În contextul reîntâlnirii Comisiei Mixte Internaționale de Dialog Teologic dintre ortodocși și catolici, ce se va întruni în septembrie la Viena pentru a dezbate ultima parte a materialului „Rolul Episcopului Romei în comuniunea Bisericilor din primul mileniu”, propunem spre reflexie participanților, observatorilor, celor foarte entuziaști și celor foarte reticenți, celor moderați, ca și tuturor celor interesați modelul unui sfânt mai puțin cunoscut, pe care tocmai l-a pomenit Biserica noastră Ortodoxă pe 8 ianuarie — SFÂNTUL MACARIE MAKRIS.
Sfântul Macarie Makris este un renumit bărbat bisericesc din perioada bizantină târzie. Acest lucru reiese din implicarea sa în evenimentele bisericești din această epocă critică, dar și din bogata sa operă scriitoricească, care a dobândit o extensie ecumenică, precum menționează personalități oficiale contemporane lui și renumiți scriitori bizantini.
S-a născut în Tesalonic în jurul anului 1383 din părinți evlavioși și renumiți. A primit o educație aleasă și a iubit mult învățătura, studiind în mod deosebit filozofia, poezia, logica, retorica și teologia. Încă de foarte tânăr s-a distins prin educație, înțelepciune și în general prin virtutea sa.
În jurul anului 1401, la vârsta de 18 ani, după moartea mamei lui, s-a dus în Sfântul Munte și a intrat în monahism în Sfânta Mănăstire Vatopedi, care se distingea prin viața duhovnicească a multor monahi de acolo. Cu toată osârdia s-a supus de-Dumnezeu-purtătorului stareț Armenopoulos, care l-a îndrumat cu discernământ și l-a tuns monah. A rămas alături de el vreme de zece ani până la moartea sa, după care a fost hirotonit diacon și preot. În această perioadă a dobândit prin ascultare multe virtuți călugărești, dar și multe cunoștințe de geometrie, matematică și astronomie.
Iubind, crezând în ascultare și prețuind-o, după moartea starețului său s-a supus unui alt stareț vatopedin, compatriotul și ascetul David, monah foarte virtuos și învățat. David era în relație și cu împăratul Manuel al II-lea Paleologul, care îl respecta în mod deosebit, coresponda cu el și îi trimitea scrierile sale referitoare la viața monahală, și care l-a pus în legătură cu Macarie. În felul acesta, pe când se afla la Vatopedi, Macarie a devenit cunoscut împăratului, s-a împrietenit cu el și corespondau adesea. Din când în când acesta îi trimitea împăratului cărțile scriitorilor, recomandați lui de către înțeleptul său stareț.
Potrivit biografului său anonim, s-a dus în patria sa, Tesalonic, pentru a rezolva chestiunea moștenirii lui. Întorcându-se în Sfântul Munte, și-a continuat nevoințele sale ascetice, având ca model și pildă mai ales asceza aspră a Cuviosului Maxim Cavsocalivitul, căruia mai târziu avea să-i scrie viața, precum a făcut-o și proigumenul Mănăstirii Vatopedi, Sfântul Teofan.
Sfântul Macarie a fost un înflăcărat următor al isihaștilor. În scrierile sale de Dumnezeu insuflate amintește insistent de bunurile sfintei isihii și de învățăturile isihasmului. Rugându-se și nevoindu-se cu râvnă, cu smerenie și neîntrerupt, s-a învrednicit de vederea Luminii Dumnezeiești și Necreate, ca și cei trei ucenici pe Muntele Tabor, și — după cum aflăm din biografia sa, fața lui iradia de dumnezeiescul har.
În jurul anului 1419, Macarie s-a dus cu starețul său David în Constantinopol, în urma invitației împăratului Manuel al II-lea, unde a rămas vreo doi ani, discutând toți trei asupra unor chestiuni teologice variate, după care s-au întors în iubita lor isihie athonită. În 1429, Macarie, după moartea celui de-al doilea stareț al său, a fost invitat din nou de către prietenul său împăratul în Constantinopol.
În timpul șederii sale în capitală, s-a stabilit la început în Mănăstirea Harsianitu, unde se nevoia și învățatul isihast Iosif Vriennie, cel de un cuget cu el, cu care s-a legat prietenește, nutrind pentru el un profund respect, uimire și prețuire din pricina purității credinței sale ortodoxe și a mergerii-împreună în lupta pentru cei ce se liniștesc (isihaști). Împăratul i-a propus lui Macarie să preia egumenia vestitei Mănăstiri Studion, dar nu a acceptat și s-a dus în iubita pustie a Sfântului Munte. Mai târziu îl vedem monah în Mănăstirea Studion pe Iosif Vriennios.
Însă împăratul Manuel al II-lea Paleologul, prețuind înzestrările și darurile lui, l-a rechemat prin scrisori în Constantinopol. După o mică ședere în Mănăstirea Harsianitu și în urma propunerii hronografului Gheorghios Sfrantzis, a fost ales egumen al Mănăstirii Pantocrator, care nu trecea printr-una din cele mai bune perioade ale ei, fiind în declin. Mănăstirea o aflase într-o situație economică dificilă, având doar șase monahi. Necruțându-și puterile și nevoindu-se mult, Macarie a călătorit în Serbia și în Rusia și, cu sprijinul regelui Ștefan al Serbiei și al Mitropolitului Fotie al Moscovei (2 iulie), a reușit să ridice mănăstirea și să adune obște pentru revenirea istoricei mănăstiri la slava ei de odinioară. Prin darurile domnitorilor și boierilor a adus-o la o bunăstare materială, dar și la o înflorire duhovnicească, printr-o populare remarcabilă și prin toată lucrarea duhovnicească a slujbelor dumnezeiești, a vieții de rugăciune și de asceză. Macarie a fost părintele duhovnicesc al împăratului Ioan al VIII-lea, care l-a ridicat la vrednicia de Mare Protosinghel.
Șederea sa în Constantinopol l-a făcut să arate un deosebit interes pentru chestiunile bisericești importante, care aveau loc în timpul său și creau probleme dificile. Implicarea sa în acestea a ajutat la rezolvarea lor. A participat activ și cu osârdie la consfătuirile dintre elinii ortodocși și latinii romano-catolici, însă fără a ceda nimic în ceea ce privește Sfintele Dogme ale Ortodoxiei. A luptat în prima linie în cadrul Sinodului Local din anii 1426-1429, unde s-a distins prin pregătirea teologică și elocința sa. După acest sinod, a fost trimis la Roma, în fruntea unei delegații alcătuite din trei membri, către papa Martin al V-lea (decedat în 1431). Acolo, întru cunoștință și cu curaj a apărat într-un mod exemplar dogmele și a înfățișat tezele teologice ale Bisericii Ortodoxe referitoare la toate temele care întrețineau schisma dintre Răsărit și Apus. Poziția filo-unionistă a lui Macarie avea baze solide, vorbind despre întoarcerea la Biserica fără inovații din primele veacuri. Acest temei este invocat și de o epistolă primită de Sfântul Macarie de la Sfântul Simeon al Tesalonicului în anul 1423. Macarie dorea să se convoace un Sinod Ecumenic pentru rezolvarea schismei. Nu a apucat. S-a îmbolnăvit grav de friguri și nu a reușit să conducă o nouă misiune în Apus. Gheorghios Scholarios, ulteriorul patriarh Ghenadios al II-lea, îl laudă într-o epistolă și îl cheamă să se întoarcă în capitală din Prinkiponisa.
S-a întors din Halki în Constantinopol. După o boală contagioasă, a adormit pe 7 ianuarie 1431 și a fost înmormântat în Mănăstirea Pantocrator. A fost cinstit de către toți. Cuvintele călduroase despre Macarie — ale împăratului, ale patriarhului Ghenadie al II-lea, care împreună cu Sfântul Marcu Evghenicul au fost ucenici ai monahului Iosif Vriennios, și ale istoricilor Gheorghios Sfrantzis — care l-a numit bărbat deosebit în cuvânt, în virtute și înțelepciune — și Silvestru Siropoulos, arată dimensiunea contribuției lui în acea dificilă perioadă a Bisericii. Tânguirile clerului și poporului în timpul necrologului, care umpluse biserica și curtea, învederau psalmodii ale unui apărător al Ortodoxiei și nu ale unui latinofil, cum l-au judecat unii la slujba de înmormântare.
Opera de scriitor a Sfântului Macarie este importantă, ea fiind în principal dogmatică, aghiologică și morală. Cea dogmatică este antilatină și se referă la purcederea Sfântului Duh, la primatul papei și la azime. Cea aghiologică reflectă locurile în care a trăit — Tesalonic, Sfântul Munte și Constantinopol — și cuprinde Viețile Sfinților David, Gavriil și Dimitrie din Tesalonic, Maxim Cavsocalivitul și celor 318 Părinți purtători-de-Dumnezeu, viața Sfintei Eufimia, a Sfântului Andrei Criteanul și ale altora, cu toții 19. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în Mănăstirea Vatopedi.
Educația și virtutea sa au făcut din el un scriitor înțelept, autor de importante omilii, prețuit și recunoscut de către contemporani, precum învățații David, starețul său, și împăratul Manuil al II-lea Paleologul. În timpul împresurării Constantinopolului, însuși împăratul îl cheamă să întărească și să mângâie prin cuvintele sale minunate pe creștinii amenințați. De asemenea, la Sinodul din Constantinopol, prin cuvintele sale, a astupat gurile catolicilor, care erau cât pe ce să îmbrățișeze dogmele ortodoxe.
În operele sale cunoscute și păstrate se distinge cu ușurință profunda sa pregătire teologică, arta lui oratorică și perfecțiunea cuvântului, așa încât poate fi considerat unul din cei mai buni prozaiști din veacul al XV-lea. În operele sale aghiologice scoate în evidență în principal nevoințele îndelungate ale cuvioșilor pentru dobândirea sfințeniei și pentru realizarea îndumnezeirii. Își dorește ca toți credincioșii să-și însușească autenticul cuget ascetico-martiric al Sfintei Maicii noastre, Biserica Ortodoxă.
Sfântul Macarie, vorbind foarte frumos în operele sale despre viața ascetică a sfinților, cărora le-a scris viața și pe care i-a lăudat, și despre dorul lor dumnezeiesc pentru o viață în Hristos cu desăvârșire împlinită, lasă să transpară agonia lui personală, dorința și vocația plină de iubire spre experierea vieții în Hristos după har și împărtășire. Transpare lumea lui interioară care se neliniștește responsabil, cu grijă și consecvență pentru înaltele experiențe duhovnicești, pe care le dobândește prin smerita sa nevoință și prin harul dumnezeiesc.
Învățatul ieromonah vatopedin, cunoscutul și remarcabilul prozaist, prietenul și consilierul împăratului, egumenul și înnoitorul vestitei Mănăstiri Pantocrator, participantul la sinoade, dascălul unor ucenici remarcabili, potrivit biografului său encomiastic, în toată viața sa și-a păstrat simplitatea de monah athonit, neagonisirea, afabilitatea către toți, slujirea, smerenia, duhul de nevoință.
Pomenirea lui se face pe 8 ianuarie, iar o slujbă mai recentă în cinstea sa a fost alcătuită de către imnograful Haralambie Busia.
Peste câteva zile (19 ianuarie) Biserica noastră îl va pomeni și pe Sfântul Marcu al Efesului. Unii teologi catolici și ortodocși — ca Olivier Clement, de pildă — îl contestă, fără însă a-i cunoaște opera. Dar „Sfântul Marcu, ca urmaș al tradiției isihaste, nu are nici o legătură cu fanatismul. Să nu uităm că el a mers de bunăvoie în Italia, chiar dacă a ezitat la început din cauza bolii și, mai mult, la începutul sinodului s-a adresat Papei cu „Preafericite Papă al vechii Rome”, numindu-l „Întâistătătorul preoților lui”. El nu a făcut altceva decât să abordeze atitudinea isihastă față de unirea Bisericilor, pe care au abordat-o și învățătorii lui, Patriarhul Eftimie, Macarie Makris, Iosif Vriennie, adică fiind deschiși dialogului, dar stricți în cele ale credinței. Un exemplu elocvent este Macarie Makris (sărbătorit ca sfânt pe 8 ianuarie), repezentantul Bisericii Constantinopolului la Roma (între anii 1426-1431) la discuțiile premergătoare Sinodului Unionist. Acesta, deși e uneori acuzat de filolatinism din cauza râvnei sale pentru unire (Sfrantzis, Chronicum Majus, Ed. Greku. p. 49), a rostit o omilie chiar în fața papei, în care apăra într-un mod magistral dogmele Ortodoxiei (Enkomiu, Ed. Arghyriou, p. 77-104). Putem vorbi de o atitudine isihastă față de unirea Bisericilor și, în general, față de ecumenism… (Sfântul Marcu Evghenicul, Opere, vol. I, p. 14).
Dacă cineva va răsfoi cu atenție istoria falsului sinod unionist de la Ferrara-Florența (1438-1439) îl va afla acolo, în duh, și pe Cuviosul Macarie Makris, atunci când Sfântul Marcu Evghenicul este comparat cu acesta și cu Iosif Vriennie și este însuflețit de chipurile lor luminoase și memorabile. E ca și cum l-am vedea privind duhovnicește din bolțile cerești spre ucenicul său și îmbărbătându-l spre „lupta cea bună”: „În luna mai 1438, la cererea Papei, au fost desemnate de către fiecare parte comisii de ierarhi și teologi pentru a purta discuții preliminare. În cadrul primei întâlniri, care a avut loc în Sacristia (la catolici este încăperea din cadrul unei biserici în care se păstrează obiectele de cult și veștmintele) Bisericii Sf. Francisc, Caesarini a susținut cuvântul de deschidere, iar în replică Sfântul Marcu a spus că au venit la Ferrara înfruntând greutăți și pericole pentru a discuta asupra misiunii sacre a unirii. Cardinalul l-a lăudat pentru acest răspuns, însă delegația ortodocșilor s-a arătat foarte critică față de el, pentru faptul că intervenția lui a fost lipsită de elocința lui Caesarini. Din acest motiv, a fost ales să vorbească de acum înainte Mitropolitul Visarion al Niceei. Unii delegați, printre care și Syropoulos, i-au amintit lui Marcu în mod amical cât de curajos ar fi acționat cei doi bărbați pe care el îi iubea și îi respecta atât de mult, Iosif Vriennie și Macarie Makris, dacă ar fi participat la sinodul de unire. Este cunoscut faptul că cei doi nu s-au pronunțat împotriva unei astfel de întâlniri și că Vriennie chiar spusese că ar vrea să participe și să-și exprime punctul de vedere ortodox la un astfel de sinod. Aceste cuvinte l-au impresionat profund pe Marcu, care în următoarele trei întâlniri a vorbit cu mai multă îndrăzneală și elocință” (Idem, ibid., p. 44).
Părăsind Apusul și revenind în neînseratul nostru Răsărit, și aplecându-ne mai cu de-amănuntul asupra vieții, operei și activității lui, înțelegem că „Întreaga lucrare și gândire a Sfântului Marcu erau dominate de controversa palamită, direct legată de principiile esențiale ale Ortodoxiei. De aceea, el a folosit orice prilej pentru a promova cauza Ortodoxiei. Astfel, în cuvântarea funebră, ce i s-a cerut s-o susțină la moartea ieromonahului Makarie Koronnas, starețul Mănăstirii Mangana, Sfântul Marcu a revenit încă o dată la acest subiect, de față fiind, cel mai probabil, Împăratul și Patriarhul. Sfântul Marcu și-a început cuvântarea lăudând opera Sfântului Ioan Scărarul, care-i îndrumase viața starețului și ale cărui învățături urmând, Makarie urcase treaptă cu treaptă scara cea dumnezeiască, până ce a ajuns la ultima treaptă, răsplata chemării celei de sus și locul unde și-a aflat odihna de orice faptă și vedere (theoria).
Pe parcursul cuvântării, Sfântul Marcu a amintit pașii parcurși de starețul Makarie și conduita lui și refuzul lui de a primi înalta funcție bisericească și exilul său din Tesalonic, după căderea lui în 1387. Trecând apoi la perorația finală, el a cerut celor de față să nu-l jelească pe Makarie, care, deși respectat și binecuvântat, era doar un om, ci mai degrabă să ne jelim pe noi înșine pentru că am fost părăsiți în cele rele, văzându-ne neamul supus dușmanilor și trebuind să purtăm suferințele continue și grele, venite asupra noastră de sus și fiind martori zi după zi la plecarea Părinților noștri. Așadar, în cine ar trebui să ne încredem? Cine ne va asculta și ne va îndepărta durerile? Spre cine vom privi ca spre niște atleți ai credinței noastre? Cine sunt cei care vor mijloci pentru noi la Dumnezeu? Plângerea Sfântului Marcu este fierbinte și totodată autentică. El vede limpede apropierea sfârșitului Cetății, celei cândva renumită, iar acest sfârșit este grăbit de pierderea unor oameni ca Makarie Koronnas, Iosif Vriennie și Macarie Makris, atleți ai Ortodoxiei” (Idem, ibidem, pp. 30-31).
Așadar, dacă valul istoriei ne mână iarăși în Apus, să fim deschiși dialogului și stricți în ale credinței, evitând extremele. Să ținem Adevărul în Iubire, știind că „Dragostea se bucură de Adevăr” și să ne rugăm Domnului să ridice continuatori ai tradiției isihaste față de unire, bărbați de talia teologică și spirituală a Cuviosului Macarie Makris și a Sfântului Marcu Evghenicul.
Comentarii