Deși oarecum justificată de autoritățile monetare, aprecierea cursului de schimb nu este tocmai văzută cu ochi buni de către specialiști. Banca Centrală justifică o atare evoluție a cursului ca fiind dată de o inflație mult temperată, aflată în intervalul firesc de atingere a țintei asumate privind inflația pentru acest an, iar deficitul balanței comerciale, diminuându-se considerabil, scăzând la mai bine de jumătate comparativ cu nivelul mediu al anilor anteriori (perioada 2006-2008), dovedește o mai bună gestionare a dezechilibrului extern, prin urmare ar justifica o apreciere a cursului leu/euro. Evoluția ascendentă a monedei naționale în raport cu moneda europeană vine ca o surpriză pentru cei ce anterior prognozau că leul se va deprecia brutal în raport cu euro, schimbându-și previziunile legate de curs pe fondul evoluțiilor politice: formarea guvernului Boc, aprobarea bugetului de stat și intrarea unor noi tranșe de împrumut de la FMI. Totuși, specialiștii avertizează că dacă leul se apreciază prea mult față de euro, banca centrală ar putea fi nevoită să intervină pentru a tempera aprecierea cursului de schimb.
Există voci care afirmă că starea de normalitate a cursului, adică cea de stabilitate, este o reală piedică pentru tendințele speculative ale unor jucători de pe piața valutară, prin urmare, miza este fie o apreciere fie o depreciere a leului, eventual brutală, ambele evoluții fiind întreținute de zvonurile și mesajele lor alarmiste. Acest lucru este cu siguranță adevărat, în sensul că speculatorii pe curs au un interes concret în manipularea exagerată a cursului, fie în sus, fie în jos, astfel încât să le servească interesele cât mai bine. În acest sens, reamintesc un episod mai vechi, de acum 4-5 ani, când guvernatorul băncii naționale avertiza exportatorii de o redresare economică a României, cu consecințe firești asupra aprecierii leului, avertizând că competitivitatea la export ar trebui (ar fi trebuit!) să se bazeze din ce în ce mai puțin pe o evoluție depreciată a leului și prin urmare să orienteze mai degrabă în direcția îmbunătățirii calității mărfurilor exportate. Desigur că mesajul nu a fost recepționat atunci, iar exportatorii, în decursul lunilor următoare, au făcut o serie de presiuni asupra autorității monetare în sensul motivării acesteia de a interveni pentru diminuarea aprecierii leului. Prin urmare, se înțelege că atât aprecierea cât și deprecierea bruscă a leului creează probleme fie pentru exportatori, fie pentru importatori, precum și pentru alți jucători ai pieței monetare. Deși nu convine, în genere, speculatorilor, problema centrală este asigurarea echilibrului cursului de schimb, adică atingerea și menținerea unui curs de schimb cât mai aproape de un curs care ar asigura o desfășurare firească a procesului economic în România: o inflație relativ scăzută, asigurarea unei creșteri economice, cât de cât sustenabile, menținerea unui deficit comercial cât mai redus, lipsa unei îndatorări excesive a bugetului general consolidat dar și a mediului privat și populației, etc. Astfel, revin la titlul acestui articol punându-mi întrebarea pe ce se bazează aprecierea cursului, din moment ce „țara arde” și încercând totodată, pe cât posibil, să formulez un răspuns.
Încă nu a început bine anul și se anunță tot felul de disponibilizări, atât în mediul public cât și în mediul privat, cu consecințe sinistre asupra evoluției economiei românești. Prin urmare, deși nu pare, „țara arde”, adică vor urma luni cumplite de mișcări de protest în stradă ale diferitelor categorii sociale afectate de disponibilizările rezultate în urma crizei economice și financiare. Te întrebi firesc, cine și câți vor mai lucra în perioada următoare, care va fi gradul extern de îndatorare și ce se va întâmpla cu actualul „superb” curs de schimb. Desigur, o apreciere modestă sau chiar și mai semnificativă a cursului de schimb nu poate decât să bucure populația acestei țări, mai ales pe aceea îndatorată masiv în valută. Aceasta (n.r. populația) poate considera că are o monedă puternică, ce și-a revenit cu bine după primele șocuri ale crizei și că prefigurează un viitor fericit al economiei în care importurile vor deveni mai ieftine și deci cei interesați de import de tehnologii noi de producție o vor putea face la un preț mai redus. În veselia generală, legată de contextul aprecierii leului, căci: „Există toate fundamentele pentru ca leul să se aprecieze. Bugetul a fost aprobat, ne vom încadra în țintele convenite cu Fondul Monetar Internațional și urmează să primim următoarele tranșe din împrumutul contractat și, de asemenea, riscul de țară al României este în scădere, iar nivelul CDS (Credit Default Swap) a coborât până la aproximativ 230 de puncte de bază”1 se uită totuși un lucru important: tot România va trebui să suporte plata împrumutului de la FMI, extrem de împovărător pentru noi și pentru generațiile viitoare, iar o deteriorare a activității economice a României, iminentă după valul de disponibilizări, nu va putea ține „echilibrele macroeconomice” în frâu, prin urmare și cursul se va deprecia (cred că destul de brutal!) în viitorul apropiat. Diferența încă mare dintre dobânzile interne și cele externe au făcut ca o serie de capitaluri (inclusiv cele speculative!!!) să intre în România în ultima perioadă de timp, găsind pe piața românească o mai bună valorificare a randamentului lor, deci decizia BNR de reducere a dobânzii cheie de politică monetară (la 7%, începând cu data de 4 februarie 2010) nu ar trebui să ne surprindă în sensul că aceasta (n.r. BNR) încearcă tocmai o temperare a eventualelor tendințe speculative pe ratele de dobândă și implicit a tentațiilor de „exploatare” a cursului de schimb. Totuși, ecartul dintre ratele de dobândă (dintre ratele de dobândă de pe piața europeană și ratele de dobândă de pe piața românească) este oricum extrem de mare iar, în ciuda acestor reduceri, sume mari de valută pot intra rapid și ieși la fel de rapid de pe piața de capital din România. Tocmai din acest motiv, își poate inversa urgent tendința. De fapt, reducerea ratelor de dobândă de pe piața monetară din România se va produce cu multă întârziere la nivelul băncilor comerciale, semnalul dat de BNR fiind recepționat voit, din rațiuni de „rentabilitate”, cu anumită întârziere de către acestea. Prin urmare, creditarea companiilor și a populației la o rată de dobândă mai mică, în ciuda reducerii ratei dobânzii de politică monetară, se va produce cu o marjă de timp semnificativă (chiar și de jumătate de an!), motiv pentru care o eventuală evoluție adversă a economiei poate anula complet efectele acestei scăderi a ratei de dobândă de politică monetară la nivelul economiei reale și chiar o majorare din nou a acestei rate cheie. Practic, evoluția economiei în 2010 va da semnalul pentru modul de manifestare a ratelor de dobândă pe piața (inter)bancară din România și totodată pentru cursul de schimb, indicator extrem de sensibil la orice modificare a percepției pieței. Desigur că, ar fi ideală o apreciere a monedei naționale, dar atâta timp cât încă ne află „pe buza prăpăstiei”, neștiind dacă și cum vom ieși din criză, este greu de apreciat dacă aprecierea cursului de schimb este bună sau rea în contextul în care eventualele intrări de fonduri (inclusiv din împrumuturile FMI și a banilor europeni) vor veni la un curs, catalogat de specialiști, ca „supra-apreciat”… traducându-se în mai puțini lei acum, pentru o povară a datoriei la un curs cu siguranță mai mare în viitorul apropiat. Totuși, dacă ar fi să credem că în viitor, România o va duce „mai bine” și am putea spera într-o apreciere și mai mare a leului am spune că împrumuturile de azi ar putea fi o adevărată „afacere” în momentul rambursării, însă acest viitor „posibil” este greu de crezut…iar cea mai bună dovadă este tensiunea economică, politică și socială acumulată pe parcursul anului 2009. Cât timp, strângem doar datorii și ne lipsesc de fapt calitățile manageriale (publice și private) pentru a fi competitivi iar structurile de producție nu sunt nici pe departe concurențiale în raport cu mediul extern, nu putem considera că aprecierea cursului de schimb are o bază reală. În consecință, eu consider că evoluția cursului se bazează pe modul miop de percepție a realităților economice curente, în care criza a îmbunătățit desigur comportamentele risipitoare și egoiste ale jucătorilor de pe piața monetară și valutară, însă fără a afecta, în sens pozitiv, fundamentele economiei. Efectele temporare ale tensiunilor din mediul extern, inclusiv cel european, care au contribuit la deprecierea monedei europene, transferurile valutare din ultimele luni ale anului 2009 a celor ce muncesc în afară, cu atât mai mult că acestea, în general, cresc în volum de sărbători, când mulți din emigranți s-au întors acasă sau au trimis bani familiilor, intrările masive de capital cu sau fără un fond speculativ, îmbunătățirea temporară a macro-indicatorilor pe fondul recesiunii forțate, tezaurizarea sau economisirea în euro, mai ales de teama crizei, toate acestea nu semnifică o îmbunătățire reală a structurii economiei și nici a fundamentului cursului de schimb. Prin urmare, ne putem aștepta cât de curând la „reversul medaliei” adică la o depreciere puternică a leului pe fondul lipsei de sustenabilitate a evoluțiilor economiei și a măsurilor publice actuale. Totuși, ceea ce poate fi cu adevărat grav nu este aprecierea sau deprecierea cursului de schimb leu/euro ci rapiditatea și amplitudinea cu care ar putea să se producă acest fenomen, nelăsând pieței posibilitatea de corecție la fel de rapidă a eventualelor efecte nedorite.
De remarcat, că una din modalitățile de susținere a ieșirii României din recesiune este inclusiv stimularea exporturilor, iar pentru acest lucru, cursul ar trebui să rămână relativ favorabil exporturilor, moneda națională netrebuind să se aprecieze prea tare, mai ales că nu este acoperită, cel puțin în acest moment (evoluție ce nu este previzibilă nici în viitor!), de mărfuri de o calitate superioară, exportabile (e.n. tradables) care să poată susține prin ele însele exportul de produse românești și prin urmare întări, în mod real, balanța comercială a țării. Marjele reduse ale profiturilor firmelor, ca urmare a manifestării crizei, împreună cu o apreciere excesivă a cursului de schimb leu/euro nu pot fi o combinație bună pentru activitatea de export, conducând chiar în unele situații la închidere a unităților productive. Mai mult, o apreciere forțată a leului în raport cu moneda europeană poate stimula pe lângă importurile cu caracter productiv și pe cele aducătoare de neajunsuri, adică acelea ce pot contribui la o majorare necontrolată a consumului, la o creștere a îndatorării în valuta europeană și chiar posibile tensiuni asupra creșterilor de prețuri în viitor, prin urmare poate reaprinde inflația și dezechilibrul extern exacerbat, de până anul trecut.
În concluzie, deși aprecierea cursului de schimb a monedei naționale în raport cu moneda europeană are baze fundamentale mai bune decât celelalte aprecieri ale monedei naționale de până acum, totuși trebuie văzut cu obiectivitate faptul că evoluția acestui indicator nu este acoperită nici de o productivitate mai mare a muncii2 și nici de o competitivitate mai mare a produselor românești la export și prin urmare o creștere prea mare a cursului nu este și nici nu poate fi de dorit pentru România. O apreciere graduală a leului în raport cu euro, cu perioade scurte de depreciere, poate fi o soluție mult mai bună pentru oferirea unei stabilități reale a pieței monetare și valutare din România decât fluctuații prea mari, ce pot produce o destabilizare financiară, atât a respectivei piețe cât și a economiei românești.
Note
1 Sursa: Wall-Street, declarația dl. Bogdan Baltazar.
2 Atenție!… deși productivitatea conform definiției macroeconomiei reflectă raportul dintre evoluția PIB și numărul de salariați din economie, totuși este incorect să afirmăm că situația economică este mai bună prin reducerea numărului de salariați deoarece nu urmărim majorarea volumului PIB și nici îmbunătățirea „calității” structurii acestuia, ci doar creșterea mecanică a unui raport prin diminuarea numitorului! Consider că alături de productivitatea muncii ar trebui să se ia în calcul impactul fiscal al disponibilizărilor asupra populației angajate, cu eventuale costuri și implicații sociale, care în final, deși se traduc, poate, într-o productivitate mai bună, reflectă de fapt un PIB mult diminuat în viitorul imediat apropiat. De asemenea, supra-normarea poate fi un alt fenomen „anexat” creșterii productivității muncii cu rezultate asupra sănătății populației angajate și deci costuri mai mari pentru bugetul public de sănătate, adică afectarea sub o formă sau alta a PIB. Prin urmare, urmărirea într-o manieră „rudimentară” a productivității nu trebuie să constituie un obiectiv de atins sau un reper pentru starea de sănătate a economiei.
Comentarii