Numai să luăm bine seama că, de multe ori în istorie, eroismul anonim și statornic al nicovalei (care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă”, fiindcă știe pentru ce și mai cu seamă pentru Cine le rabdă!) este mai important și folositor decât jubilația publică și nestăpânită a ciocanului care lovește - și cu rost și fără rost -, uitând că răzbunarea aparține numai Domnului Cel tare și puternic în războaie!
Să punem în locul nicovalei, talpa și prostimea țării și în locul ciocanului, un oarecare ritor sau proaspăt catehumen, și vom observa, cu mult tâlc, cum și din nicovala cea mai răbdătoare mai sar scântei din când, în când… Dar, ce scântei! Uneori ciocanul își mai pierde tăria sau chiar coada (Sic!), și-atunci nicovala se mai ușurează o vreme, deși dacă ești nicovală rabzi, iar dacă ești ciocan dai, trebuind însă mare grijă unde, când, cât, cum și în ce sau Cine dai!
Înainte de a trece la isprăvile ritoricești ale unui proaspăt catehumen, care provoacă episodic oarecare zarvă de cuvinte emfatice în Cetate, unele promisiuni vane și câteva înfoieri cocoșești de slavă deșartă, să ne reamintim sfaturile înțelepte ale Sfântului Ierarh Ignatie Brianceaninov, cel ce cu adâncă smerenie le numește „firimituri” ale vieții duhovnicești, pe care Dumnezeiasca Pronie a lăsat-o vremii noastre. Să le citim aceste „firimituri” cu smerită cugetare, să le pătrundem miezul cel mântuitor, dar mai ales să le urmăm, fiecare la măsura ce ne-a fost dăruită de Sus: „Viața noastră monahală din vremea de acum, călăuzită după Sfânta Scriptură și după sfatul părinților și fraților, este consacrată de pilda începătorului monahismului, Preacuviosul Antonie cel Mare. El nu a fost în ascultare la vreun stareț, ci pe când era începător trăia de sine și lua povață din Scriptură și de la feluriți părinți și frați: de la unul a învățat înfrânarea, de la altul blândețea, răbdarea, smerenia; de la altul luarea aminte cu deadinsul la sine și liniștirea, străduindu-se să-și însușească virtutea fiecărui monah virtuos, arătând ascultare față de toți, după putință, smerindu-se înaintea tuturor și rugându-se lui Dumnezeu neîncetat («Viețile Sfinților», 17 ianuarie).
Poartă-te și tu, începătorule, în același chip! Arată egumenului și restului conducerii mânăstirești ascultare nefățarnică și nedornică să placă oamenilor, ascultare străină de lingușire și răsfăț, ascultare pentru Dumnezeu. Arată ascultare tuturor părinților și fraților în toate cererile lor care nu sunt potrivnice Legii lui Dumnezeu, tipicului și așezămintelor mânăstirii, precum și celor rânduite de conducerea mânăstirii. Însă, nu fi nicicum ascultător spre cele rele, de ți s-ar și întâmpla să suferi oarecare necaz pentru faptul că n-ai vrut să placi oamenilor și pentru neclintirea ta. Sfătuiește-te cu părinții și frații virtuoși și pricepuți, dar însușește-ți sfaturile lor cu cea mai mare chibzuință și băgare de seamă. Nu te lăsa atras de sfat din prima clipă când începe să lucreze asupra ta! Din pricina împătimirii și orbirii tale, un sfat pătimaș și dăunător poate să-ți placă numai și numai din pricina neștiinței și lipsei tale de experiență, sau pentru că este pe placul unei patimi ascunse, necunoscute ție, care trăiește în tine. Cu plâns și întru suspinarea inimii roagă-L pe Dumnezeu să nu-ți îngăduie a te abate de la Atotsfânta Lui voie spre a urma voia căzută omenească, a ta sau a aproapelui tău, sfătuitorul tău. În ceea ce privește gândurile tale, ca și gândurile aproapelui, sfătuiește-te cu Sfânta Evanghelie.
Slava deșartă și părerea de sine iubesc a învăța și a povățui pe alții. Ele nu se îngrijesc de vrednicia sfatului lor! Ele nu cugetă că pot aduce aproapelui o rană de nevindecat printr-un sfat greșit, care este primit de începătorul neîncercat cu o încredere iresponsabilă, întru aprinderea trupului și a sîngelui! Ele au nevoie de succes, indiferent de calitatea acestui succes, oricare ar fi principiul pe care se întemeiază. Ele au nevoie să-l impresioneze pe începător și să-l și subordoneze moral! Ele au nevoie de lauda oamenilor. Ele au nevoie să treacă drept stareți și învățători sfinți, pricepuți, clarvăzători! Ele au nevoie să-și hrănească nesătula iubire de slavă deșartă și trufia. Întemeiată a fost întotdeauna, și mai ales acum, rugăciunea Proorocului:
«Mântuiește-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-au împuținat adevărurile de către fiii oamenilor. Deșertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă, și în inimă rele au grăit» (Psalm 11- 2,3).
Cuvântul mincinos și fățarnic nu poate să nu fie cuvânt rău și dăunător. Împotriva unei asemenea stări sufletești trebuie luate măsuri de precauție. «Cercetează Dumnezeiasca Scriptură» spune Sfântul Simeon Noul Teolog, «și scrierile Sfinților Părinți, mai ales pe cele despre lucrare, ca punându-le alăturea de cele învățate și făptuite de învățătorul și starețul tău, să le poți vedea și înțelege pe acestea ca într-o oglindă, și pe cele ce conglăsuiesc cu Sfânta Scriptură să ți le însușești și să le ții în cuget, iar pe cele mincinoase și rele să le cunoști și să le lepezi, ca să nu fii amăgit. Căci să știi, că în zilele acestea s-au arătat mulți amăgitori și dascăli mincinoși». Preacuviosul Simeon a trăit în veacul al zecelea după Nașterea Mântuitorului Hristos, cu nouă sute de ani înaintea vremurilor noastre - și iată de atunci, deja, se ridica glasul unui drept în Sfânta Biserică a Domnului Hristos, tângâindu-se de lipsa adevăraților călăuzitori, purtători de Duh, de mulțimea dascălilor mincinoși. Odată cu scurgerea timpului, s-au împuținat din ce în ce mai mult povățuitorii vrednici…” („Despre înșelare” - Sfântul Ignatie Brianceaninov)
Cu smerită metanie de gând, înaintea tuturor celor care vor citi aceste rânduri, mărturisim că ele sunt scrise cu binecuvântarea duhovnicului și după o îndelungă sfătuire cu oameni duhovnicești (arhierei, profesori teologi, mărturisitori, povățuitori îndelung cercetați și încercați, rugându-L pe Bunul și Dreptul Dumnezeu să le facă lucrătoare, numai spre slava Sa, a Bisericii Ortodoxe și folosul tuturor creștinilor cu fapta, iar de nu cuprind nimic demn de reținut, să le întoarcă întru nimic, iar pe noi, păcătoșii, să ne smerească și să ne ierte, îndreptându-ne și luminându-ne sufletele cu Milostivirea Sa cea mai presus de orice grăire, fiindcă scris este: „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene și limba cea plină de mândrie. Pe cei ce au zis: «Cu limba noastră ne vom mări, căci buzele noastre la noi sunt; cine ne este Domn?». Pentru necazul săracilor și suspinul nenorociților, acum Mă voi scula, zice Domnul; le voi aduce lor mântuirea și le voi vorbi pe față. Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curățat de pământ, curățat de șapte ori. Tu, Doamne, ne vei păzi și ne vei feri de neamul acesta în veac. Împrejur necredincioșii umblă; dar, după înălțimea Ta ai cinstit pe fiii oamenilor” (Psalm 11, 3-8).
Dacă pentru cei îndreptați spre smerita cugetare și trăitori întru trezvie, păstori și păstoriți, războiul nevăzut este atât de anevoios, iar ispitirile, năzăririle și capcanele celui rău sunt atât de primejdioase și de nebiruit fără Harul lui Dumnezeu, oare cât de teribile sunt toate urzelile celui rău pentru ritorii cei mult și rău-vorbitori, novici sau proaspeți catehumeni, care, plini de-o râvnă nebună, s-au pornit să-i învețe pe alții ceea ce în mod vădit și adeverit nu știu nici pentru ei, fiind doar niște călăuze oarbe ce cad de la prima încercare mai serioasă, dimpreună cu cei „călăuziți”? (a se citi amăgiți din pricina mândriei, slavei deșarte, uitării, lenevirii, lipsei de atenție, variilor interese omenești, pătimașe și pierzătoare de suflet).
Argument
Toate câte le-am scris până aici, ne-au fost prilejuite de un pelerinaj sufletesc la Sfânta Mânăstire „Petru Vodă”, vatră duhovnicească scumpă tuturor românilor cu fapta, pentru a ne închina în sfântul locaș, la sfintele icoane și sfintele moaște, dar și pentru a lăsa pomelnice întru cercetarea, curățirea, îndreptarea, întărirea, luminarea și iertarea păcatelor sufletelor noastre căutătoare de liniștire, în care n-am cuprins încă și prenumele tuturor nefericiților ritori a căror amarnică înșelare Sfinții o vădesc. Cu Mila lui Dumnezeu, pe viitor sigur o vom face, fiindcă în aceste vremuri de severă cernere de Sus venită, cu toții, amăgiți și amăgitori, avem nevoie de multă, umilită și stăruitoare rugăciune, precum și de mijlocirile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților Părinților noștri, fără de care nu e mântuire.
Intrând o clipă la părintele stareț, ca să luăm binecuvântare, o tânără monahie ne-a înmânat (spunând că ne cunoaște) un exemplar dintr-o revistă de gândire și trăire românească, intitulată „Atitudini” (Anul I, nr. 2), de pe coperta căreia ne-a întâmpinat chipul mândru, încruntat, sfidător și neliniștit al unui ritor mult și rău-vorbitor, erijat și mediatizat intens într-o astfel de „călăuză” amăgită și amăgitoare, prezent cu obstinație pe la mai toate posturile masonice de televiziune, cu expozeuri elitiste, emfatice, lăudăroase, solipsiste și pe alocuri țâfnoase, evident pe adresa mulțimilor de credincioși ortodocși, căci despre adevărații făcători de rele și ucigași de neam, contemporani, domnia sa nu scoate vreo silabă, atitudine sau mimă…
După ce am studiat cu atenție revista, în care am întâlnit și câteva expuneri teologico-culturale din gândirea teologică autentică, cuviincioasă, plină de rosturi și tâlcuiri duhovnicești reale (cu o tematică de actualitate), am dat și peste „atitudinile” respectivului ritor, ce se vrea musai „trezitor” de neam și autoipostaziat „călăuzitor” al unei părți a generației tinere, căci generația noastră (dimpreună cu copiii și nepoții, crescuți creștinește, pe care îi păzim, pe cât se poate omenește, de astfel de „misionari”), trecută prin multe suferințe și încercări, are cu totul alți luminători, ocrotitori și îndreptători (Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Benedict Ghiuș, Părintele Ilie Cleopa, Părintele Dimitrie Bejan, Părintele Paisie Olaru, Părintele Gherontie Ghenoiu, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Alexie Bârcă, Părintele Teodor Jugănaru, Părintele Toma Drăgulescu, Părintele Iulian Stoicescu, dar și Onisifor Ghibu, Simion Mehedinți, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Ioan Alexandru, Daniel Turcea ș.a., precum și toți sfinții închisorilor, martirii români sau rezistenții din munți; nu mai vorbim decât în tainițele inimilor noastre, de sufletul acestui neam nemurit, Mihai Eminescu, despre care Bernard Shaw a spus: „Acel valah de geniu, care a salvat cultura secolului al XIX-lea!”, dar care ajunsese proniator și la rugăciunea inimii, cu ajutorul pustnicilor din Codrii Neamțului, într-o vreme știută doar de el și Dumnezeu; rugăciune de foc, cu priveghere de toată noaptea, pentru întreg neamul!).
Nu vom menționa toate incongruențele și incoerențele ideative, licențele impardonabile, pseudo-teologiile mimate, mojiciile repetate, judecățile reducționiste, extrapolările scrâșnite, generalizările naive, stereotipiile hedoniste, formulările sentențioase fără nici o acoperire sau dedublările morale neliniștitoare, ci vom reda ad litteram doar câteva „puricisme” ridicole, cu care respectiva „călăuză” vrea să cheme un întreg neam, bănuit a fi adormit, spre un pseudo-creștinism în care rugăciunea este înlocuită cu injuria, postul luminat cu diatriba disprețuitoare, privegherea cu lăudăroșenia narcisistă, pelerinajul smerit cu turismul pseudo-religios (confundând spațiile ecclesiale cu templele păgâne ale Thaliei), spovedania sinceră cu caricaturizarea ei, căința statornică cu auto-ipostazierea frivolă, fals eroică, la limita indecenței atitudinale, teologia - apofatică și catafatică - cu mimarea ei crispată, taina căsătoriei creștine cu tablouri vivante desmățate („maestrul” în rol principal; lângă sfintele icoane, scene bucolice), predica luminată cu răstirea insolentă, smerenia adevărată cu cea falsă etc.
Sufletele nu se aduc la Biserică prin „translare”, ci doar cu puterea Mântuitorului Hristos și propovăduire luminată, făcută numai prin cei chemați de El! Totuși, în cazul rarisim în care cineva, sincer, dar neștiutor, s-ar apropia de Biserică și în acest mod necanonic, curând proaspătul novice, frate, catehumen sau simplu închinător își va da seama ce distanță incomensurabilă există între a vorbi despre Domnul Hristos și a-L cunoaște nemijlocit, lăuntric, atât cât hotărăște El să Se releve fiecărui credincios dreptslăvitor…
Că unii dintre „fanii” ritorului sunt cotropiți de admirație pentru prestațiile sale „teologico-moralizatoare” și pretins „restauratoare” este problema lor, căci „gusturile nu se discută”, dar sigur ne disting: fiecare alege cu cine se adună! Encomiastica însoțitoare a acestui epifenomen pseudo-religios și ex-centric este pe măsură, adică jalnică și pe alocuri alunecată în antropolatrie: se întrevăd, chipurile, „proiecte elaborate”, acolo unde nu există decât calchieri utopice; se văd „perechi opoziționale inspirate”, acolo unde nu se află decât antagonisme clasice („sacru-profan, religios-laic, omul creștin-omul secularizat, trecut interbelic khairotic-prezent indezirabil”) ș.a.m.d.
Întâlnim printre multe alte regretabile truisme, formulări aiuritoare și năruitoare pentru sufletele slabe de înger. În viziunea idilică a „restauratorului”, care „ar curăța poteca spre sinele neamului de buruienile «terorii istoriei»” (au făcut-o alții în trecut și o fac și-acum mult mai bine, dar în smerenie), îmbrățișată fără rezerve critice minim necesare doar de naivi, „demnitatea ar fi sau este concepută ca o sudură între încrederea în sine și credința în Dumnezeu…”. O astfel de „demnitate” este proprie omului trufaș, care uită că tot ceea ce are este de la Dumnezeu, așa că „încrederea în sine” ar trebui grabnic înlocuită cu smerita cugetare și unită cu nădejdea învietoare în Mila lui Dumnezeu, precum ne învață Sfânta Predanie, dar ne-o dictează și bunul simț elementar!
„Cel mai primejdios dintre felurile de rugăciune nepotrivită (N. n. - Prin extindere, forme de „socio-agitație” și „proiecte” năstrușnice!) este atunci când cel care se roagă alcătuiește prin puterea închipuirii sale năzăriri sau himere, luându-le la arătare din Sfânta Scriptură, iar, de fapt, din propria lui stare, din căderea sa, din păcătoșenia sa; prin aceste închipuiri (N.n.- «Proiecte», «restaurări ale neamului», «viziuni inspirate») își măgulește părerea de sine, slava deșartă, cugetarea semeață, trufia, se amăgește pe sine însuși.
Se poate vedea lesne că toate alcătuirile închipuirii firii noastre căzute, schimonosite de cădere, nu sunt adevărate - ele sunt născocire și minciună, atât de iubite, atât de în firea îngerului căzut. Visătorul, odată cu primul pas făcut pe calea rugăciunii, iese din tărâmul adevărului, pășește pe tărâmul minciunii, pe tărâmul satanei.
Sfântul Simeon Noul Teolog zugrăvește astfel rugăciunea visătorului și roadele ei: «El ridică spre cer mâinile, ochii și mintea, își închipuie în mintea sa», asemenea lui Klopstock și lui Milton, «sfaturile dumnezeiești, bunătățile cele cerești, cinurile sfinților îngeri, locașurile îngerilor… În acest chip, inima lui se trufește încetul cu încetul, fără a pricepe el aceasta cu inima; i se pare că cele săvârșite de el sunt rodul harului dumnezeiesc spre mângâierea lui, și roagă pe Dumnezeu ca să-l învrednicească a petrece pururi în această «lucrare». Acesta este semnul înșelării” („Despre înșelare”, pag. 63-64).
Deloc întâmplător, ci cu totul proniator, pentru a înțelege subțirimea și viclenia înșelării, „recitalul «Visul»”, aflăm din relatările ritorului-visător, „a fost fantastic de bine primit”. Îl credem, fiindcă celui rău îi convine de minune o astfel de înșelare a „zeci de mii de oameni, care-l ascultă” . Zic toți Sfinții Părinți, prevenindu-ne cu o dragoste luminată de har și întreit înțelepțită, că atunci când ne laudă oamenii, sau ne lăudăm singuri, Doamne ferește, suntem într-o primejdie sufletească de moarte, iar când ne miluiește Dumnezeu, ne mustră și ne pedepsește, este semn de nădejde învietoare, ca să ne sârguim și să ne pocăim (Apocalipsa 3).
„Pocăința și toate cele care o alcătuiesc, cum ar fi: străpungerea sau îndurerarea duhului, plânsul inimii ( N. n. -«Mi-e inima un lac de lacrimi», scria umilit un oarecare păcătos în tinerețea sa), lacrimile, osândirea de sine, pomenirea și simțirea din vreme a morții, a Judecății lui Dumnezeu și a muncilor celor veșnice, simțirea că Dumnezeu este de față, frica de Dumnezeu - toate acestea sunt daruri Dumnezeiești, daruri de mare preț, daruri care sunt începutul și temelia oricărei sporiri, chezășia darurilor mai înalte și veșnice. Fără a le fi primit pe acestea mai înainte, nu este cu putință să ni se încredințeze darurile cele din urmă. «Oricât de înalte ar fi nevoințele noastre» a spus Sfântul Ioan Scărarul, «dacă nu am dobândit inimă îndurerată, atunci nevoințele noastre sunt și mincinoase și deșarte»” („Scara”, Cuvântul al 7-lea).
Dacă am ști cât de ușor ni se citesc pe chip patimile, ne-am acoperi cu smerita cugetare și am vorbi mai rar în public, în special tinerilor, căci cine rătăcește unul dintre cei mici ai Domnului Hristos, osândă mare își agonisește! „Duhovnici români în dialog cu tinerii” (Editura bizantină, 2006) este o lucrare pe care ar trebui s-o studieze temeinic, trăind-o plenar, toți cei care îndrăznesc să dea „învățătură” altora, robiți fiind patimilor lor, căci nu este de nici un folos nimănui „strigarea” lor… Toți pătimașii lovesc, nu primesc!
Cu o umilință neștiută și încă neîmplinită precum ar trebui, mărturisim că și pe noi, cei care am scris sau subscris aceste gânduri de trezvie, ne paște aceeași primejdie a slavei deșarte, și, de aceea Îl rugăm, cu dragoste, frică și cutremur, pe Domnul nostru Iisus Hristos, să ne certe și să ne îndrepte înaintea sfârșitului nostru pământesc, cum numai El știe și poate s-o facă, dar morții sufletești să nu ne dea, fiindcă alt Dumnezeu înafara Lui, cu rugăciunile și mijlocirile Maicii Preacurate și ale tuturor Sfinților Părinților noștri, noi, păcătoșii, nu recunoaștem, respingând orice învățătură mincinoasă și pierzătoare de suflet, care numai de la tatăl tuturor minciunilor și eresurilor vine, indiferent cât de „plăcută”, „trezitoare” și de „restauratoare” s-ar arăta ea!
Creștinismul românesc e mult mai viu decât îl cred ritorii
Vizitând Aiudul, unde creștinii cu fapta, supraviețuitori ai temnițelor comuniste (în care primii torționari au fost din neamul lui Iuda!) au ctitorit un monument ortodox, ca o candelă neadormită a neamului, în amintirea sfinților închisorilor, dar și a tuturor deținuților de conștiință, chinuiți și exterminați pentru delictul de opinie, respectivul ritor („formidabil”, „genial”, „hyperartist”, „maestru al translării” etc.), comentează stupefiant de subcultural și aiuritor pseudo-teologic: „Iar eu, coborând jos (pleonasm jenant pentru un universitar cu lustru, ca și pentru un modest licean), am avut sentimentul că cobor în iad, ca să scot drepții”. Cacofonia măcar e un omor lexical încă scuzabil, deși două greșeli gramaticale elementare într-o frază atât de scurtă parcă este cam mult, chiar și pentru o „conștiință care strigă”, iar pretenția, fie ea și sentimentală, de a scoate drepții din iad e de-a dreptul onirică și puerilă: toți drepții au fost scoși din iad, o dată pentru totdeauna, de Domnul nostru Iisus Hristos, și tot El scoate suflete din iad până la Parusia, la rugăciunile stăruitoare ale Prea Sfintei Fecioare Maria, ale tuturor Sfinților Părinților noștri și ale întregii Biserici Ortodoxe, de aici și pretutindeni, credincioasă Sfintei Predanii. „Creștinismul românesc este izolat în capela aceea, pe care a făcut-o cu banii văduvei…”. Aserțiune, în parte adevărată, dar reducționistă și generatoare de confuzii!
Tot cu „bănuțul văduvei” și „genunchii jupuiți de rugăciuni” s-au ctitorit (sintagme creștinești consacrate, de care domnia sa nu pare a fi auzit), după decembrie 1989, dar unele și înainte, cu jertfe negrăite, chiar sub nasul comuniștilor, metamorfozați acum în „vip”- uri, „venerabili” și „onorabili”, mii de sfinte locașuri, dintre care unele au fost deja ocupate abuziv de masoni și de reprezentanții unor denominațiuni așa-zise creștine; faptă întru totul nemernicită, realizată sub oblăduirea cinică a guvernanților și pe grumazul guvernaților, despre care ritorul cu pricina tace ca peștele în „borcanul cu miere”, pe care domnia sa spune că l-ar fi primit de la părintele duhovnic (sigur din bunătatea acestuia și poate ca o atenționare duhovnicească subtilă, cunoscută din vorbirea în dodii: „În viață nu trebuie să fim nici prea acri, fiindcă ne scuipă toată lumea, și nici prea dulci, fără măsură, ca să nu se așeze toate muștele pe noi!”).
Creștinismul sfințitor, slujitor și luptător nu este izolat doar în capela aceea cu adevărat sfințitoare, ci este cu mult mai bine reprezentat decât crede domnia sa, într-o viziune pripită, pesimistă, îngustă și înșelătoare de proaspăt catehumen; acest creștinism viu și nebiruit, precum tainicul rug aprins al Maicii Cuvântului, acoperit cu o smerenie desăvârșită, este prezent în primul rând în Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, în trăirea și slujirea tuturor arhiereilor, preoților, monahilor și monahiilor, care drept învață și săvârșesc Cuvântul Adevărului Lui Dumnezeu, numai după voia Sa cea dumnezeiască și niciodată după a lor, cea omenească; apoi, în candelele neadormite din inimile tuturor creștinilor cu fapta, de peste două mii de ani luptând jertfitor la întărirea Bisericii, pe care vrăjmașii Ei, din interior și exterior, tot de atâta timp se încrâncenează s-o slăbească și s-o năruiască, deși Ea va sta până la sfârșit, precum ne-a făgăduit Împăratul Vieții, chiar de va trece și prin muceniciile din urmă!
În sfârșit, creștinismul cel dreptslăvitor îl mai aflăm în inimile iubitoare ale „tricoteuselor” (Sic!), bunicile, mamele și soțiile noastre, care au păstrat cinstea casei și familiei lor, cu jertfe impresionante, știute doar de Dumnezeu, duhovnicii lor cei luminați, dar și de noi, păcătoșii, cei care am fost binecuvântați în case cu asemenea daruri vii, de care domnia sa, „expertul în țoape” , nici măcar n-a auzit; neavând darul ubicuității și fiind sigur mult prea ocupat să mai tricoteze vreo himerică bravadă, cu un truism pe față și altul pe dos, căci, nu-i așa, „mă, frate”, fiecare poartă ce are și ce poate: ritorii și fariseii, mândria și iluziile lor elitiste (cât mai au vreme), iar noi, talpa și prostimea țării, ca și vameșii umiliți din parabola evanghelică, ne purtăm iarna fularele și flanelele sărace, dar călduroase, făcute vara cu „andrelele nepuse jos”, însă numai cu rugăciuni tainice și neîncetate, după puteri, așa precum ne învață, smeriți, duhovnicii noștri dintotdeauna.
AXA ESTE O ARMĂ PE CARE O POT FOLOSI DREPTCREDINCIOȘII
Comentarii