția „inestetică” a paginilor sale, pentru care optează deliberat, spre indignarea unui Mircea Iorgulescu. Și este surprinzător că autorul Marii trăncăneli n-a înțeles acest lucru. Sau n-a vrut. Exact din pricina arătată de Paul Goma!
Miștocăreala a fost, într-adevăr, arma de supraviețuire a românului în comunism. Invazia de bancuri (cu Bulă și fără) a devenit un fenomen singular în fostele țări comuniste. Dar tocmai acest fapt i se pare lui Goma înspăimântător. În loc să se lupte pe față cu comunismul, românii l-au… „bășit”! În frunte cu scriitorii!
Mai întâi, prin proletcultism. „Colaboraționismul” intelectualilor noștri este oglinda incapacității structurale de a se lua de piept cu adevărul. Sunt atâtea cazuri „ilustre”, de la Mihail Sadoveanu și Ion Barbu până la Cezar Petrescu și G. Călinescu. Desigur, n-au existat excepțiile, care au luat calea temniței, de la Mircea Vulcănescu la Vasile Voiculescu. Dar cei mai mulți au legitimat comunismul. Goma îl ia, în primul rând, în primire pe Petru Dumitriu, pe care nu-l poate ierta nici în ipostaza de exilat, nici în cea de după 1989, când un alt artist autocronic, Lucian Pintilie, s-a hotărât să facă un film după prima parte a Cronicii de familie. Proletcultismul a fost echivalentul „experimentului Pitești”. Torționarii ideologici sunt prea bine cunoscuți. Țurcanii au reușit să-i „educe” chiar și pe Arghezi, parțial pe Blaga. Lecturând corespondența lui Blaga, Goma este nedumerit că poetul și filosoful, acuzat de culturnici, se apăra ca „vinovat”, iar nu în numele adevărului. Despre Noica, trecut prin pușcărie: „Dacă Noica ar fi un legionar cinstit… Dar nu: el este un legionar-rușinos. Rușinos, în sensul că… nici el nu mai știe dacă a luat-o la dreapta, ori la stânga… Altfel cum ar putea fi sensibil la argumentele marxiste?” (I, p. 38).
Când, după moartea lui Stalin, proletcultismul a început să-și dovedească ineficiența, rezultată din aberația ideologică, în locul Școlii de literatură, din mers, s-a trecut la al doilea „experiment Pitești”, având ca dascăli pe Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Sami Damian, Ileana Vrancea, Z. Ornea, George Ivașcu ș.a., deja trecuți prin proletcultism și convinși de zădărnicia lui: „Ce nu s-a obținut la Pitești, între 1949 — 1952, s-a obținut, la scara întregii nații, până în 1989: omul-care-nu există; oul-cubic; omul-nou, mutantul, autocronul”. (II, pp. 29-30). Goma ne aduce aminte că Matei Călinescu, într-o carte de dialoguri cu Ionel Vianu, a surprins fascinația pe care a exercitat-o Paul Georgescu asupra lui Nicolae Manolescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Gabriel Dimisianu, Nicolae Breban ș.a. Altfel spus, mentalitatea kominternistă a lucrat cu oameni plini de „har”, pregătind una dintre cele mai desăvârșite diversiuni de după desființarea oficială a Kominternului. Firește, această luciditate a lui Goma este insuportabilă și imposibil de iertat. Luciditatea lui este pancronică cu a lui Soljenițân sau cu a lui Cinghiz Aitmativ, cel care a vorbit de mancurtizare în zguduitoarea carte O zi mai lungă decât veacul. Nu se sfiește să-l numească pe Paul Georgescu „fanaticul procekist”,„reprezentând simultan glasul partidului și glasul disidenței de partid și de stat…” (III, p. 223). Aici, Paul Goma sesizează straniul fenomen al puterii bicefale care s-a desăvârșit pe vremea lui Ceaușescu. Gogu Rădulescu a fost simbolul bizar din structura politică a post-kominternului, pe când Paul Georgescu — din viața literară. Pretenția unor scriitori că au intrat în partid pentru a-l submina dinăuntru intră în logica „experimentului Pitești II”. Tinerii scriitori au fost abil învățați cum să apere comunismul cu iluzia că-l subminează pe dinăuntru, prin refugiul în indiferentismul estetizant, aparent antiteza proletcultismului. Descifrarea aceasta a subtilului și ermeticului mecanism al experimentului comunist este dovada unei minți de geniu. Când Al. Ivasiuc intra în literatură, după ieșirea din închisoare, tinerii Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Augustin Buzura și ceilalți erau deja „preparați” de Paul Georgescu „ca la Pitești”, dar fără dureri fizice și morale: „Fiecare dintre junii furioși era șantajabil ori chiar șantajat8, se lăsase, din frică, din oboseală, din lașitate, ori îl obligase familia să ajungă la… conștiința că trebuie să fi greșit cu ceva față de statul democrat-popular…” (III, p. 224). Asta se petrecea pe fondul reprimării revoluției maghiare din 1956. Spaima subliminală de a nu sfârși ca Nicolae Labiș, care dădea semne de „trezire”, dar împins să se „euforizeze” cu delicii bahice care l-au aruncat sub roțile tramvaiului. Supraviețuitorii au devenit, fatalmente, „moderați”: „Nu trecuse nici un deceniu de la traumă, dar colegii lui Nichita Stănescu se aflau pe calea cea bună: a diversionismului etic prin practicarea valorismului estetic. Ei erau foarte curajoși cu voie de la Paul Georgescu (disidentul autorizat): cereau să se revizuiască regimul distribuirii… scaunelor”. (Ibidem). Așa cum prin „disidența” autocronă patronată de Silviu Brucan, de generalul Nicolae Militaru, de Ion Iliescu și de ceilalți s-au mulțumit iarăși cu fericita distribuire a scaunelor postcomuniste.
Ca fost pușcăriaș politic, atenționează Goma, Al. Ivasiuc a dat legitimitate subterfugiului estetic: „Între acestea, cum se spune, a apărut Ivasiuc. Venise relativ târziu (când toți ceilalți erau afirmați), dar nu cu mâinile goale: a dat acestei generații și următoarei (efectele simțindu-se puternic mai ales la optzeciști — vezi Crăciun, Mușina) un suport teoretic: justificarea valorismului”. (Ibidem). Ivasiuc n-a făcut decât să se supună (împreună cu Dumitru Țepeneag) desăvârșirii „piteștizării” lui Paul Georgescu. Țepeneag devenise șeful de școală al oniricilor români, variantă de evazionism în fața puterii comuniste. Iar șeful de școală al evazionismului critic a devenit Nicolae Manolescu, cel mai strălucit dintre elevii marxiștilor George Ivașcu și Z. Ornea.
Un alt pol intelectual indiferentist s-a conturat la Păltiniș. Ieșit din pușcărie, derutat, Noica a crezut că poate ignora comunismul prin a deveni „antrenor cultural”, căutând prin țară 22 de „genii”, câte unul, prognosticase el, la un milion de români. Între aceștia, s-au ales îndeobște doi9, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, care și-au luat ca blazon elitist valorismul etic. Jurnalul de la Păltiniș și Epistolarul sunt produsele emblematice ale miticismului intelectual sub masca seriozității etice. Adevărul e că „Școala de la Păltiniș” este ultima iluzie și ultimul eșec al lui Noica, păltinișenii devenind, cum o atestă și evoluția lor postdecembristă, cei mai ciudați distrugători și adversari ai gândirii lui Constantin Noica, la umbra unui fals cult. Jurnalul de la Păltiniș, în chip grăitor, începea în anul expulzării lui Goma din România — 1977. Printre cei dintâi care au sesizat impostura, se află scriitorul I.D. Sârbu, într-o scrisoare adresata Marianei Șora, la 5 septembrie 1987 (scrisoare publicată în Familia, 1995). Prozatorul își exprima indignarea în fața ocolirii abile a adevărurilor epocii: „o formă de fals și de teatru, o formă de amețit proștii și de ciocoism levantin la nivelul de sus, la cel mai înalt nivel de trăncăneală trăiristă”. În această comedie, continua I.D. Sârbu, „un Ștefan Aug. Doinaș se considera superior lui Blaga prin traducerea din Faust, pe când păltinișenii se dovedeau niște fricoși care se joacă cu baloane nemțești și grecești; ei nu se ating de popor și de drama lui nici cu o floare”, Jurnalul și Epistolarul trădând „arta distanțării de istorie, popor, tragic (prin beția de cuvinte)”. Pe Noica, I.D. Sârbu îș numea „un uriaș fricos”, „un atlet al prudenței și un campion la fugă (de răspundere)”.
Și: „așteptam de la Papa din Păltiniș o epistolă către mitici, o analiză a lichelismului, lașității, bizantiniei și semidocției noastre thraco-getice”. Din păcate, contemplând propriul eșec în improvizațiile lui Liiceanu, Noica a tăcut pentru ultima oară, lăsând loc deschis pentru trădarea filosofiei sale, trădare culminândă după 1989, când autorul Peratologiei a oblăduit la Humanitas cărți de felul celei a Alexandrei Laignel-Lavastine10. Bineînțeles, critica adusă de asemenea autori gândirii lui Noica e la polul opus aceleia a lui Paul Goma. Laignel-Lavastine regretă că păltinișenii nu au reușit să-l „educe” radical pe maestrul lor, în sensul experimentului „Pitești II”. Epistolarul, adaugă Sârbu, atestă „mateinizarea” unor spirite „pline de complexe pariziene”, artă pentru artă devenită „filozofie de dragul flozofării în sine”, iar „libertatea de gândire de a ignora total și limba și drama istorică prin care trece dricul culturii”. (Apud Gora, III, p.271).
Iată de ce faimosul Apel către lichele al lui Gabriel Liiceanu se pare lui Goma de-a dreptul penibil în „autocronismul” său.
Cu aceeași măsură tratează Goma literatura falsului curaj ante-decembrist. Despre „autocronicul” Arpagic al Anei Blandiana, la întrebarea Monicăi Lovinescu dacă i-a plăcut, Goma a răspuns franc: „Cum să nu! Un adevărat manifest anticomunist! Un Jos-Ceaușescu! hotărât — și revizuit de Gogu Rădulescu…” (II, p. 103).
Când politruci de felul Gogu Rădulescu au constatat că „piteștizarea” a doua a dat rezultatele scontate, s-a luat subtila măsură a partidului de desființare a cenzurii. Nu se putea da lovitură ideologică mai eficientă și mai logică. Intelighenția nu mai avea nevoie de cenzură, findcă îi intrase în sânge autocenzura. Consecința, observă iarăși cu ascuțime Goma: uimitorul fenomen al cenzurii generalizate: fiecare îl cenzura pe celălalt, iar redactorii au devenit adevărați specialiști în „cernere”: „Nici cei mai optimiști «psihologi» dintre consilierii ceaușiști nu prevăzuseră că, în mai puțin de cinci ani, scriitorii-redactori vor face ravagii în distrugerea volumelor «îngrijite», cu tot cu autorii lor. Rezista vreun poet la tânguielile delicatului și bolnavului poet Florin Mugur?” etc. (III, pp. 272-273).
Nu, nu rezista. Am simțit-o pe pielea mea la trei edituri de prestigiu, când mi s-au respins două cărți și mi-au fost cenzurate ale două. Printre puținii respinși de cenzură au fost N. Steinhardt, Teohar Mihadaș, I.D. Sârbu, Constantin Noica. De ce? Răspuns: „scriitorul român (nepușcăriaș politic) nu a scris ceva susceptibil de a fi respins de cenzură! Prin urmare, nici Manolescu, nici Pleșu, nici Liiceanu” (III, p. 273). De aceea, o veritabilă „literatură de sertar”, pe care mulți o așteptau, a lipsit la cei ce păreau s-o posede, îndeobște la „disidenții autocronici”.
Estimp, Monica Lovinescu, la Europa Liberă, îi căina admirativ pe cei „buni”, care, „bieții de ei, se luptă cu Eugen Barbu”. „De ce cu Eugen Barbu — se întreabă neretoric Goma —, să se lupte cu Ceaușescu!” Nici Nicolae Manolescu, nici Ana Blandiana n-au riscat, „ei care-l vorbesc de rău pe Păunescu, dar cu ce se deosebesc ei, calitativ, de Bardul Bârcii, dacă și ei se duc prin țară (…) spre adevăratele «rosturi» ale scriitorului român: ghiftuirea până la vomă, prin casele de primire ale regionalelor de partid, iar dimineața cărarea desagelor, a damigenelor, a sacilor cu ce-o fi — tot de la Gospodăria de partid?” (III, p. 274). Într-adevăr, s-a trăit bine, ca să nu zic, mișto, în numeroasele turnee culturale educative ale scriitorilor sub comunism. Când Nicolae Labiș a fost trimis spre „documentare” în Deltă și a văzut, ca Panait Istrati în Rusia Sovietelor, care-i realitatea de-acolo, a trecut de la poemele revoluționare închinate partidului la teribila Baladă, iar mai departe, venindu-i și ideea proastă de a recita Doina eminesciană, la un cenaclu literar de la Universitatea din București, a ajuns, beat turtă, sub roțile tramvaiului.
Oportunismul „estetic” al celor „buni” (fiindcă „răii”, un Eugen Barbu, un Adrian Păunescu, un Ion Lăncrănjan, un Paul Anghel, un Mihai Ungheanu, ar fi fost în mod „deschis”, de partea regimului, nu în mod „închis”, ca „bunii”), apreciază Paul Goma, a avut o influență nefastă asupra generației '80, autodeclarată textualistă, apoi postmodernistă. Asta a făcut ca textualismul să fie un… textilism, apreciază Goma printr-un joc de cuvinte surprinzător, dar exact. Acești textualiști, învârtitori de cuvinte goale, au fost ultimele mlădițe ale școlii lui Sami Damian și a lui Paul Georgescu. Ei sunt comparați cu sabinii care — pentru a scăpa cu viață — au participat cu privirea la batjocorirea sabinelor de către cuceritori. Doar cinci din 1500 de sabini n-au putut îndura, alegând să li se taie capul, în vreme ce în ceilalți a biruit frica și au mers în robie.
Textualismul, în aprecierea autorului, este forma degradată de mioritism (paradoxal, neosămănătorism!), conjugat cu miticismul și devenit uitare. Nu întâmplător postmoderniștii nu s-au revendicat din hyperionism, ci din caragialism. Aceasta e o veritabilă recapitulare a evoluției literaturii comuniste de la proletcultism la textualism/textilism: la Școala de literatură, „băgai, prin fund boul și, prin față, îți apărea Scriitorul realist-socialist (în principiu, fiindcă în realitate n-a ieșit nici unul din cei planificați…); în schimb «Școala liberă» favorizată de Paul Georgescu, cultivată de Sami Damian, teoretizată de Crohmălniceanu, a produs scriitori onorabili — pe de o parte însă nenorocindu-i pe ei, pe scriitori, fiindcă au fost schilodiți (unii, pe viață); pe de altă parte fiindcă aceștia («scriitorii care n-au făcut nici un compromis, la gazete»), jucau simultan, rolul de țap ispășitor și de alibi — al puterii. Când ii convenea puterii să organizeze «campanii» — organiza (ca aceea condusă la atac de Ivașcu prin Contemporanul împotriva onirismului — și la care a «contribuit» și Adrian Marino); iar când încetau campaniile, continuau… «sfaturile-în-șoaptă» dinspre cenzura sătulă de… naturalismele unor realiști… Ehe, de câte ori m-au… consiliat Gafița, Cornel Popescu, Corneliu Leu, Dodu Bălan, Măciucă — chiar nemuritorul Vasile (altfel, Nicolescu): «Scrie și dumneata chestii fără probleme — ca oniricii, doar ești de-al lor!» Numai că, așa cum se întâmplă în viață: cine acceptă un singur… făcut-cu-ochiul dinspre Diavol, dacă nu are structură de profitor de pe urma pactului cu acela — poate că mâine, nu, dar sigur: poimâne are să primească un picior în cur — de la același Diavol — de are să se audă până-n Mecet! Pentru că, la urma urmei, «politica» făcută de Țepeneag, cât timp era în țară a fost: «Fără politică în literatură!», refuz-ukaz și mai net pe buzele lui Dimov./ În fond, Țepeneag se înțelegea perfect cu Sami Damian, nu doar pentru că amândoi jucau șah… (…) S-ar repara o cruntă nedreptate de istorie literară: actualii textiliști ar afla că au «înaintași», strămoșul lor fiind, hotărât — Țepeneag — n-au decât să consulte textele: și ei, ca și Țepeneag, stăpânesc de minune arta de a nu spune nimic, pe puține pagini — asta zic și eu concizie!” (II, p. 210).
(Fac o paranteză în legătură cu „făcutul-cu-ochiul” dinspre Diavol. Drama e că nici Paul Goma însuși n-a scăpat de începutul păcatului. Punctul de plecare este intrarea în partid, în 1968, făcându-și iluzii privitor la Diavol și fiind, apoi, nevoit să se adreseze „respectuos și „din patriotism” lui Ceaușescul11, la 4 mai 1977. Cezar Ivănescu12 a văzut aici o contradicție morală. Totuși, Paul Goma a avut puterea să se trezească și ruptura de Diavol l-a salvat.)
Când șandramaua ceaușistă a început să scârțâie, anunțându-și prăbușirea prin ea însăși, observă Goma, s-a trecut la prefabricarea „disidenților”, mentorul lor politic fiind Gogu Rădulescu, care a lansat și diversiunea că pericolul nu e comunismul, ci ungurii, Augustin Buzura făcându-se purtătorul lui de cuvânt. Nu a avut încredere nici în „disidența” de tip Ion Mihai Pacepa, „țoapa” care, după ce a slujit Securitatea comunistă a venit la Paris, solicitând o convorbire cu Monica Lovinescu, „ca între luptătorii anticomuniști” (II, p. 18). A sesizat și slăbiciunile lui Dinu C. Giurescu, „vajnicul”, „verticalul”, „imparțialul”, sosit în Occident „după ce, în România, a lins, în toate sensurile și Partidul Comunist și statuia lui Ceaușescu…” (I, p. 149). Exemplele nu se opresc aici.
A existat, totuși, un licăr de speranță în 1989. Așteaptă cu sufletul la gură veștile din țară. Pe 20 decembrie 1989 notează: „Se petrece, se petrece. Timișoara, Cluj, Sibiu. Atât?” Pe 21 decembrie: „Se petrece! Nu mai scriu, istoria se scrie singură”, (I, p. 251). Dar bucuria îi este scurtă. Pe 26 decembrie, vede filmul „judecării” și asasinării Ceaușeștilor. O spaimă îl cutremură. Scrie cu litere mari: „NU AȘA SE ÎNCEPE: CU O CRIMĂ?" Și: „Scârbit, înfricoșat. De parcă și pe mine m-ar fi împușcat pe la spate”. Prin moartea lui, în ziua de Crăciun, Paul Goma trăiește senzația stranie că Dictatorul îl expulzează pentru a doua oară din România. De astă dată prin călăii-disidenți autocronici. Din această clipă, el asistă la o nouă prăbușire a țării. Au fost înlăturați cei „răi” de peste tot, inclusiv din cultură, și au venit„cei buni”, care-l dezamăgesc rând pe rând și în gloată. Și-au împărțit frățește puterea: unii în politică, ceilalți în cultură. Povara „experimentelor Pitești I, II” s-a lăsat grea ca lespedea pe mormântul Mântuitorului.
În jurul lui Goma cercul s-a strâns ca o menghine, până la sufocare. Avea de ales între a rămâne la Paris, fără patrie, și de a pactiza cu victoria celor „buni”. Era așteptat cu speranță, cu brațele deschise. Precum Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, declarați eroi naționali și primiți în triumf, ca membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor. Lupta lor se încheiase, dar a lui Goma, nu. Pentru el, n-a fost ultimul act dintr-o piesă pe care a crezut c-o poate stăpâni cu luciditatea celui care vede adevărul. În lunga lui călătorie prin pustiu, de peste cincizeci de ani (de la 13 ianuarie 1941, când învățătorul Eufumie Goma a fost arestat și deportat), Paul Goma a sfidat destinul, fiind, totuși, prizonierul lui în absolut. Omul atins de eminesciana „mândrie cruntă de-a spune adevărul” a avut a căuta ființa profundă a României, a patriei amenințate să nu mai fie. Melosul îmbietor al sirenelor nu l-a atins decât o singură dată, în 1968, când a crezut că ridicarea din genunchi a lui Nicolae Ceaușescu e una adevărată. N-a fost. De aceea, și-a rezervat misiunea să înțeleagă și să ne spună de ce n-a fost posibil. Necruțător, peste marginile admise, el și-a adăugat la vechii adversari dușmănia „prietenilor”. Și totuși Paul Goma nu e singur. În cuvântu introductiv la Jurnal pe sărite, Laszlo Alexandru ne avertizează: „În pragul unei noi renașteri a spiritualității românești — pe care o dorim cu toții — sunt sigur că Paul Goma, cu supărările și diatribele lui, dar și cu imensul său capital de suferință, cu cele patruzeci de cărți ale sale (din care cel puțin trei sunt adevărate capodopere!), cu inteligența și sensibilitatea lui exacerbată, cu moralitatea sa intransigentă, va fi un mare model al nostru, pe care mai devreme sau mai târziu societatea românească îl va descoperi și îl va elogiza”.
Deocamdată, România rătăcitoare îl ignoră, spre imensa ei pagubă. Dar nu și România profundă, norocoasă că a zămislit din pământul Basarabiei nu „un Soljenițân român”, ci, pur și simplu, un Paul Goma unic și inconfundabil avatar al lui Eminescu în contemporaneitate.
(Apărut, în primă variantă, în Sinteze, Bacău, an IX, numerele 20-24/272-276, 22, 29 mai - 5, 12, 19 iunie 1998)
Note
1 Paul Goma, I, Jurnal pe sărite, II, Jurnal de căldură-mare, III, Jurnal de noapte-lungă, Editura Nemira, București, 1997.
2 Mircea Iorgulescu, Ghinionul lui Paul Goma, III, în „Dilema”, nr. 269, 27 martie — 2 aprilie 1998, p. 3.
3 Din nenorocire, constatarea mea din 1998 a fost împlinită în următorul deceniu. Nici după douăzeci de ani de la Revoluție el nu și-a recăpătat cetățenia luată abuziv de regimul Ceaușescu. Și nici calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. El rămâne proscrisul tuturor regimurilor din ultimii cincizeci de ani. A se vedea și următorul eseu critic, Paul Gomna și neorollerismul.
4 „Și când ne gândim că supraviețuitorii unor asemenea «tratamente» (Goma se referă la deportările, crimele, torturile, jafurile la care au fost supuși românii de către sovietici, n. n.), care priveau de 50 de ani peste Prut, cu speranță, au fost dăruiți (nici măcar vânduți) de acești, nu imbecili — ca să aibă circumstanțe atenuante —, ci nemernici ca acest Constantinescu, mărunt activist de partid, purtat de zgardă de Măguritate, de Zoe Petre, putredă activistă de partid și de alți «factori» cate nu au nici măcar scuza (!) că lucrează pentru KGB…” (Paul Goma, Gaura… din istorie, în „Convorbiri literare”, nr. 6/1998, p. 43).
5 Am probat-o în cartea mea Caragiale — abisal, Editura Augusta, Timișoara, 2003.
6 Vezi Mircea Iorgulescu, Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, București, 1988. Titlul complet, cu prima pare, de la ediția a II-a, 1994.
7 Actor în procesul Pătrășcanu, memorii restituite de securitate în 1997 și publicate de Editura Humanitas.
8 Am analizat acest „sibilin” drum în cazul lui Nicolae Manolescu, în cartea mea din 2009, Istoria „canonică” a literaturii române, apărută la Princeps Edit din Iași.
9 Vezi și eseul din acest volum, Ultimul eșec al lui Noica.
10 Alexandra Laignel-Lavastine, Filozofie și naționalism. Paradoxul Noica, Editura Humanitas, București, 1998.
11 Cf. Cartea Albă a Securității. Istorii literare și artistice 1969 — 1989, Editura Presa Românească, București, 1996, pp. 108-110.
12 Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, București, 1997.
Comentarii