Universul nu conține nimic întâmplător

Disecând fără milă materia și încăpățânându-ne să tăiem firul în patru, am sperat multă vreme că natura se compune dintr-un număr mic de «materiale», în căutarea cărora ne-am și avântat. Dar iată că, în ciuda așteptărilor noastre, evantaiul acestor «materiale» în loc să se strângă, s-a lărgit și mai mult. Astfel ne găsim acum în fața unui roi de «oni» efemeri, cu masă variată, și ne este foarte greu să știm care dintre ei contează, într-adevăr, în arhitectura lucrurilor.

Poate părea contradictoriu și chiar absurd să compari succesiv ancheta noastră ba cu o explorare speologică, ba cu o disecție de materiale de construcții. În realitate, această dublă imagine este absolut valabilă. Dacă experiența ne permite să descoperim efectiv o serie nelimitată de particule, suntem nevoiți, atunci când dorim să aprofundăm comportarea lor, să renunțăm la noțiunile clare ale științei la scara noastră, și să pătrundem, cu capul plecat, în bezna cea mai densă a metafizicii (N. n. - Știința poate furniza la nesfârșit date noi, precise și tot mai uimitoare despre structurile materiale și relațiile lor intime, oricât de subtile, dar nu poate spune nimic esențial despre proveniența lor dumnezeiască!).

Exact! Ne închipuim că înaintăm pe solul ferm al cunoașterii pozitive, și când acolo ne și aflăm pe teritoriul alunecos al gândirii pure! Dovadă că nici măcar nu suntem în măsură să spunem ce este, la drept vorbind, o particulă (…) Pe scurt, trebuie să constatăm că granița dintre o particulă adevărată și o simplă stare trecătoare a sa este confuză și schimbătoare. (….) Împotmolirea progresivă a savanților care sondează materia la această adâncime, arată că după un număr de ani de înaintare extrem de rapidă, ei au nevoie, pentru a merge mai departe, să-și revizuiască instrumentarul rațional și să-și asigure o nouă bază de pornire. Căci nu este oare acest lucru semnificativ? — pentru a încerca să facă față unor dificultăți de genul celor amintite, ei sunt nevoiți să recurgă la invenții pe cât de metafizice, pe atât de empirice, cum ar fi noțiunea de «stranietate»! (N. n. — «Stranietatea» nu este deloc o noțiune științifică, ci doar o metaforă convenabilă prin care știința încearcă să depășească un impas real, în lumea particulelor din infinitul mic, întrucât o explicație speculativă, oricât de ingenioasă, nu înseamnă decât o altă înțelegere amânată! Poate era mult mai corect și onest să se folosească noțiunea de comportament atipic sau, pur și simplu, inexplicabil pentru acele particulele cu «evoluție stranie» din infinitul mic…).

„Înafara oricăror îndoieli: «La originea Creației nu există evenimente întâmplătoare, nu există hazard, ci o ordine cu mult superioară tuturor celor pe care putem să ni le imaginăm, ordinea supremă la scara totului, care reglează constantele fizice, condițiile inițiale, comportamentul atomilor și viața stelelor. Puternică, liberă, existentă în infinit, tainică și necesară în spatele fenomenelor, foarte sus deasupra Universului, dar prezentă în fiecare particulă»" (Părintele Dumitru Stăniloae)

«În spatele apariției universului există un principiu organizator (o forță organizatoare) transcendentă materiei, care pare a fi calculat totul, să fi elaborat totul cu o minuțiozitate inimaginabilă. Fiindcă, Universul nu conține nimic întâmplător, ci doar diferite forme ale organizării cărora noi trebuie să le descifrăm ierarhia. Oare vă voi provoca o mirare — spune filosoful și fizicianul francez Jean Guitton — dacă voi conchide că această stare de perfecțiune pusă la originile Universului mi se pare că aparține lui Dumnezeu?»” (N. n. - Și tot el afirmă că «în spatele zidului lui Planck se ascunde o formă a energiei primordiale, de-o forță nelimitată», pe care mulți oamenii de știință mai mult și-o închipuie decât o pot concepe, ceea ce ne dovedește că mintea omenească are o limită peste care nu poate păși decât cu ajutorul teologiei și misticii ortodoxe. Făcând încă un salt în timp, trebuie să recunoaștem cu toții, cum știința luminată de Dumnezeu a adus, într-adevăr, multe binefaceri omenirii, dar tot ea, sub influența forței obscure a universului a adus planeta în pragul autodistrugerii, ținându-i pe toți locuitorii planetei, credincioși, necredincioși sau rău-credincioși cu sufletul la gură!).

Prăpastia din știință, șanțul din ignoranță

Numărul imens al datelor pe care le posedăm astăzi asupra omului constituie un obstacol (N. n. - Major) la întrebuințarea lor. Cunoașterea noastră, pentru a fi de folos, trebuie să fie sintetică și concisă. De aceea, autorul acestei cărți n-a avut intenția să scrie un tratat al cunoașterii de noi înșine. Căci un asemenea tratat, chiar foarte concis, s-ar compune din mai multe duzini de volume. El a vrut numai să facă o sinteză inteligibilă pentru toți. S-a străduit, așadar, să fie scurt, să contracteze într-un spațiu mic un număr mare de noțiuni fundamentale. Și totuși, să nu fie elementar. Să nu prezinte publicului o formă atenuată sas puerilă a realității. S-a ferit să facă o operă de vulgarizare științifică. El se adresează atât învățatului, cât și ignorantului (N. n. - Adeseori, observăm cu toții, îngrijorați și neliniștiți, cum prăpastia născută dintr-o știință fără conștiință este cu mult mai primejdioasă decât șanțul născut dintr-o conștiință fără știință! Singura mângâiere reală și mântuitoare în toate epocile istorice, cu atât mai mult în epoca noastră, este credința dreptslăvitoare trăită și asumată în mod luminat).

Bineînțeles, el își dă seama de greutățile inerente îndrăznelii unei asemenea întreprinderi. A încercat să închidă omul, în întregimea lui, în paginile unei cărțulii. Firește, n-a izbutit pe de-a-ntregul. El știe bine că nu va satisface pe specialiști, care sunt, fiecare în subiectul lui, mult mai învățați decât el, și îl vor găsi superficial. Nu va satisface nici măcar publicul nespecializat, care va întâlni în această carte prea multe amănunte tehnice. Totuși, pentru a dobândi o idee mai precisă de ceea ce suntem, trebuie schematizate datele științelor particulare. Și descrise în trăsături largi mecanismele fizice, chimice și fiziologice care se ascund sub armonia gesturilor și gândurilor noastre. O încercare stângace, în parte neizbutită, face mai mult decât lipsa oricărei încercări.

Necesitatea practică de a reduce la un volum mic ceea ce cunoaștem despre ființa omenească, a avut un grav neajuns. Acela de a da o înfățișare dogmatică unor propozițiuni, care nu sunt altceva decât concluziile unor observații și experiențe. De multe ori au trebuit să fie rezumate, în câteva cuvinte sau în câteva rânduri, lucrări care au absorbit ani de zile atenția fiziologilor, a igieniștilor, a medicilor, a educatorilor, a economiștilor, a sociologilor. Aproape fiecare frază din această carte este expresia muncii unui savant, a cercetărilor lui migăloase, câteodată chiar a vieții lui întregi închinată studiului unui singur subiect. Din cauza limitelor pe care și le-a impus, autorul a rezumat într-un chip prea sumar uriașe îngrămădiri de observații. A dat astfel descrierii faptelor forma unor aserțiuni. De aici și aparența unor inexactități. Cea mai mare parte a fenomenelor organice și mintale au fost tratate în chip foarte schematic. Astfel, lucruri diferite se găsesc grupate împreună. Tot așa, văzute de departe, diferite planuri ale unui masiv de munți se confundă. Să nu se uite, deci, că această carte exprimă numai aproximativ realitatea. În schița unui peisaj nu căutăm amănuntele conținute într-o fotografie. Scurtimea expunerii unui subiect imens dă naștere la lipsuri inevitabile (N. n. - Lungirea peste măsură a aceluiași subiect conduce spre alte neajunsuri și mai mari!).

Conștiința urmează căi tainice

Înainte de a începe această lucrare, autorul și-a dat seama cât e de dificilă și aproape imposibilă. A întreprins-o numai pentru că cineva trebuia s-o întreprindă. Pentru că omul nu mai e astăzi în stare să urmeze civilizația pe calea pe care s-a angajat. Pentru că pe această cale el degenerează. Fascinat de frumusețea științelor materiei inerte, el n-a înțeles cum corpul și conștiința lui urmează legi mai obscure (N. n. - Noi le-am zice tainice, cu un cuvânt străvechi, luminos, clar, ziditor și proniator, fiindcă obscuritatea presupune întotdeauna întunecime, nedeslușire, nelămurire, neliniște, neînțelegere, ceva greu sau imposibil de priceput), dar tot atât de inexorabil ca și cele ale lunii siderale. Și că nu poate să le înfrângă fără pericol. Trebuie, deci, neapărat să ia cunoștință de relațiunile necesare care îl unesc cu lumea cosmică și cu semenii Lui.

Precum și de relațiunile dintre țesuturile și spiritul lui, Într-adevăr, omul e mai presus de toate (N. n. - Numai în cazul unei vieți autentic hristocentrice, slujitoare, morale și responsabile, altfel coboară sub nivelul necuvântătoarelor, prin atitonomisră, apostazie și nihilism). Odată cu degenerescența lui, frumusețea civilizației noastre și chiar măreția universului s-ar stinge (N. n. - Rilke, unul dintre cei mai mari Poeți ai lumii, a scris un vers tulburător: «Ce-ai să Te faci, Doamne, dacă mor?», dar Mântuitorul Hristos ne răspunde tuturor dumnezeiește: „Nu vă temeți, voi fi cu voi până la sfârșitul veacurilor!”). Pentru astfel de motive a fost scrisă această carte. A fost scrisă, nu la țară, în liniște, ci în mijlocul îmbulzelii, zgomotului și oboselii din New-York… Atenția umanității trebuie să treacă de la mașini și lumea fizică la corpul și spiritul omenesc… La procesele fiziologice și spirituale fără de care mașinile și Universul gândit de Newton sau Einstein nu ar exista.

Această carte nu are altă pretenție decât de a pune la îndemâna fiecăruia un ansamblu de date științifice cu privire la ființa omenească a epocii noastre. Mulți caută să scape astăzi din sclavia dogmelor societății moderne. Pentru ei a fost scrisă cartea aceasta. Și, de asemenea pentru îndrăzneții care se gândesc la nevoia, nu numai a unor schimbări politice și sociale, dar și a unei răsturnări a civilizației industriale, a înscăunării unei alte concepții a progresului uman (N. n. - De atunci lucrurile s-au schimbat și mai mult în rău, căci «sulul vremii» se tot strânge!). Cartea aceasta se adresează tuturor acelora a căror sarcină zilnică este educația copiilor, formarea sau conducerea omului” (dr. Alexis Carrel).

Această prefață, pentru o carte fundamentală de-acum aproape trei sferturi de secol, a fost scrisă cu modestia pilduitoare a unui geniu creștin, care înțelegea că știe foarte puțin din tot ceea ce ar fi trebuit să știe, cu un real vizionarism și cu certe valențe restauratoare, de care însă generațiile următoare nu s-au folosit decât într-o măsură infimă. În mod evident, cusurul fundamental al celor mai substanțiale și valoroase lucrări teologice, științifice, filosofice sau literare este generat de-o realitate crudă: de regulă, lucrările respective sunt citite de către cei care înțeleg deja problematica dezbătută (uneori chiar mai adânc decât autorii) și deloc sau sporadic de către cei cate nu o cunosc sau o refuză, din varii motive subiective și obiective. De asemenea, mândria minții ne împiedică adeseori să recunoaștem că alții, înaintea noastră, miluiți de Dumnezeu, au înțeles cu mai mult discernământ, ceea ce noi încă bâjbâim să sesizăm. Pe bună dreptate, s-a zis: înafara Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, nimic nou sub soare!

De altfel, în mod vădit, în fața oricărui om de știință din orice timp, de orice valoare și din orice domeniu, se deschid trei variante: a) Să știe totul despre nimic; b) Să știe nimic despre totul; c) Să știe cât mai multe lucruri importante, precise și utile în domeniul său de activitate, câteva lucruri esențiale din alte domenii și să aibă întotdeauna o idee coerentă călăuzitoare, de preferință atinsă de har. Primele două variante sunt evident absurde, iar ultima poate fi socotită pe deplin reușită, numai în cazul în care Împăratul Vieții o răsplătește cu cununa mântuirii, căci la ce i-ar folosi omului toată agoniseala materială sau chiar științifică și culturală, dacă la urmă și-ar pierde sufletul?

P.S. - Desigur, și sinteza aceasta are toate neajunsurile recunoscute de Carrel, și în plus limitele înțelegerii noastre teologico-culturale modeste, dar, probabil, și meritul moral de readucere în prim-planul conștiințelor tuturor cititorilor acestor pagini de suflet, sub o formă explicită, a cuvintelor Ecclesiastului, cu o valoare existențială de avertisment general, mai cu seamă în această răscruce vădită a întregii umanități:

„Nu căuta ceea ce este mai presus de tine și nu iscodi ceea ce este mai tare decât tine, ci gândește neîncetat la ceea ce Dumnezeu îți poruncește și nu iscodi toate lucrurile Sale, căci nu-ți este de folos de a vedea cu ochii tăi tot ce este ascuns!”. Nu este deloc o simplă interdicție formală și premeditat descurajatoare, ci este în mod real o invitație luminată, cuprinzătoare, profund responsabilă și profetică la smerita cugetare.

Dacă un grup de savanți, intrați într-un colaps moral, ar arunca planeta în aer, ceea ce noi credem că Dumnezeu nu va îngădui, acest final nu ar însemna și capătul științei terestre? Și dacă duhovnicii pe deplin luminați ai timpului nostru nu ar avea dragoste, oare nu zadarnică le-ar fi propovăduirea? Chiar și pe treptele sfințeniei, rămâne o mâhnire nobilă și compătimitoare a celor cate trăiesc deja în comuniune harică, și anume aceea extrem de dureroasă, că printre cei mai înzestrați oameni de pe pământ mulți stau departe de Dumnezeu, ba chiar îi încalcă imprudent poruncile!

Cândva eminentul savant Du Bois Raymond, membru al Academiei de Științe din Berlin, „unul dintre creatorii electrofiziologiei, și unul dintre adversarii concepțiilor nematerialiste în știință”, rostea celebra formulă „Ignoramus et ignorabimus”, stabilind chiar niște limite de netrecut ale științei (unele, desigur, depășite), pe care numeroși oameni de știință, contemporani cu el sau din zilele noastre, mult prea entuziaști și siguri pe atotputernicia științei lor autonomiste, au socotit-o desuetă și nerealistă, uitând ceva esențial și decisiv pentru o înțelegere corectă a posibilităților impresionante ale științei, dar și a unor limite și pericole realist sesizate și imposibil de ocolit ale cunoașterii științifice: „Datele de care dispunem azi se referă la ceea ce omenirea a putut observa doar o mică perioadă de timp, în comparație cu durata extrem de mare a stării actuale a universului - și nulă dacă ne raportăm la durata infinită a universului!”.

Până unde se pot extinde granițele științei?

La Sfântul Clement Romanul aflăm un avertisment profund ziditor, prin care suntem preveniți, ca „fiecare dintre noi, fraților, în tagma sa, să se facă plăcut lui Dumnezeu, în cucernicie, având conștiința curată și să nu treacă dincolo de regula științei sale!” avertisment luminat cu valoare de apoftegmă pe care „cei credincioși îl înțeleg în mod firesc, iar cei necredincioși sau rău-credincioși îl ignoră într-un mod la fel de natural, precum ignoră un copilaș avertismentul „capului de mort, afișat pe capacul unui generator de curent cu înaltă tensiune.

De aceea, se scrie în Psaltire, operă de adâncă și nebiruită teologie dreptslăvitoare, insuflată în întregime de Duhul Sfânt împăratului psalmist și prooroc David acum trei mii de ani: „Doamne, nu-mi socoti păcatele tinereții și ale neștiinței mele…”.

Așadar, în clipa în care un teolog creștin luminat și cu viață hristocentrică reală sau un om de știință i-ar atrage atenția unui savant vizionar, fie el și genial înzestrat, mult prea entuziast și neatent la urmările descoperirilor sale, că a trecut demult de granițele științei sale (cazul tragic al lui Oppenheimer este poate cel mai sugestiv, Einstein cerându-i fără succes să oprească realizarea primei bombe atomice!), acesta n-ar trebui să se supere plin de superbie, ci dimpotrivă, ar trebui să-i mulțumească cu recunoștință ocrotitorului său; după cum, un teolog sincer, dar fără deschideri reale față de realizările unei științe veritabile, luminată de Dumnezeu, n-ar trebui să se oțărăscă pe un autentic specialist dintr-un domeniu științific oarecare, care-i atrage atenția acestuia, pe bună dreptate, că se folosește de multe dintre realizările științei chirurgicale contemporane, fără a intui măcar ce bagaj enorm de cunoștințe complexe, precise, subtile, disciplinare și interdisciplinare, trebuie să aibă și ce asceză altruistă trebuie să-și asume, de pildă un neurochirurg, pentru a-și pune întreaga pricepere și darul de la Dumnezeu în slujba salvării semenilor săi!

Ne aducem aminte de un stareț, om evlavios de altfel, care le spunea sentențios tuturor aspiranților la viața monahală, până la un punct pe bună dreptate, „să lase cu toți diplomele la poarta mănăstirii”! Într-o zi, după ce reauzisem a nu știu câta oară replica cu pricina, l-am întrebat simplu, cuviincios și interesat vizibil de subiect, ce să facă toți cei care-și lasă diplomele la poartă, cu toate cunoștințele dobândite: să le lase și pe acelea la poartă, căci Sfântul Antim Ivireanul, Cuviosul arhimandrit Sofronie, ucenicul Sfântului Stareț Siluan, Cuviosul Serafim Rose, Sfântul Arhiepiscop Luca și mulți alții nu au făcut deloc așa, ci și-au luat cunoștințele în interiorul mănăstirilor și al Bisericii, dând roade harice impresionante!? M-a privit atent, fără să se supere, apoi a murmurat șugubăț: „Ai dreptate, fiule, stareț mi-am căutat, stareț mi-am aflat; de-acum le voi zice tuturor să lase numai diplomele la poartă, dar cunoștințele să le folosească cu înțelepciune și smerită cugetare îi interiorul mânăstirii!”. Am rămas prieteni apropiați până la sfârșitul vieții sale pământești, nădăjduind cu serioase temeiuri că ne vom reîntâlni, numai prin Mila lui Dumnezeu, în Împărăția Luminii veșnic neînserată…

John C. Eccles, în sprijinul acestei faste rememorări, afirma fără cel mai mic echivoc: „Dumnezeu Care este atât de accesibil celui care știe să iubească se ascunde celui care nu știe decât să înțeleagă!”. Cu alte cuvinte, „a vedea fără a iubi înseamnă să privești în întuneric…” Și tot el preciza: „Sufletul omului este creat în chip tainic în laboratoarele lui Dumnezeu, căci numai El poate crea suflete; de aceea știința nu poate vorbi nimic despre alcătuirea lui…" (acest ultim cuvânt, citat din memorie).

Numai Creatorul poate crea suflete

Să judecăm obiectiv, o clipă, anomalia aceasta de gândire autonomistă și „realizare științifică” denumită clonare:

1) Nu suntem în stare și nu vom fi nicicând să creăm viață adevărată și veșnică, în sensul evanghelic al creației dumnezeiești a lumii din nimic și al aducerii de la neființă la ființă, dar nici strict științific. Aceasta a făcut-o numai Bunul, Dreptul și Milostivul Dumnezeu, Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute, și este Taina Lui din veșnicie;

2) Luăm atunci o celulă gata creată, și, folosindu-ne cu abilitate imorală tot de-o legitate biologică divină, obținem prin clonare un nou organism „identic” cu primul. Dar oare este chiar identic? Nu cumva este vorba doar de-o formă de însuflețire biologică artificială, fără a avea sufler, pentru că numai Creatorul poate crea suflete, adevăr biblic pe care marele savant John C. Eccles îl recunoaște întru totul!

3) „Însuflețirea” despre care vorbeam nu cumva este un surogat de creație și o stratagemă cu țintă demonică? Schimbând în mod arbitrar condițiile firești de procreare și naștere a organismelor umane vii, nu cumva procedăm ca ucenicul vrăjitor?

4) Pe ce criterii, de către cine, în ce condiții (imorale sau amorale?) și unde se face „selectarea” celor clonați, deci vrednici de a fi „selecționați”?

5) Nu cumva acest scenariu dantesc, depășind premonițiile sumbre ale lui Orwell, este o nouă tactică a tatălui minciunii, care văzându-se alungat de către toți creștinii luminați, cu rugăciunile de dezlegare ale Sfântului Vasile cel Mare, vrea și el să fie „creator”, dar de fapt este doar un jalnic și monstruos imitator, un damnat înger căzut și amăgitor? Așa de repede am uitat noi oamenii „purificarea” rasială și demențialele experiențe pe oameni ale lui Mengele, supranumit și „îngerul morții” sau, mai aproape de noi, ale „doctorului” De Vrie care a încercat pe „cobai” umani (deținuți viețași), dar și pe oameni naivi și disperați o „inimă din plastic”, în întregime artificială?

Unii am uitat și avertismentul extrem de actual al lui Bertold Brechr: „Cu vremea veți descoperi tot ceea ce se poate descoperi, totuși progresul vostru vă va îndepărta tot mai mult de umanitate; prăpastia între el și voi poate deveni într-o zi astfel, încât la strigătul vostru de bucurie în fața unei noi «cuceriri» să răspundă un țipăt de oroare universală…” „Aducându-ne aminte mai des și cuvintele lui Popei, poate vom cădea pe gânduri: „Apoi, cu modestie, fă-ți din știință călăuză; / Întâi despoai-o de toată a sa de-orgoliu spuză, / Scoate din ea tot ce-i doar vânitate și spoială / Sau fudulie semidoctă, sau trândăveală… / Și vei vedea atunci cât de puțin rămâne / În slujba timpului trecut și a celui ce-o să vină!”.

Desigur, astfel de formulări extrem de exigente, critice și acrimonice îi pot deranja, irita și nemulțumi la maximum doar pe cei care mimează teologia sau știința - și nicidecum pe cei ce se străduiesc să le slujească exemplar, care trăiesc zilnic mâhnirea nobilă că nu reușesc decât cu greu să urnească lucrurile în direcția cea bună, iar atunci când le urnesc totuși cu ajutorul lui Dumnezeu, veleitarii se grăbesc să le împotmolească iarăși…

Văzând impasul în care omenirea a intrat atât din pricina împuținării, aparente sau reale, a credincioșilor, în duh și adevăr, devotați cu reală jertfelnicie credinței dreptslăvitoare, sfințitoare, slujitoare și luptătoare, cât și a proliferării, aparente sau reale, a celor care practică o știință fără conștiință, printr-un arhiereu ortodox (căzut din nefericire, la un moment dat, sub influența unor cercuri heterodoxe), ca un imperativ spiritual și moral, s-au rostit aceste cuvinte-lumină: „Dați-mi duhovnici adevărați și voi schimba fața lumii!” După cum observăm, nu a zis dați-mi regi, militari, politicieni, bancheri, matematicieni, fizicieni, biologi, medici, psihologi sau viitorologi, ci a cerut duhovnici adevărați, adică oameni cu viață sfințită și sfințitoare, capabili să călăuzească toate sufletele, deci și pe ale oamenilor de știință, către Dumnezeul Cel Viu și în-Prea Sfânta și Dumnezeiasca Treime slăvit, căci omul în înțegerea teologică ortodoxă autentică este un microtheos, așa cum a fost creat de Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa, cu alcătuire dihotomică, suflet și trup (la care se adaugă lucrarea harului), chemat la sfințenie și îndumnezeire, întru smerită și luminată cugetare, dar și trudă zilnică responsabilă, în comuniune tainică cu Trupul euharistic al Domnului nostru Iisus Hristos, Care cheamă în acest mod la mântuire întreaga Sa zidire, pe care o iubește cu o dragoste cotropitoare, mai presus de orice grăire.

În epoca noastră, la începutul celui de-al treilea mileniu, nu doar de oameni deștepți avem nevoie, dar care cred în mod ciudat că „sărac cu duhul” ar însemna o slăbiciune a minții, și nu o simplitate arhetipală a trăirii (am îndrăzni să zicem că planeta este poate tixită de genii, binefăcătoare mai rar, malefice mai des!), ci de oameni capabili să-și iubească semenii, precum ne-a iubit Logosul întrupat în istorie, Împăratul Vieții, Domnul și Stăpânul vieții noastre, Domnul Iisus Hristos, fiindcă cea mai puternică forță din Universul văzut, dar și nevăzut, este iubirea denumită de greci atât de inspirat agapis.

O iubire curată, sinceră, intensă, golită de orice interes egoist, stăruitoare, copleșitoare și nebiruită, care-ți inundă întreaga ființă într-o cotropitoare pace și bucurie lăuntrică, într-o comuniune harică plină și deplină, într-o înfrățire duhovnicească reală cu întreaga zidire a lui Dumnezeu și cu toți semenii noștri, pe unii iubindu-i iar pe alții doar miluindu-i, dar pe toți îmbrățișându-i într-o compasiune vie nepătimitoare sau într-o nepătimire adânc compătimitoare, pe cât posibil omenește, căci duhul este osârduitor, pe când trupul este întotdeauna mai neputincios…