IUBITULUI NOSTRU CLER ȘI POPOR HAR, PACE ȘI MILĂ
DE LA DUMNEZEU, TATĂL NOSTRU,
IAR DE LA NOI ARHIEREȘTI BINECUVÂNTĂRI
Preacucernici și Preacuvioși Părinți, Preacuvioase Maici, Iubiți credincioși și credincioase,
Sărbătorim în fiecare decembrie Nașterea Celui ce este „chipul” lui Dumnezeu-Tatăl (Colos. 1, 15; II Cor. 4, 4; Evr. 1, 3), adică „icoana” Sa. Și n-am fi avut astăzi decât o cunoaștere foarte limitată despre Dumnezeu-Părintele, dacă nu ni L-ar fi descoperit pe Acela Fiul Său întrupat (Mt. 11, 27 si Lc. 10, 22), pogorârea Sa pe pământ dând Dumnezeirii un chip și o icoană și făcându-ne accesibilă, astfel, calea ce duce la îndumnezeire. De aceea, a respinge chipul și icoana Sa înseamnă a refuza comuniunea cu El.
Acest lucru se cere afirmat cu tărie într-o vreme în care chipul, adică icoana și celelalte însemne creștine – expresii și reprezentări ale comuniunii sfinte – sunt atacate cu o agresivitate de neînțeles într-o lume care, formal, a proclamat drept „zeu” toleranța. Vă amintiți, însă, de așa numitul „război al icoanelor” de acum trei ani, când unii compatrioți de-ai noștri au cerut – culmea, tocmai „în numele democrației” -, expulzarea icoanelor din școli, iar Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în virtutea aceleiași „democrații”, a constatat „nocivitatea” sfintelor icoane? Sunteți la curent, apoi, cu recenta decizie a Curții Europene pentru Drepturile Omului, prin care a fost incriminată prezența crucifixelor în școlile din Italia? Nu vi se pare că am mai văzut clișeele acestea? Ba da… însă în „era dictaturii comuniste”, când ne erau prigonite însemnele și manifestările religioase de către un regim care, cel puțin, își asuma pe față ideologia atee.
De data aceasta, surpriză!? Avem de-a face cu o toleranță dusă până la fanatism… și, cine ar fi crezut că și toleranța își poate avea fanaticii ei?… Multă vreme, personal am considerat că cel mai mare rău al libertății greșit înțelese este „cultivarea” nepăsării și a indiferentismului religios.
Constat însă că „cineva” și-a pierdut cu totul răbdarea și bate din picior nemulțumit de ritmul prea lent (?!) al secularizării și descreștinării.
Pe cine, oare, deranjează sfintele icoane și crucifixele? Într-o lume care cultivă cu insațietate „imaginea” prin televiziune și internet, pe cine supără „imaginile” sfinte ale simbolurilor noastre religioase?
Nu vi se pare decizia autorităților Uniunii Europene, cu privire la interzicerea crucifixelor în școli, ridicolă?
Sau este, de fapt, aceeași obsesie a Revoluției Franceze care tocmai a dezbrăcat uniforma stalinistă pentru a-și pune, de data aceasta, papionul european?
Iubiți frați și surori în Domnul!
Am crezut, în decembrie ‘89, că democrația înseamnă inclusiv libertate religioasă și, pentru aceasta, am consimțit cu toții la toleranță. De aceea, consider că avem tot dreptul acum ca, privind cum ne sunt „demonizate” reprezentările creștine, sub pretextul unei „toleranțe intolerante”, să ne întrebăm dacă nu cumva avem de-a face, de fapt, cu o „demono-crație”, iar nu cu o democrație autentică?!
Pentru că, dacă imaginile (adeseori imorale) promovate de televiziune și internet sunt tolerate, imaginile sfinte, adică icoanele, de ce sunt intolerabile?
Dacă marșurile stradale ale persoanelor care cer dezincriminarea păcatelor împotriva firii sunt morale, simbolurile religioase de ce sunt „imorale”?
Și dacă prostituția și drogurile se cer, până și de către cea mai înaltă instituție a Statului, dezincriminate, de ce sunt condamnate crucifixele?
Ce sunt mai nocive – imaginile sfinte, ori cele imorale?
Ce provoacă mai mult pervertirea firii omului și pierderea echilibrului ființei lui – simbolurile noastre religioase, ori demonstrațiile nerușinate și sfidătoare ale unor persoane care au nevoie mai degrabă de doctor decât de legi speciale?
Și ce afectează mai mult coeziunea familiei și sănătatea spirituală a unui popor – afișarea însemnelor religioase, ori dezincriminarea și liberalizarea prostituției și a drogurilor, fie ele și ușoare?
Dragii mei!
Cred că a venit vremea să ne întrebăm și să căutăm cu toții un răspuns cât se poate de clar la întrebarea:
Pe cine deranjează simbolurile noastre creștine în Europa, câtă vreme ele sunt vechi de 2000 de ani, iar popoarele ei s-au născut toate pe rând în cristelnița sfântului Botez și a Mirungerii creștine?
Cu ce împietează o identitate, mai sigură și decât vârsta însăși a națiunilor creștine europene? Cine are interes să schimbe prematur istoria și cultura bătrânului continent, mai înainte ca acesta să agonizeze singur, sub spectrul secularizării și descreștinării ce îi pândesc avide ultimele zvâcniri de spiritualitate?
De aceea, la o zi sfântă ca cea de astăzi, în care sărbătorim mai bine de 2000 de ani de când „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi…” (In. 1, 14) ca Icoană și Chip al Tatălui, nu ne rămâne decât să ne rugăm și să luptăm ca Binele să se arate, ca totdeauna de altfel, mai puternic decât răul; ca tot ce avem mai sfânt și mai valoros în noi să nu poată fi niciodată răpus de o logică cel puțin stranie, a unei democrații interpretată într-un mod halucinant.
Să ne păstrăm cu sfințenie însemnele religioase, obiceiurile și datinile sfinte, pentru ca tăvălugul globalizării să nu ne poată înghiți tot ceea ce a mai rămas creștinesc și românesc în noi – credința și cultura străbună.
Să ne rugăm Dumnezeului întrupat, și pentru aceasta zugrăvit în icoane și reprezentat prin însemne sfinte, să ne păzească de toți dușmanii credinței și culturii noastre, așa cum a fost păzit și Pruncul Sfânt de mânia celor ce au vrut să-I ia viața încă de la Nașterea Sa. Să sărbătorim Crăciunul creștinește și românește, bucurându-ne de tot ceea ce am moștenit de la strămoși și împărtășind fiilor și urmașilor noștri tezaurul acesta sfânt al unei istorii și tradiții de două ori milenare!
Comentarii