Cel mai important lucru pentru lumea multă, cum se zice, pentru blocuri - și blocurile și din Vaslui și din Oradea și din București - este ediția de carte, cele douăzeci de best-seller-uri ale Anastasiei, se numește „pachetul formativ”. Cine citește… - unele se citesc cu creionul în mână la masă, altele se pot citi în pat sau în fotoliu, dar unele se citesc cu creionul în mână - cine le citește pe toate cu atenție și cu seriozitate e pe cale în teologie și în credință. În așa fel încât să dispară oarecum această culpă care se aduce că nu e destulă grijă de lume, ca să fie credința mai învățată în România. Ăsta e primul (volum) pe care l-am scos și eu îl socotesc cel mai important, încă șase sunt în tipografie. Dup-aia o să am douăsprezece, deci o să mai am nevoie de încă opt. Ele trebuiesc traduse, unele retraduse fiindcă traducătorii nu vor să-mi dea drepturile de autor în continuare. Culmea e că sunt preoți.
Cea mai bună carte de teologie a icoanei a lui Uspenski. Sunt apărute toate. Cea mai bună carte despre iconoclasm tradusă illo tempore de profesorul universitar, Părintele Vasile Răducă. În momentul de față se lucrează la o altă traducere. Cea mai bună traducere, și prima dată în România, a omiliilor Sfântului Grigorie Palama. Fac o observație. Sfântul Grigorie Palama are și sărbătoare, acuma de Paște, Ziua Ortodoxiei. Nu-l citește nimenea. De ce, că avem și duminică din Post care e dedicată Sfântului Grigorie Palama?! Eu am tipărit predicile lui în o mie de exemplare. Trei volume, deci fiecare în o mie de exemplare. Am făcut stoc. În mod normal, cel puțin o sută de mii ar fi trebuit să fac. De ce nu se citește în interiorul bisericii sau e plictisitor poate Palama? Eu vă spun că este uluitor.
Vreau să vă spun că tot pachetul formativ este axat pe cărțile care pledează pentru iconicitate, pentru un creștinism vizual, cum e el de la Domnul. O să-mi spuneți, păi și ce are Palama cu…? E foarte vizual, fiindcă toată doctrina Sfinților Părinți este iconică toată. Nu e religioasă. Este bisericească și iconică. Creștinismul a involuat din nefericire folosind traseele gândirii conceptuale importată de la romano-catolicism. În felul ăsta foarte multă lume a fost alungată din credința învățată. Gândiți-vă așa: niciodată Sfântul Grigorie Palama nu îi spune Maicii Domnului „intercesoarea”. Care e un cuvânt corect în felul lui. Îi spune „Gâtul Bisericii”. Dar ce puternic! Care spune următorul lucru: tot ce vrei să ajungă la Hristos e prin Maica Domnului, că Hristos e capul! Nu poate să o ia pe lângă urechile Maicii Domnului până la Domnul. Și tot ce are Domnul de spus util și bine primit pe sinaxă, de trupul bisericii e prin gât. Maica Domnului - limită, hotar. Hotar între creat și necreat. Este extraordinar de concret! Este cu totul altceva. Așa e grație lui Ioan Ică junior, Părintele diacon, care ne-a pus la dispoziție Cabasila, teologia mariologică, asupra Maicii Domnului, a lui Cabasila, a lui Teofan al Niceei, ucenicul lui Palama. Din păcate au apărut în alte părți. Că mi-ar fi plăcut să le bag aicea, fiindcă eu trebuie să arăt că icoana, iconicitatea, icoana nu trebuie studiată numai la bucata de lemn. E și în predici, e și în terminologie, și în dogmatică, peste tot fiindcă icoana a fost întâi. Întâi Dumnezeu s-a întors cu fața și l-am văzut, după care a venit și sonorul.
Da, e o carte aș zice eu… Eu nu știu un precedent al unui asemenea tip de abordare, de iconologie însă în cadrele stilistice pe care vi le-am spus. Adică e foarte imagistică. Și trebuie să fie. Numai că iconologia, deci fundamentele teologice ale icoanei pot să le dezbat teoretic, speculativ sau pot să le arăt. De pildă… că vine acum intrarea Domnului în Ierusalim, în curând. Cine nu știe icoana cu Domnul stând așa ca o amazoancă pe asin, cu picioarele pe o parte, și drept și impasibil cumva, Ierusalimul la dreapta, un munte, sus e Betania, de unde e Lazăr, pe care tocmai l-a înviat. Deci un munte pe partea stângă, cum ne uităm noi la icoană. Cine n-a observat că din Ierusalim apare un copac? Deci, atenție, rădăcina lui e în Ierusalim! E înclinat, bătut de vânt înspre munte. Exact pe verticala pe care se află și Hristos. E un tip de elocuție, de vorbire medievală, teologic. Ăla se numește „copacul stâlpărilor”. Trimite la stejarul de la Mamvri și la copacul binelui și răului, unde și-a pierdut Adam veșmintele de har. Copacul stâlpărilor este vestitorul patimilor. Deci scena asta, care este extraordinar de luminoasă și pentru creștini. Poporul atunci și-a aruncat hainele, a pășit pe hainele poporului, în realitate e un copac care atrage atenția că Hristos nu se îndreaptă spre un tron lumesc, ci spre cruce.
Simt că se întâmplă ce se întâmplă peste tot, nu numai în România, în toată Europa. O confuzie de planuri. Înainte i se zicea activiști. Orice persoană care lucrează în cadrele vieții spirituale, ca maestru sau ca angajat, va răspunde într-un fel pentru modul cum reacționează într-o situație de acest fel. Confuzia de planuri, după părerea mea, aparține arhitecților Uniunii Europene care se încăpățânează să pecetluiască ideologic Uniunea ca renascentistă. Considerând că e cu bună credință, într-un fel, cea mai echidistantă atitudine ideologică posibilă, care să nu lezeze cultele etc. În pofida faptului că, după cum bine știți, Ioan Paul al II-lea a insistat pentru ca în constituția Uniunii Europene să fie trasată ideea faptului că la baza ei stă cultura iudeo-mediteraneeană. S-a refuzat. Altădată Jaques, că așa îl numea, Jacques Toni (?) și cu ceilalți au refuzat această rugăminte, acest Papă îndrăgit de toată lumea. Cum s-ar spune, Biserica catolică a luat-o prima peste față.
Consecințele apar astăzi când, punându-se în aplicare acest lucru, în toate părțile, deci nu e numai în România, se urmărește o anumită surdină pusă pe credință. Așa ajungem la Muzeul Țăranului, pentru care mesajul domnului Bernea… Deci, nu cu domnul Bernea are Uniunea Europeană ce are ci cu Hristos, adică cu credința. Credința creștină. După părerea mea e o confuzie de planuri foarte mare fiindcă foarte mulți, și în mod normal toți arhitecții aceștia, sunt produși de creștinismul european. Dar dacă așa li s-a năzărit lor!
În situația asta, fiecare țară își apără valorile ei atât cât poate. Și pe urmă e un loc comun: cred că Muzeul Țăranului Român după 89 e cea mai ingenioasă și, cu măreția oficială, cea mai importantă dintre toate ofertele pe care le-au făcut românii, intelectualii țării acesteia, și că este absolut aberant să-l detunezi. Fiindcă nu este vorba de evacuarea de Bernea. N-ai cum să-l evacuezi. Dar una: am auzit aproape toate emisiunile care au fost. Domnule, nu se spune. Primul lucru: eludarea numelui lui Bernea. E Muzeul Țăranului Român care nu se știe al cui este. E o înfăptuire a Ministerului Culturii, a lui Paleologu sau a cui? A lui Iorgulescu? A lui Caramitru? Cine a făcut chestia asta? Cum se poate să eludezi numele ctitorului? Toți spunând că este un muzeu, cu o alură muzeală total originală, că mai sunt de tipul ăsta dar cu o concepție muzeistică de felul ăsta nu. Cine e autorul ei? Autorul ei, îl știe toată lumea, e secretul lui Polichinele, e domnul Bernea. Primul lucru cu care se începe, se scoate numele din vitrină.
Da. Ați zis bine. Deci Tzigara Samurcaș… În primul rând, nu era un muzeu al satului sau al țăranului, nu era un muzeu industrial. Ce a făcut Horia Bernea este total diferit de Tzigara Samurcaș. El a făcut un muzeu al persoanei țăranului într-o versiune absolut nepracticată în Europa, l-a restituit, e vorba de țăranul român, l-a restituit Bisericii. După câte știți, asupra comportamentului, aici înțeleg asupra întregii aure mitice a țăranului, s-a proiectat neoliticul ca fiind zona de obârșie. Ori, Horia Bernea a scos, a eliminat această gafă și a spus, domnule, țăranul ne vine dinspre Biserică. Unii au zis, păi stai, că neoliticul e mai vechi! Nu e mai vechi fiindcă înainte de facerea lumii în proiectul divin a fost Biserica. Deci Biserica e mai veche și decât egiptenii, mesopotamienii, neoliticul și alte societăți sacrale. Acest lucru a născut o soluție muzeală cu totul ieșită din comun, încununată cu premii prestigioase.
S-a petrecut, însă, și nu pot să nu spun asta, o anumită destindere chiar a organizatorului, semnalată de spirite mai aspre, semnalate chiar lui. A introdus puțin divertisment în programul extrem de riguros al expunerii. Așa au apărut instrumentiștii celebri din Clejani, fel de fel de serate, arătări de praznice, începând de la grătare de mici până la sarmale, până la fel de fel de lucruri
E adevărat, dar a devenit în același timp o alură. Toți tinerii merg acolo, dar nu prea intră în muzeu.
Se întâmplă de mult timp. Se întâmplă de mult timp, încât aceste persoane tinere care și-au făcut un loc de frecventare din Muzeul Țăranului Român folosesc perimetral muzeul, în jurul lui, unde e o atmosferă de plăcută. Carevasăzică, în situația în care substanța muzeului e amenințată, nu ei pot fi apărătorii. Apărătorii suntem cei care cunoaștem bine acest lucru. Pentru asta am considerat că trebuie să iau atitudine fiindcă, după cum știu și după cum e obiceiul în România, se fac întâi în timpul lucrărilor… se schimbă fasonul locului. Aduceți-vă aminte că modelul a fost la Piața Universității. Au fost dați afară oamenii deoarece stricaseră florile. Ca să facem florile venim cu poliția și îi aruncăm cu poliția, cu tot. Piața Universității chipurile a luat sfârșit din motive practice. Că poporul român era știrbit de florile care erau acolo. Așa un model asemănător s-a făcut în mai multe locuri și se practică și acuma. Încât, când organizatorii, conducerea a lansat această invitație, folosind și ziua de douăzeci de ani și prăznuirea asta, ne-am dus toți acolo fiindcă existau în invitație o seamă de propoziții ambigue. N-aveam cum să nu intrăm la idei când muzeul ăsta în ultimii zece ani este amenințat în permanență. Tot timpul au fost proteste. Și cei care l-au amenințat au bătut în retragere. Și văd că tot revin sistematic. Acum e cel mai grav, că vine chiar din interior, chiar dinspre conducerea muzeului, care nu știu ce vrea să facă. Eu am venit și am spus, dar nu aveți ce să faceți, că e foarte bine. Și atunci și ei s-au retras și reiese că ei or să facă ceea ce este bine. E un fel de joacă iresponsabilă. În realitate nu se știe cum să se scoată puțin această patină, această coloratură creștină a germenilor într-o țară care a fost și este în continuare un reper al credinței și al cumințeniei într-o Europă atât de zăpăcită.
Geniul domnului Bernea este și un geniu de om cu conștiința cetății și a exigențelor ei. Drept pentru care muzeul lui a reușit, pe o temă articulată creștin, să nu impieteze deloc asupra caracterului de investigație, de cercetare, în așa fel încât instituția muzeală nu a fost afectată în nici un fel de partizanat confesional și de alte lucruri. În clipa când niște spirite entuziaste, cu evlavie necontrolată încep să spună asemenea lucruri sigur că unii se cabrează, începând de la musulmani până la mozaiști sau țigani. Au apărut, de altfel, după moartea lui săli cu un pietism care îi dăunează, care trebuiesc eradicate, clar. Indiferent dacă ele sunt făcute de oameni cu o anumită notorietate.
Mesajul domnului Bernea trebuie apărat de toate loviturile. Că el a știut să îl apere. Nu poți să spui că prezentarea țăranului român este confesională. Sau că e religioasă. Și a judecat bine fiindcă biserica nu e religioasă, biserica e credincioasă. Religiile încetează odată cu întruparea lui Hristos. Vreau să vă spun un lucru: toată lumea se înghesuie în situația asta să mă numească pictor. Și până la urmă o să vină antropologul din conducerea muzeului și o să spună că nu se pricep pictorii la asta. De altfel și fondatorul, pictorul Bernea. Vă repet: îmi convine de data asta să fac pe nebunul, ceva ce nu intră în atribuțiile mele, pentru cauza muzeului și să vă aduc aminte că sunt academician, nu m-am făcut eu singur ci academicienii m-au făcut academician, doctor în Arte Vizuale, cu doctorat luat cu Părintele Galeriu și cu Andrei Pleșu, sunt profesor universitar la Universitatea de Artă și, să zicem, pictor. Eu sigur că din bun simț spun întâi pictor și restul nici nu le mai spun. Dar vreau ca acești oameni să răspundă. Au spus, vrând să bagatelizeze intervenția mea de om al cetății, că vreau postul de director. Nici vorbă! Vasăzică, dacă eu spun ceva despre un minister al Elenei Udrea, să zicem, înseamnă că vreau să-i iau locul?! Îmi spun și eu ca Moș Ion Roată un păs. Moș Ion Roată nu vrea să îi ia locul lui Cuza. Încât, a fost o rea-credință să mi se pună în spate și această chestie. Nici măcar din prietenie față de Bernea. Fiindcă el nu s-a înghesuit ca să mă apere în clipa în care am suportat o prigoană pentru care, după cum bine știți, mesajul Anastasia nu se mai vede.
În primul rând, îmi plânge inima că cel mai frumos lucru din cultura spirituală a țării noastre, exceptând construcția de mănăstiri și lucrurile astea care sunt grandioase, cel mai frumos lucru a fost și încă este muzeul ăsta. Încât, și asta vreau să subliniez, propun crearea unei comisii care să monitorizeze. Nu eu trebuie să fiu director acolo. Toți sunt pricepuți acolo. O comisie care să monitorizeze zi de zi, că o fi șase ani sau trei ani, fiindcă dacă eu am stricat ceva - toate frescele făcute de Bernea - eu nu mai am cum să le fac din nou decât așa, greu, la nivel de reconstituire. Ceea ce… Nu! O comisie care să monitorizeze această chestie, fie și a instituției - care să cuprindă din toate zonele de angajați.
Sunt pe cale să găsesc o posibilitate de a avea în comisia asta și observatori străini. Ca la alegeri. Să vină din aceștia care au dat premiu acestui muzeu - a avut cel mai mare premiu din lume - aceștia să trimită doi observatori alături de alții. Sunt gata să fac parte din comisia asta. Chiar dacă am treabă, când vom hotărî, „joia comisa trece pe acolo”, joia las totul și merg cu comisia.
Doamna Helmis, nu vă supărați, dați-mi voie să intervin. Un lucru se deteriorează și prin juxtapuneri. Dacă eu pun lângă Rembrandt Piliuță - să mă ierte Piliuță, că a murit el, ca și Rembrandt - Rembrandt îi dăunează. Sunt o groază de sisteme cu care poți afecta, diminua, pune surdină, scoate din prim-plan. De asta spun, nu e numai că dărâm… Trebuie ocrotit acest model al procedurilor care este pavilionul Crucea, pe care l-a făcut Bernea. Restul, totul se poate schimba.
Luăm această poziție a dumneavoastră drept cel mai bun semn că doriți, că probabil este timpul să ne dorim ca lucrurile să nu se piardă, să nu se smintească. O asemenea operație de anvergură, fiindcă știm și cât durează un șantier și ce se poate întâmpla în interior, are și cred că asta ar fi o soluție foarte bună, nevoie de mai multe minți și mai multe suflete care să fie acolo, să o ocrotească, dacă mi se permite.
Și puțin și niște autorități, fiindcă unul dintre factorii care pot să derapeze muzeul, să îl facă să alunece într-o zonă - în ghilimele - „mai obiectivă”, mai deconfesionalizată, cum zic ei. Se face întârziind mult. Adică, domnule, n-avem bani, nu sunt oamenii care să lucreze aicea. Comisia trebuie să vadă și ritmul, ritmul în care vin banii la prestațiile care sunt. Peste tot se poate trișa ca să obțină un alt muzeu. Cu ce este, nu e vorba să îl înlocuiesc. Ce este să-l modific în așa fel încât lucrurile care nu sunt bine-plăcute unei instanțe - nu știu unde e instanța aia, e la Bruxelles, e la Moscova, e la New York, e la Haifa, unde o fi? Este în necunoscut. E în Irak, unde este? Că nu văd unde e și ei spun că nici n-au zis așa ceva. Cineva vrea să facă chestia asta.
Fragmente din emisiunea Semnături celebre de la Radio România Actualități (17 februarie 2010); invitat pictorul și teologul Sorin Dumitrescu.
Comentarii