Din zecile sau chiar sutele de mesaje care ajung zilnic în presa electronică personală, un material nesemnat mi-a atras atenția. Acesta, deși privit din perspectiva psiho-socio-culturală, conține numeroase referiri la aspecte economice, fără însă a intra în detaliu asupra lor. Subiectul principal al articolului respectiv se referea la traumă ca stare permanentă de „fapta societății românești, iar în contextul tematicii acestui număr - „Sfinții închisorilor” discuția despre traumă se potrivește perfect. Nu de puține ori, m-am întrebat de ce în fața răului și a inechităților economice, sociale sau politice românii nu mai reacționează sau reacționează tardiv, neuniform, fără dorința autentică de „a tăia răul de la rădăcină”. Răspunsul pe care îl intuiam demult, pare confirmat extrem de elocvent de micuțul material amintit. Starea de permanentă traumă este realitatea în care societatea românească este menținută de clasa politică. În momentul în care, unei traume personale îi mai adaugi una socială (pierderea locului de muncă, pierderea locuinței în urma inundațiilor etc.) și la aceasta una economică (tăierea abuzivă a salariilor cu 25%, otova… indiferent dacă acel salariat este la limita inferioară sau a mediei salarizării1 sau are un salariu „nesimțit”), iar la acestea două, cumulezi și alte traume, mai mărunte sau mai mari, rezultatul de ansamblu poate fi extrem de apăsător, aducând nu pe puțini în pragul nebuniei. Dacă în timpul comunismului, românii nu prea aveau alternative în a combate traumele ce le măcinau existența (lipsa libertății de expresii, sărăcia, munca înrobitoare2 adesea până la îndobitocire, în ture nesfârșite și fără weekenduri, imposibilitatea de a-ți manifesta dreptul de proprietate etc.), aceștia erau oarecum protejași de stat, care i-a menținut la un statut de sclavi supravegheați și relativ bine întreținuți3. Răspunderea românului era limitată, căci statul îi asigura o parte din condițiile esențiale ale vieții, o casă și un loc de muncă garantat, singurul lucru pe care trebuia să-l facă era să muncească și să slujească partidului unic. Totuși, trauma pierderii libertății și a temerii permanente, turnătoria și lașitatea i-au afectat grav și profund conștiința — autoprotecția nu mai funcționa, iar românul de rând s-a complăcut într-o duplicitatate și dualitate existențială, un om pentru sine și cei apropiați, iar altul pentru societatea comunistă. Puțini au fost cei care s-au opus regimului și au suportat consecințele, cu toate traumele anexate ei (pușcărie, bătăi, amenințări, exil etc.), însă cu marea împlinire de a-și fi salvat conștiința. Revoluția ar fi trebuit să fie o salvare, o revelației a milei lui Dumnezeu, însă cei mai mulți au profitat de această libertate gândindu-se doar la înavuțire și la prosperitate materială, la libertinaj în loc de libertate — Dumnezeu și cele din jurul românului erau prea puțin importante, iar răspunderea, fie individuală fie colectivă, profesionalismul și corectitudinea aproape ca au dispărut cu desăvârșire. Apoi, nimeni nu încercat să „trateze” trauma și nici nu a încercat să predea cursuri de moralitate și integritate acestui popor, nici măcat biserica, poate și pentru faptul că în timpul comunismului, acesta a renunțat atât de ușor la ele și și-a negat propria structură identitară (generozitatea, blândețea, omenia, cinstea, munca, credința în mai bine și în Dumnezeu), supunându-se unui regim inuman de opresiv. Azi, la mai bine de 20 de ani de la revoluție, românul nu a revenit de la starea de traumă ci s-a complăcut în ea și a perpetuat-o, iar fenomenul vindecării este aproape imposibil, în condițiile în care pare complet incapabil să vadă unde și care sunt problemele reale, de ce s-a ajuns aici și ce trebuie el să facă pentru a ieși din această situație. Victimizarea permanentă a fiecărui cetățean pare rezolvarea teoretică a tuturor problemelor și dilemelor sociale politice și economice în țara noastră… sau cel puțin o scuză acceptabilă. Chiar și președintele și guvernul de azi suferă de sindromul victimizării atunci cât trebuie să-și justifice incompetența: - măsurile luate sunt cea mai bună soluție, continuă ei să susțină, deși toată lumea vede că sunt proaste sau chiar extrem de proaste, iar problemele, nu ei, ci alții, dinaintea lor, le-au generat. Chiar și lipsa de inconsecvență demonstrează imaturitatea și iresponsabilitatea politică a decidenților de azi. În orice alt stat, este drept, democratic, orice inconsecvență de genul: mărim azi TVA, mâine îl scădem, s-ar fi soldat cu demisia în bloc a guvernului… iar intrarea în salariul funcționarului cu greve nesfârșite de stradă. Însă noi nu mai suntem demult un stat democratic. De fapt, de foarte multă vreme nu suntem așa… sau poate că nu am fost niciodată. Putem cataloga perioada curentă ca neodictatură sau neocomunsim și ne îndreptăm către dictatură în toată puterea cuvântului, o dictatură de tip nazist. Afirmația pare dură, dar starea de fapt și cea a mentalului colectiv actual al poporului justifică aprecierea conform căreia s-a menținut o perpetuă dictatură în România, cu o scurtă perioadă, de fix 20 de ani, de semidemocrație. Comunismul a reușit să zdrobească toată elita intelectuală a României, iar cea care a scăpat traumei comuniste s-a văzut proiectată într-un prezent construit pe lăcomie, minciună, lașitate, duplicitate și victimizare imaginară a celor care nu au fost niciodată altceva decât opresori. Vindecarea socială, umană, economică și redarea normalității acestui popor a scăpat atenției pseudoreformei post-decembriste. Și oare cum ai putea să te vindeci ca popor de rănile trecutului dacă fundamentul actual e construit pe minciună și hoție generalizată? Recent, un raport al CE afirmă că, din totalul cazurilor de fraudă cu fonduri de pre-aderare din 2009, cele din România și Bulgaria reprezintă 81%, acoperind o proporție de 93% din totalul sumei fraudate4. Astfel, se pare că hoția din bugetul public și cele locale nu era suficientă și că tentaculele mafiei corupției publice politice românești s-a extins cu repeziciune și asupra fondurilor europene. Cum poți oare, ca guvern, să bagi mâinile în buzunarele populației și a firmelor și să impui taxe și poveri fiscale, care mai de care, și să tai salarii când este ușor de demonstrat că o bună parte din înavuțirea ta este furt calificat, minciună și fraudă iar aparatul bugetar este controlat în totalitate de clasa politică, neavând nici un fel de autonomie reală?! Cum poți oare, cu cea mai mare nesimțire, să bagi mâinile în buzunarele celor care îți educă copii sau își salvează viața prin spitale și sa numești asta reformă și restructurare bugetară, iar colosul domeniu ministerial cu zeci și sute de consilieri și alte căpușe și beizadele să scape neatins??? Cât tupeu și nesimțire trebuie să ai??? Oare aceasta nu este o formă avansată de demență a celor care ne conduc??? Și tot noi poporul truditor suntem grași??? Cum poți, când nu ai nici un criteriu de valoare și nici cea mai mică umbră de profesionalism și credibilitate, să-i pui în funcții ministeriale cheie în domeniul financiar și economic al României, orice altceva decât economiști și asta în condiții le unei țări aflate în criză??? Cum poți menține un guvern ale cărui măsuri, măcar parțial, s-au dovedid neconstituționale? Cum poți să vorbești de tăierea pensiilor și a salariilor, anunțându-le în locul guvernului și călcând constituția în picioare după bunul plac, și să mai și râzi??? Cum??? Câtă dublă personalitate poți să ai să conduci o țară de oameni deștepți și muncitori și să-i tratezi pe toți ca pe niște proști? De ce s-a ajuns aici, care este cauza și care sunt soluțiile le voi prezenta, pe scurt în continuare. Cauza este pierderea valorii morale, a integrității ca neam, indiferența și lașitatea, într-un cuvânt lipsa de răspundere generalizată la toate nivelurile. Mai mult, valoarea a fost înlocuită cu o formă agresivă de non-valoare, de negare a elitelor ba chiar de denigrare și exilare a lor, iar specialiștii adevărați au fost ignorați, combătuți și alungați de oriunde ar fi putut să-și exercite pozitiv influența, răul s-a substituit binelui, iar corectitudii ia luat locul hoția instituționalizată, proprietatea a revenit celui mai puternic financiar și nu celui îndrituit să o aibă prin moștenire, accesul la muncă a devenit un lux, mulți aflându-se de mult timp în șomaj, iar relația dintre cetățeni și instituții s-a deteriorat permanent. Practic o dată cu comunismul până în prezent se încearcă înnebunirea și intimidarea cetățenilor, iar trauma colectivă pare o foarte bună formă de control. La conducerea țării ai învățat să minți, să învrăjbești, să tergiversezi reformele reale și necesare ale societății, să iei decizii de capul tău fără a te consulta cu parlamentul și cetățenii acestei țări, cu grupurile sociale și profesionale — România este azi o dictatură nazistă de cea mai proastă calitate, condusă de incompetenți de prim rang, a căror pseudovaloare nu poate rezolva nici una din problemele reale ale țării. Acum nu mai merge cu duplicitateal!!… ori știi ce să faci ori nu! Este cumplit să-ți bați joc de cetățenii acestei țări, dar atâta timp cât ai putut lua decizii proaste și nu ai fost tras la răspundere… de ce să nu poți face asta în continuare??? Acesta este motto-ul celor ce azi de la conducerea țării, care se joacă la propriu cu viața noastră! Nu ei… și nici tiranul Ceaușescu și acum Băsescu sunt de vină… ci noi toți învățați cu traumele … am uitat să reacționăm… nu știm cum… și pe deasupra nu ne-a spus nimeni că ar trebui să o facem!!! De fapt ne complăcem în situația această fără măcar să încercăm să schimbăm câte ceva acolo unde suntem, la locul nostru! Acceptăm ușor că suntem prost plătiți, că personalul din instituțiile publice, care ar trebui să servească cetățeanul, este arogant și indiferent, că ne mișcăm într-un cadrul legislativ neclar și dubios în multe aspecte ale vieții noastre pe care acesta le legiferează, că suntem slugarnici și că dăm mită, că trebuie să fim ai cuiva ca să putem reuși în viață, că guvernul îți poate băga mâna în buzunar și îți poate tăia salariul… nenorocindu-ți nu numai venitul curent, ci și pe cel viitor, contribuind la pensie cu mai puțin, deși muncind a fel, acceptăm cu ușurința ca guvernul să-și bată joc de salariați și pensionari după bunul plac, jucându-se de-a reforma pe viața și sănătatea noastră, totul este permis, inclusiv hoția celor ce ne conduc, iar debandada și lipsa de răspundere domnește pretutindeni… într-un cuvânt acceptăm disfuncționalitatea ca pe o stare reală de fapt și nu facem nimic să schimbăm asta… nici măcar generația tânără!
Într-un atare mediu, răspunderea personală trebui să-și spună cuvântul… aceasta este soluția salvatoare! Plasarea vinei în exterior și victimizarea continuă de la nivel personal până la cel instituțional trebuie să înceteze! Noi suntem vinovați și noi trebuie să găsim soluții! Se spune adesea despre America că aceasta poate funcționa perfect fără președinte, același lucru trebuie să-l facem și noi! Noi trebuie să învățăm să muncim, să iubim, să iertăm și să mergem înaintel… și să nu uităm că libertatea noastră de azi este câștigată cu sângele celor din închisorile comuniste și cu a celor de la revoluția din decembrie 1989!… să nu uitam pentru că sângele lor va cere mereu tot sângele nostru curat și bun!
Să ne ajute Dumnezeu să fim cu adevărat cei mai buni români posibili și să dobândim Împărăția Cerurilor chiar de aici și de acum, de pe pământ!
Note
1 Putem afirma că majoritatea salariilor din România sunt salarii de subzistență, fie că sunt în sectorul public, fie în sectorul privat. Salariul lunar mediu brut în România era a nivelul lunii mai 2010 de 1962 lei, iar salariul lunar mediu net de doar 1428 lei, potrivit INS. Acest salariu raportat la un curs de schimb lei/euro de 4,1743 (cursul mediul pe luna mai, conform BNR) reprezintă 342 euro/lună, mult sub orice standard european în materie de venituri salariale, în condițiile în care prețurile interne sunt echivalente sau chiar mai mari la anumite produse decât cele din străinătate.
2 Muncă în condiții grele, uneori cu clase de risc specific, remunerate printr-o pensie de mizerie, care azi se pun sub semnul impozitării cu 16%, nu pentru că acești oameni n-au muncit și cotizat, ci doar pentru că cei ce ne conduc au făcut o gaură uriașă în bugetul de stat, find incompetenți și hoți.
3 Aspectul nu ar trebui să pară surprinzător. Un stat dictatorial nu își poate permite revolte sau nemulțumiri, ele trebuie aplanate pe cât posibil — prin oferirea cetățenilor unei iluzorii bunăstări relative de care se putea bucura pe moment, dar pe care nu o deținea în mod concret. Totuși, cetățeanul, prin oferirea unei soluții de compromis, că de „i-a dat statul”! va putea fi forțat să muncească din ce în ce mai mule pentru bunăstarea societății (sau mai exact a grupului de oligarhi ce erau la acea vreme pe lângă Ceaușescu!),eventuali indivizi care „ieșeau dn front” erau ori intimidați ori arestați, ce se întâmpla în continuare cu ei, toți o știau, însă nu reacționau — știau că pot fi închiși și pot muri asemeni lor.
4 Potrivit Mediafax.
Comentarii