Sfânta Rusie
Pogorata la Paris

Afișe de diferite mărimi, unele uriașe, au împânzit Parisul spre începutul lunii martie. Sfânta Rusie. Arta rusă de la începuturi până la Petru cel Mare, iată titlul expoziției pe care, înfățișând o icoană a Sfinților Boris și Gleb, o vesteau acestea și pe care Pavilionul Napoleon al Muzeului Luvru a găzduit-o anul acesta („Anul Rusiei în Franța”!), între 5 martie și 24 mai. Expoziția a fost gândită cu 8 secțiuni mari: Convertirea (secolul al X-lea — mijlocul secolului al XI-lea; subsecțiuni: Înainte de conversiune, Conversiunea), Prima înflorire creștină (mijlocul secolului al XI-lea - începutul secolului al XIII-lea; subsecțiuni: Rusia kieviană: moștenirea greacă, Rusia kieviană și Occidentul), Timpul mongolilor, Marele centre ale Evului Mediu (secolul al XIV-lea - secolul al XV-lea; subsecțiuni: „Republica” de la Novgorod în secolele al XIV-lea și al XV-lea, Marile centre ale Rusiei medievale), Apariția Moscovei (secolul al XIV-lea - secolul al XV-lea; subsecțiuni: Apariția Moscovei, Sfântul Serghie de Radonej și reînnoirea monastică, Avântul Moscovei sub Ivan al III-lea cel Mare, Moscova: „Marele atelier”), Moscova — „a treia Romă” (1502-1598), Vremuri tulburi (1598-1613), De la Mihail Romanov la Petru cel Mare (subsecțiuni: Domnia lui Mihail I-ul, Atelierele și pictorii lui Stroganov, Contradicțiile secolului al XVII-lea, Primele prefaceri sub Petru cel Mare). Au fost prezentate realizări de prim rang ale tuturor centrelor culturale care au însemnat ceva pentru cultura „Sfintei Rusii” de-a lungul unor veacuri cu istorie statală și bisericească destul de convulsionată: Kiev, Cernigov, Novgorod, Pskov, Vladimir, Suzdal, Tver, Moscova…

La inaugurare, pe 2 martie, au participat președinții Franței (Nikolas Sarkozy) și al Rusiei (Dmitri Medvedev). În timpul preumblării lor, timp de 45 de minute, prin fața celor aproximativ 400 de exponate excepționale, majoritatea capodopere, provenind din 26 de muzee rusești, cel din urmă avea să exclame, aparent uimit: „Nu mă așteptam să văd atâtea opere venind din Rusia!” Și cele mai multe dintre ele au ieșit acum pentru prima dată. Mulțumit, Henri Loyrette, actualul director al Muzeului Luvru, constata că o asemenea expoziție nu s-a făcut niciodată, nici măcar în Rusia. Ca atare, este explicabil de ce expoziția să fi fost tot timpul asaltată de vizitatori.

Mă gândesc că la noi, probabil, n-ai prea fi putut veni cu un astfel de titlu, cu „Sfânta Rusie”. Francezii n-au, însă, reticențe. Este drept că pe lângă „Sfânta Rusie” pe care și-a propus s-o înfățișeze această expoziție există în mod cert și o Rusie diabolică, care s-a manifestat brutal în istorie și cu care ne-am confruntat și noi adesea: o Rusie imperială, hrăpăreață, cotropitoare, dictatorială, o Rusie a lagărelor de muncă forțată, a exilurilor siberiene, a domiciliilor impuse, a cenzurilor, o Rusie a Sovietelor și a unei ideologii comuniste criminale, o Rusie a strivirii culturii și a prigonirii Bisericii și a creștinilor. Parcă mai mult decât oricare altă țară, Rusia ni se înfățișează cu această dublă ființare, cu aceste contradicții atât de extreme. O Rusie formată din călăi și din martiri, din mari ziditori de cultură și de spiritualitate și din groaznici demolatori. Nu puteai să nu te gândești uneori, parcurgând expoziția, la caracterul adesea teribil al timpurilor din care veneau obiectele, având în minte scene din filme precum „Andrei Rubliov” sau „Țarul”.

Dar aici se dorea înfățișată „Sfânta Rusie”, cea a credinței și a slăvirii lui Dumnezeu. Hărțile prezentate pe parcursul expoziției ne arătau diverse etape ale unei țări în formare, supusă permanent presiunilor mongole și tătare, în căutare de granițe sigure, precum și un creștinism în continuă stare de limpezire și de aflare a unei exprimări personale. Un creștinism construit după modelul imperial bizantin, dar mai tot timpul zbuciumat, turmentat. Un creștinism de o măreție rar atinsă, dar care a ajuns, la un moment dat, la exprimări rituale depărtate de ale celorlalte Biserici ortodoxe surori. Lucrul acesta a și condus la reformele patriarhului Nikon (1652-1658). De altfel, a fost prezentat în expoziție un portret al acestuia, realizat în manieră occidentală. La momentul respectiv, reformele respective au creat tulburare și sciziune în Biserica Rusă. Un alt tablou prezenta în paralel, în chip destul de naiv, dar sugestiv, unele dintre multele deosebiri de ritual dintre nikonieni și vechii-credincioși sau rascolnici (însemnarea cu semnul crucii cu două sau cu trei degete, numărul de „aleluia” de la anumite rugăciuni, numărul de prescuri necesar pentru liturghie, înconjurarea bisericii după sau împotriva mersului soarelui, modelul hainelor monahilor, cântarea omofonă sau polifonă în biserică, forma crucii, cu patru sau cu opt colțuri, scrierea numelui lui Iisus cu unul sau cu doi de i etc.).

Din perioada din preajma convertirii rușilor, survenită masiv și oficial sub prințul Vladimir, la anul 988, au fost prezentate, între altele, câteva obiecte din argint găsite într-un mormânt din zona Kievului, dar provenind din Bizanț: o cruce și două monede purtând semnul crucii, transformate în pandantive. Alte obiecte creștine, destul de rare, totuși, descoperite tot în diverse necropole cu ocazia săpăturilor arheologice, mărturiseau și ele despre pătrunderea, la început destul de timidă, a creștinismului printre vechii ruși.

Prezența cea mai pregnantă în expoziție era cea a icoanelor. Dar, desigur, cam toate celelalte obiecte erau marcate prin imagini icoane.

Totul pare să înceapă în ceea ce privește iconografia rusă cu Boris și Gleb, fiii cei mici ai lui Vladimir, primii martiri ai Bisericii Ruse, uciși în lupta pentru succesiune de fratele lor mai mare, Sviatopolk cel Blestemat. Cu icoana lor se deschid cele mai multe dintre albumele de icoane rusești. Erau două icoane în expoziție care-i reprezintă, amândouă la fel de celebre și provenind cam din aceeași perioadă, de pe la mijlocul veacului al XIV-lea. Într-una, aparținând școlii din Novgorod, sunt înfățișați în chip de cavaleri, iar în cealaltă, provenind de la școala moscovită, apar în picioare, într-o atitudine hieratică. Aceasta din urmă a fost aleasă pentru afișul expoziției. Ea este inspirată de una mai veche cu vreo trei sute de ani. Cei doi, în costume tradiționale de prinți ruși, sunt deodată sfinți militari (au o câte o sabie în mâna dreaptă) și mucenici (o arată crucile pe care le țin în mâna stângă). De altfel, exista și o Culegere a lui Silvestru, un manuscris pe pergament de la jumătatea secolului al XVI-lea, probabil de la Novgorod, care povestea în text și imagini viața celor doi sfinți fondatori și emblematici.

Veche, uluitor de frumoasă și de impresionantă, printre icoanele de mari dimensiuni, era cea a Maicii Domnului de la Tolga, de la sfârșitul veacului al XIII-lea, venind din centrul de la Iaroslav sau de la Rostov. Aparține tipului „Maica Domnului a duioșiei”, de sorginte bizantină, larg răspândită în secolele anterioare, dar cu înrudiri și în arta italiană din duecento. Imaginea este legată de imnografia maritală din Săptămâna Patimilor.

Odată cu ieșirea din dominația mongolă, din secolul al XIII-lea, a început o perioadă de mare înflorire artistică, marcată, între altele, de creațiile unor mari pictori, precum Teofan Grecul, Andrei Rubliov, Daniil Ciotnii (cel Negru), Dionisie. Cel dintâi, de la care ne-au rămas fresce absolut unice, nu a fost deloc prezent. În schimb, Sfântul Andrei Rubliov a fost reprezentat prin două icoane, dar a căror atribuire directă este pusă de specialiști sub semnul întrebării, considerându-se mai degrabă executate de iconari din preajma lui. Una dintre cele mai impresionante, în mod cert una dintre „vedetele” expoziției, a fost aceea a Maicii Domnului de la Vladimir, o copie dintre cele mai timpurii după un original bizantin, adus de la Constantinopol în prima parte a secolului al XII-lea. Cum menționam, ea este atribuită de unii Sfântului Andrei Rubliov, care ar fi restaurat la vremea respectivă și originalul. Față de originalul bizantin, icoana rusească aduce unele contribuții proprii (îndeosebi în gestica mâinilor), menite, parcă, să „încălzească” și mai mult exprimarea relației de maximă iubire și duioșie dintre Maică și Pruncul său. Este o icoană făcătoare de minuni, bine cunoscută în lumea largă, după care s-au făcut de-a lungul vremilor alte nenumărate copii. O altă icoană atribuită lui Andrei Rubliov (dar și prietenului său Daniil Ciornîi), însă tot fără prea mare siguranță, este una a Sfântului Ioan Botezătorul, înaltă de circa 3 metri și lată de 1 metru, provenind dintr-un Deisis de la Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” de la Vladimir. Este una dintre icoanele „explorate” atât de sugestiv de Andrei Tarkovski, la sfârșitul filmului său dedicat marelui iconar rus.

Dionisie (cca 1445 — † între 1503 și 1508) ne-a fost înfățișat printr-o icoană a Sfântului Dimitri de Priluki († 1392), protector al orașului Vologda. Realizată în jurul anului 1500, este considerară făcătoare de minuni și a fost singura salvată dintr-un incendiu care a avut loc la biserica mânăstirii „Mântuitorului” din Priluki, în 1811. Dionisie își dovedește pe deplin măiestria sa ieșită din comun în această icoană.

Din seria de icoane dedicate Maicii Domnului, nu putem s-o trecem cu vederea pe cea a Adormirii ei (Tver, secolul al XV-lea). Datorită înfățișării venirii Apostolilor pe nori la adormirea ei a fost numită și „Adormirea cu nori”, iar pentru nesfârșitele nuanțe de albastru folosite de iconar, i se mai spune și „Adormirea albastră”.

O alta, cu totul și cu totul excepțională, ceva mai mică, totuși, este icoana Sfântului Dimitrie (prima jumătate a secolului al XV-lea, Pskov), de o mare eleganță, de un rafinament fără egal, avându-și sursa de inspirație arta epocii Paleologilor. Cum ni se spune și cum se poate vedea, accentul nu mai cade pe cavalerul protector prin luptă, ci pe atitudinea de-acum blândă și mult contemplativă a Izvorâtorului de Mir.

Pe un perete, a fost panotat, în dispunerea pe care o avea în biserică, tot ceea ce a mai rămas din catapeteasma bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, de la mânăstirea „Sfântul Chiril” de la Lacul Alb, ale cărei icoane au fost realizate în etape succesive, între anul 1497 și mijlocul veacului următor. În icoana cu „Nașterea Maicii Domnului”, este înduioșătoare tandrețea cu care un înger o sprijină și o ajută pe Sfânta Ana, încă slăbită după naștere. Tot în rândul reprezentărilor mai puțin obișnuite putem plasa o foarte măiastră icoană a Buneivestiri, în care pe lângă Arhanghelul Gabriel și Sfânta Fecioară, mai este prezentă și o slujnică. Aparține școlii de iconari novgorodieni de pe la jumătatea veacului al XVI-lea și provine de la biserica „Schimbarea la Față”, a celebrei mânăstiri Solovki.

Dar a mai fost ceva care ne-a amintit direct de Andrei Rubliov, anume cu totul excepționala ferecătură a atât de celebrei sale icoane a Sfintei Treimi. Ea a fost realizată în etape succesive de diverși țari: Boris Godunov (1599-1600: coroanele și aurele, înlocuindu-le pe cele anterioare, ale lui Ivan cel Groaznic), Feodor, fiul său (panaghia îngerului central), Mihail I-ul Romanov (1626; colierele îngerilor, și acestea luând locul unora pe care pusese acolo… tot Ivan cel Groaznic). Restul ferecăturii, reproducând icoana, a fost executat pe spezele mânăstirii „Sfânta Treime — Sfântul Serghie”, căreia îi aparținea icoana, la anul 1754. Toate înlocuirile menționate aveau un accentuat caracter simbolic. Ferecătura, realizată din aur, argint aurit, cu unele părți în filigran, împodobită cu perle și pietre prețioase, a fost despărțită de icoană în 1918 și este adăpostită acum de Muzeul de stat de artă și istorie de la Serghiev-Posad. Pe margini, încadrând-o, un număr de 34 de imagini icoane, gravate pe plăcuțe de aur. Imaginea acestei ferecături, cu totul tulburătoare, a fost folosită pentru invitația oficială la vernisajul expoziției. Dar se poate spune că ferecătura, cu toată frumusețea ei, nu a putut suplini prezența icoanei Sfintei Treimi, considerată a fi marele absent din această expoziție.

Fresca de biserică, cu atâtea produceri majore în arta veche a Rusiei, nu putea să nu fie și ea semnalată, chiar dacă mai mult simbolic. Acest lucru s-a făcut printr-un fragment destul de șters, dar totuși atât de frumos și de impresionant, de 1,87x1,31 metri, reprezentând doi sfinți martiri, fragment decavat de la o biserică din apropierea Pskovului. Provine de pe la 1350 și vădește unele influențe din arta paleologă, dar deja bine asimilate și integrate de meșterii ruși locali.

Înflorirea artei creștine în Rusia a fost strâns legată de un extraordinar dinamism monastic, în continuă sporire pe parcursul istoriei. Acest prestigiu monastic se vede și din faptul că, până la un timp, cu puțin înainte să moară, țarii se călugăreau. Astfel s-a petrecut, de pildă, cu Alexandr Nevski (1220-1263), care pe patul de moarte a luat numele de Alexei. În același fel se explică cum de îl aflăm pe țarul Vasile al III-lea (1505-1533) pictat sub numele de Varlaam în icoana sa funerară (jumătatea secolului al XVI-lea, Moscova), față în față cu patronul său, Sfântul Vasile cel Mare. Țarul poartă aura de sfânt, ceea ce arată cum, după model bizantin, țarii se considerau dinainte privilegiați întru sfințenie, adesea indiferent de comportamentul lor în timpul vieții.

Măiestria artistică a timpului este dovedită și de numeroasele manuscrise, cele mai multe dintre ele cu miniaturi. Cel mai vechi și întru totul minunat era Evangheliarul lui Ostromir (un potentat apropiat al prințului Iziaslav de Novgorod), realizat în anii 1056-1057 (este datat!), pe pergament. Era acea epocă primă a artei creștine rusești când stilurile bizantin (oriental) și romanic (occidental) se confruntau și se împleteau într-o sinteză originală, benefică și binecuvântată. Mai erau de văzut câteva Tetraevangheliare, cu miniaturi, vizibile fiind câteva chipuri ale evangheliștilor. Ele aminteau de cele de la noi, aparținând mitropolitului Anastasie Crimca. În același tip de obiecte se încadrează și Cronicile istorice prezentate în expoziție, precum cea cu totul seducătoare prin frumusețea ei a lui Radziwiłł (secolul al XV-lea), care înfățișează, între altele, primii pași ai creștinării rușilor (botezul prințesei Olga la Constantinopol și cel al prințului Vladimir la Cherson) sau cea a țarului Ivan al IV-lea cel Groaznic, tomul Laptev (a doua jumătate a secolului al XVI-lea), amândouă cu miniaturi.

Dar se scria uneori, în vremea aceea, și pe scoarță de mesteacăn bine întinsă. Două scrisori emoționante ne erau puse la vedere. Într-un dintre ele, un călugăr, Efrem, încearcă să-l mângâie pe un frate al său întru slujirea lui Hristos pentru îndelunga sa absență.

Între obiectele din lemn, o impresie deosebit de puternică o producea Crucea votivă comandată de locuitorii de pe strada Liudogocikaia, din Novgorod, pentru biserica lor cu hramul Sânții Flor și Lavru. Este o cruce înscrisă într-un soi de cerc, uriașă, de circa doi metri pe unu și jumătate, din lemn de pin, datând de la 1359. Sculptura are numeroase înmuguriri de elemente decorative, crescute firesc din corpul principal, iar fața-i este pictată în tempera, numărând 18 medalioane, în centru fiind un Deisis, în care, în chip mai puțin obișnuit, personajele sunt reprezentate așezate.

Cât privește veșmintele și broderiile liturgice, impresionau în chip deosebit două pocroave (acoperăminte pentru racle), ambele ieșite din celebrele ateliere ale Anei Ivanovna Stroganova pe la 1670-1680. Unul, cel al Sfântului Serghie de Radonej, brodat cu fir de mătase, de argint și de aur, împodobit cu rubine, smaralde, spineli, corindoane, granate, perle; celălalt, al lui Alexandr Nevski, de o extremă simplitate, fără podoabe, cu totul monahal. Apoi, mai era adus cel mai vechi Epitaf care se păstrează în Rusia, brodat cu fir de aur și de argint, dăruit de prințul Dimitri Șemiaka mănăstirii „Sfântul Gheorghe” din Novgorod, la anul 1444.

În ceea ce-l privește pe Sfântul Serghie de Radonej (între altele, socotit protector al armatei și al dinastiei ruse), putea fi văzută și o viață a sa cu miniaturi, unul dintre cele peste 400 de manuscrise de acest fel existente numai pentru veacurile al XV-lea până în al XVII-lea, executat pentru familia imperială spre sfârșiul acestui interval. A aparținut unei surori a lui Petru cel Mare, prințesa Natalia Alexeievna (1674-1716).

Bineînțeles, nu lipseau vasele liturgice din argint, argint aurit sau aur. Între ele un potir cu două toarte, elegant, rafinat din veacul al XI-lea. Pe buza-i superioară, la exterior, sunt inscripționate cuvintele de la Matei 26, 27: „Și luând paharul și mulțumind, le-a dat zicând: Beți dintru acesta toți…”.

Impresionante erau și porțile din aramă aurită (pe structură de fier) ale catedralei „Nașterea Maicii Domnului”, din Suzdal, înalte de aproape patru metri și late doi și jumătate (1220 sau 1230). Sunt împărțite în 28 de casete decorate în principal cu imagini icoane din Noul Testament, din viața Maicii Domnului. Pe axul central al uneia din părți sunt înfățișați șapte sfinți (Nicolae, Vasile, Gheorghe, Dumitru, Mitrofan, Ioan Evanghelistul, Teodor). Specialiștii o consideră a fi o capodoperă, „unul dintre marile monumente ale spiritualității ruse”, „o sinteză magistrală a istoriei artistice a Rusiei kieviene „premongole”. Tehnica este una care vine din orfeveria romanică (îndeosebi cea mozană), numită chrysografie („scriere cu aur”), numai că aici este utilizată la o scară monumentală. Le comparam fără să vreau cu alte porți vestite pe care le-am văzut, anume Porțile Paradisului (1425-1452) de la Baptisteriul din Florența, creație a lui Lorenzo Ghiberti, și ele aurite, și ele însemnate cu scene biblice (din Vechiul Testament, de data aceasta). Ca mai totdeauna, ceea ce este mai vechi apare mai bine așezat, mai plin de duh, mai frust, în final de o forță artistică și spirituală cu un impact mai profund.

Tot așa, icoana cu Bătălia celor din Novgorod contra celor din Suzdal, numită și „Minunea Maicii Domnului a Semnului” (Hristos apare în medalion, pe pieptul Maicii Sale, ilustrând vedenia lui Isaia, de la 7, 14: „Pentru aceasta Domnul meu va da un semn: Iacă, Fecioara va lua în pântece si va naște fiu si vor chema numele Lui Emanuel”), din a doua jumătate a secolului al XV-lea, ne trimite spre o comparație cu tabloul lui Paolo Uccello „Bătălia de la San Romano” (1435-1440). Și de data aceasta icoana îmi pare că iese biruitoare! Istoria acelei minuni, de la Novgorod, este… minunată! În 1170, armatele lui Andrei Bogolioubski, conduse de ful său Roman, prinț de Suzdal, au asediat Novgorodul. În ajun, arhiepiscopul a pus icoana „Maicii Domnului a Semnului” pe metereze, cu fața către asediatori. O săgeată trasă de aceștia a atins-o. Icoana s-a întors atunci cu fața către cei din Novgorod și le-a arătat chipul său înecat în lacrimi. Un întuneric de nepătruns i-a cuprins de îndată pe cei din Suzdal. Orbiți și cuprinși de spaimă în fața acestei minuni s-au omorât între ei și au fost învinși de novgorodieni.

Cum circuitul era închis, la intrare și la sfârșitul parcursului te întâlneai cu macheta mânăstirii „Învierea Domnului” de la Smolnîi, de la Sankt Petersburg, realizată la scara 1:62. Este o mânăstire construită după proiectele arhitectului Franc Rastrelli, venit la chemarea lui Petru cel Mare. Constituie un ansamblu monumental, impresionant prin grandoare, care pare să caracterizeze, pe de o parte, spiritul imperial rus, care se manifestă și în Biserică, iar pe de altă parte să ilustreze cum nu se poate mai bine alunecarea artei liturgice ruse, începută practic înainte de Petru cel Mare, dar tot mai accentuată și mai dramatică o dată cu venirea lui.

Decăderea a început în preajma venirii lui Petru cel Mare, venind dintr-o proastă influență occidentală, nepotrivită tradiției ortodoxe, pe deasupra și prost asimilată. Ea poate fi urmărită în decursul timpului și prin trecerea de la fondul de aur la cel roșu, iar mai apoi la cel albastru-verde. S-a alunecat tot mai mult și destul de rapid dinspre reprezentarea icoană spre cea portretistică, barocă sau naturalistă, de influență occidentală. Lucrul acesta este evident dacă se compară icoana Sfântului Petru, mitropolitul Moscovei (mijlocul secolului al XVI-lea) cu icoana funerară a marelui prinț Vasile al III-lea (al treilea sfert al secolului al XVI-lea) și cu portretul funerar al țarului Feodor al III-lea Romanov (1686).

Putem spune că la noi, arta de sorginte bizantină, cu nuanțe locale valabile, exprimată în autentic duh ortodox, a supraviețuit până mai târziu decât la ruși, până spre jumătatea secolului al XVIII-lea, iar pe la sate chiar până spre sfârșitul celui de-al XIX-lea.

După ce cu numai cinci ani înainte de căderea Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Rusă devine independentă față de Patriarhia ecumenică, în 1589 va fi primit tomul de recunoaștere ca patriarhie autocefală, tomos care, de altfel, putea fi admirat în expoziție, cu numeroasele înforite semnături arhierești și cu pecetea lui impozantă. În continuare, Moscova își va aroga tot mai mult titlul (dorindu-și și rolul!) de „a treia Romă” sau de „Noul Ierusalim”. De aici o atitudine imperială, având în prelungire o exprimare imperială. Dar s-ar putea spune că grandoarea este ceva ce ține de ființa neamului rusesc. Pare că are dreptate Lucian Blaga atunci când observă că imensitatea spațiului determină un anumit tip de exprimare culturală, de același gen. Mai totul este la ei de mari dimensiuni (ansambluri monastice, catedrale, icoane, clopote, cruci…). În felul acesta pare să se exprime rusul mai adecvat personalității sale. Nu prea aflăm la ei micile bijuterii artistice pe care le-am produs noi. Impresia de ansamblu este una de copleșire. Dimensiunile conduc la o monumentalitate care nu poate să nu te impresioneze și să nu te poarte, ca un val uriaș, spre plaja de aur-lumină a unui alt tărâm, mântuit. Nouă ne-a fost și ne este proprie și adecvată calea unei exprimări mai smerite, mai intime, mai blânde, până la urmă, poate, mai duhovnicești.

Cultura aceea veche și bună a Ortodoxiei ruse a generat în veacurile din urmă, pe de o parte, o puzderie de sfinți și de martiri, iar pe de alta o foarte mare cultură laică, care a dat personalități de mare anvergură spirituală, de la Dostoievski la Osip Mandelstam și la Tarkovski, ca să dau numai câteva exemple de oameni foarte dragi mie.

Prin expoziția „Sfânta Rusie”, Ortodoxia s-a înfățișat Occidentului în hainele ei de mare gală, reușind să impună spunerea ei chiar și celor mai neatenți la Dumnezeu în aceste vremuri de extremă secularizare.