Decretul 410/1959 un reper al nefuncționalității sinodal-ecclesiale

Răstignirea monahismului românesc la mijlocul sec. al XX-lea este în parte cunoscut de mulți, însă împrejurările istorice, contextul politic, impactul psiho-social, jertfa unor patriarhi, ierarhi, preoți, monahi și monahii, consecințele ecclesiologice, precum și semnificația teologică a crucificării Bisericii în perioada comunistă, sunt mai puțin cunoscute și, din păcate de multe ori evaluate de unii, cu criteriile actualei libertăți democratice și raportate la firescul exercitării credinței în condițiile unei depline libertăți religioase.

După vinovata amnezie care ne-a fost impusă și în care ne-am complăcut, a sosit, cu ajutorul lui Dumnezeu, vremea mai bună a neuitării. Lucrarea de față ne ajută să nu uităm relele făcute de potrivnicii Bisericii, tocmai pentru a nu se mai repeta și în același timp pentru a-i cinsti pe cei ce s-au jertfit și a ne ruga pentru cei ce s-au făcut vinovați prin tăcere, nelucrare, compromisuri, lașități și chiar trădare. Pe cei din urmă nu-i judecăm și nici nu-i condamnăm ci doar să ne rugăm pentru ei!

Trebuie reținut faptul că în timpul unei dictaturi politice, de orice orientare ar fi aceasta, nici o instituție a unui stat nu-și poate desfășura activitatea liber, nici măcar o instituție divino-umană cum este Biserica. Este absurd să i se pretindă Bisericii să fi avut o altă soartă decât a celorlalte instituții ale Statului: Învățământul, Justiția, Poliția, Armata etc., mai ales că Biserica era considerată dușmanul cel mai de temut și imprevizibil al statului comunist¹.

Securitatea a exercitat permanent presiuni și imixtiuni asupra Bisericii,

folosind toate mijloacele posibile pe care le deținea: filaj, tehnica operativă, șantaj, dezinformare etc. Toate instituțiile bisericești la nivel central și local au constituit obiective de urmărire ale Securității. Urmărirea slujitorilor bisericești de către Securitate rezulta din dosarele păstrate în arhivele ei cu privire la rezistența armată din munți, la colectivizare, la nemulțumirile unora exprimate în cercuri restrânse etc. Biserica fiind considerată o instituție potrivnică statului comunist ateu, trebuia supravegheată permanent².

În 1959 această teroare comunistă culminează cu Decretul nr. 410 din 19 noiembrie, care a scos din mănăstiri nenumărați călugări, călugărițe și novici doritori de sfințenie prin alegerea vieții ascetice. Cuvintele sunt prea sărace pentru a arăta suferința morală și traumele sufletești trăite de aceștia, trecuți prin această grea încercare personală și ecclesială.

Decretul dispunea închiderea mănăstirilor și evacuarea călugărilor tineri, sute de monahi și monahii erau forțați să se întoarcă în lume, la familiile lor și să uite de voturile pe care le depuseseră. Mulți dintre ei vor fi lepădat cu totul haina monahicească, dar au fost și mulți care au rămas statornici în alegerea făcută, deși nu s-au mai întors niciodată în mănăstire trăind de atunci și până astăzi în lume, păstrând voturile monahale: al fecioriei, sărăciei și ascultării. Aceștia au transformat lumea în care au fost forțați să se întoarcă, în propria lor chilie… și au rămas mai departe infrastructura și temelia duhovnicească a Bisericii, prin care Dumnezeu își revarsă darurile și mila Sa peste noi toți…

Pentru unii dintre ei este încă vie amintirea acelor vremuri de restriște și de durere, așa cum arată Părintele Cosma Giosanu atât de elocvent în lucrarea de față și-l felicit pentru osteneala sa de a reîmprospăta memoria Bisericii.

Mai circulă încă unele cântări de jale ale celor scoși din mănăstiri, trimiși printre străini, în lume, fără nici un sprijin material sau moral, simțindu-se parcă abandonați și de cer și de pământ în zile grele de iarnă fără hrană, adăpost, prieteni sau speranțe… și totuși Dumnezeu (Emanuel) era cu ei, suferind alături de ei și în ei, pregătind și susținând în taină și cu dumnezeiască înțelepciune Biserica jertfitoare pe pământ și cea biruitoare din cer.

Trăim aceste clipe în care vedem că Dumnezeu nu se lasă batjocorit și pângărit fără încetare, ci ne-a adus și ziua izbăvirii și a adevărului. Această lucrare ca și multe altele de acest gen sunt o mărturie vie. Mulți teologi și laici după 1989 au încercat să descrie prigoana sau „teroarea roșie” care s-a manifestat împotriva Bisericii Ortodoxe Române odată cu preluarea puterii de către regimul comunist în 1945. Acesta, adus la putere de către armata roșie de ocupație, a început sovietizarea țării după modelul stalinist. „Arhipelagul ororii” s-a extins asupra Bisericii și societății românești instituind teroare, umilință și mutilarea ființei și a conștiinței umane și naționale.

Pr. prof. Dr. Ioan Dură face o analiză pertinentă a acestei perioade³, pe care părintele Cosma Giosanu o surprinde în mod exemplar în lucrarea de față, mai ales prin studiul de caz și prin redarea mărturiilor vii ale celor ce au trăit acele orori, greu de descris și de imaginat.

La 15 mai 1948 s-a declanșat teroarea politică la toate nivelurile,

prin arestările politice în masă, iar din anul 1949 și până în 1962 s-au stabilit „domicilii obligatorii la aproximativ 60.000 de persoane”. România devine astfel „o insulă din Arhipelagul Gulag, o țară „pregătită” să devină colonie sovietică”, așa cum scrie Aurel Sergiu Marinescu în cărțile sale⁴.

Patriarhul Justinian (1948-1977) a căzut victimă prigoanei comuniste, atunci când a protestat împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi admise în monahism doar persoanele care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbații, și de 50 de ani femeile, și în baza căruia, au fost scoși din mănăstiri „cca. 5.000 de monahi și monahii”⁵. Patriarhul Justinian, pentru că a avut curajul să protesteze împotriva acestui decret abuziv, „a fost trimis la schitul Dragoslavele, unde i s-a fixat domiciliul forțat timp de șase luni!”⁶. Datorită protestului său, s-a încercat chiar asasinarea lui prin otrăvire. Căci, din cele ce i-au fost mărturisite de către părintele Arsenie Papacioc – de data aceasta – părintele Nicolae Grebenea dezvăluia, în 1992, că Patriarhul Justinian a fost și otrăvit⁷. Preotul Grebenea mărturisea: „monahul Arsenie Papacioc, care împreună cu arhimandritul Cleopa spovedeau pe Patriarhul Justinian Marina, mi-a spus că acesta le-a arătat picioarele, pe care erau urmele unei otrăviri”⁸.

De la întronizarea sa ca al treilea patriarh, la 6 iunie 1948 și până la moartea sa din 26 martie 1977, „în fața adversităților la care a fost supusă Biserica”, scrie Mihai Urzică, „Patriarhul Justinian s-a dovedit un abil diplomat și a căutat să țină piept, pe cât a putut, atacurilor îndreptate împotriva Casei Domnului. El a menținut strâns unite rândurile clerului, a sprijinit pe condamnații politici dintre preoții și călugării eliberați din pușcării și a restaurat multe biserici și mănăstiri, înfruntând sancțiunile, amenințările și chiar domiciliul forțat la care, pentru o vreme, a fost supus”⁹.

În urma multor cercetări obiective s-a ajuns la concluzia că, între anii 1944-1981, adică, în timpul dictaturii comuniste a Anei Pauker, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Nicolae Ceaușescu, numărul real al ierarhilor Bisericii Ortodoxe îndepărtați din scaunele lor, pentru atitudinea acestora la abuzurile Partidului Comunist, au fost prigoniți în diverse feluri de organele de opresiune ale acestuia. Numărul lor se ridică la 30 dacă îi socotim și pe mitropolitul Visarion Puiu și pe episcopul Vasile Leu, la care se adaugă încă doi episcopi ortodocși de stil vechi, Evloghie și Pahomie. Preoții și monahii ortodocși au umplut închisorile în această perioadă. După o evaluare a istoricilor, care se ocupă de fenomenul terorii roșii arată că „din 12.000 de preoți ortodocși, peste 3.000 au fost închiși sau trimiși la Canal. Din aceștia, peste 1.800 au murit. La Poarta Albă, dintr-un transport de 100 de preoți, în zece zile, majoritatea au pierit. Adică, unul din patru preoți ortodocși au trecut prin închisorile comuniste”¹⁰.

Indiferent de numărul lor, cert este că mulți ierarhi, preoți, călugări, călugărițe sau creștini prigoniți de comuniști, unii uciși și alții trimiși cu domiciliul forțat în mănăstiri și schituri, în închisori sau la Canal etc. reprezintă demnitatea și ținuta creștină autentică a Bisericii Ortodoxe Române. Aceștia nu au voit să facă nici un compromis cu cei fără de Dumnezeu. Toți ierarhii depuși din scaun, trimiși în surghiun la mănăstiri sau schituri, supravegheați, prigoniți, întemnițați pentru faptul că s-au opus tăvălugului roșu, reprezintă „obrazul curat” al Bisericii Ortodoxe Române, în lupta acesteia împotriva ideologiei atee și teroriste a partidului comunist.

În ciuda faptului că Justinian Marina a fost numit de către unii în mod denigrator „patriarhul roșu” a purtat povara cea mai grea a Bisericii din întreaga ei istorie¹¹. Acum se punea în discuție chiar problema existenței ei instituționale. Era pentru prima dată în istoria ei când Biserica a fost nevoită să se confrunte cu politica ideologică materialist-dialectică a unui stat republican ateu, care avea ca țel anihilarea totală a oricărei forme de manifestare religioasă în societate. În acest context trebuie analizat Decretul nr. 410, ceea ce autorul lucrării de față, a reușit să surprindă atât de bine.

Tot ce a putut face Patriarhul Justinian a fost să întârzie aplicarea decretului, înființând ateliere artistice și meșteșugărești în cadrul mănăstirilor, unde călugării munceau în folosul statului. A fost foarte afectat de decizia autorităților în privința monahismului și pentru că a avut curajul să protesteze vehement împotriva acestui decret abuziv a fost urmărit, intimidat și „izolat” în palatul patriarhal. Era prima măsură luată direct împotriva patriarhului de către comuniști, care însemna începutul slăbirii rezistenței fățișe a Bisericii față de statul represiv¹².

Iată de ce se cuvine ca societatea românească să nu uite acest context și să evalueze la justa valoare evenimentele petrecute, iar Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe Române să-i canonizeze, în sfârșit, pe toți cei care au suferit și au luptat pentru Biserică și neam în anii dictaturii comuniste. Cred că aceasta este datoria morală a Sf. Sinod¹³.

O posibilă concluzie psihologică?

Evident nu se poate evalua la justa dimensiune modul în care a înțeles Biserica să se comporte față de statul comunist, dar după teroarea pe care au exercitat-o comuniștii, nu a fost greu de prevăzut că Patriarhilor și unor membrii ai Sf. Sinod de după epoca „Patriarhului Justinian” avea să li se diminueze vigilența, fermitatea, opoziția și lupta împotriva terorii roșii. Psihologic vorbind, așa s-ar explica dărâmarea a 25 de Biserici doar în București¹⁴ sub ochii Patriarhului Teoctist și a Sfântului Sinod, fără ca aceștia să fi protestat în mod sinodal sau public, deci oficial, ci doar în culise¹⁵?

Ce ar fi putut face totuși în mod concret Patriarhul Teoctist sau Sfântul Sinod? Având în vedere că Biserica reprezintă și credincioșii, opinează unii, ar fi trebuit să antreneze de la om la om credincioșii și preoții bisericilor vizate pentru dărâmare și aceștia să le păzească cu însăși trupurile lor, să fi stat zi și noapte în Biserică sau în jurul ei… și dacă comuniștii ar fi trecut cu buldozerele peste ei, este greu de crezut. Ar fi fost noi martiri, arestări și condamnări. Cred că era momentul cel mai prielnic pentru a mări numărul sfinților în calendarul nostru românesc…

Este cunoscută acțiunea făcută de sârbi în războiul recent, când, pentru a salva un pod, au stat cetățenii zi și noapte pe pod cu schimbul, mai mult de două săptămâni și astfel podul a fost salvat. Dacă sârbii și-au riscat viața pentru salvarea unui pod, și în condiții de război, oare nu ar fi făcut și credincioșii ortodocși români același lucru pentru a salva o biserică pe timp de pace? Greu de răspuns. Poate da, poate nu, însă lipsa de inițiativă a celor responsabili de a antrena sau a le da o șansă credincioșilor laici, de a lua o atitudine sub oblăduirea păstorilor lor, o găsesc impardonabilă¹⁶.

De aceea relația Bisericii Ortodoxe cu politica comunistă rămâne în această perioadă unul din cele mai complexe și mai sensibile capitole din existența ei, care a adăugat pagini de istorie pline de contraste morale și de contradicții, acte de sfințenie și de martiraj, dar și de cedări, trădări și de lașitate în egală măsură. În acest context se vorbește despre o dimensiune a „Ortodoxiei politice” care, sub presiunea vremurilor, a slujit statului autoritar în anumite momente, fără să ia o atitudine morală, unitară și jertfelnică împotriva abuzurilor acestuia. Întrebarea se pune în mod firesc: a fost vorba de o Ortodoxie colaboraționistă și politică sau de una de supraviețuire și „minimalistă” în ceea ce privește caracterul ei misionar și apologetic pastoral?

O situație similară a fost sub otomani. Situația grea prin care a trecut Biserica Ortodoxă în timpul regimului comunist ne duce cu gândul la situația, la fel de dificilă, în care se găsea Biserica Ortodoxă din Constantinopol, imediat după căderea capitalei imperiului sub dominația turcească (1453). În schimbul toleranței acordate, creștinii nu aveau voie să facă misiune sau să combată credința musulmană, căci așa ceva se pedepsea cu moartea. De asemenea, creștinii nu aveau voie să ridice biserici noi, iar pe cele vechi le puteau repara numai cu aprobarea stăpânirii turcești. Multe biserici din Constantinopol au fost transformate în moschei. Îi putem oare condamna pe creștinii de atunci că și-au trădat credința? Îl putem acuza pe Patriarhul Ghenadie Scholarios că și-a trădat misiunea și pe Hristos? Îl putea alunga Patriarhul Ghenadie pe Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului? Îl putea răsturna Patriarhul Teoctist pe Ceaușescu și regimul comunist?

Consecințe și repere comportamentale

Preoțimea ortodoxă, care astăzi este etichetată de unii ca trădătoare a credincioșilor ei, a avut de înfruntat multe pericole. Pentru zelul lor misionar, mulți preoți au fost considerați ostili regimului comunist și au fost condamnați la ani grei de pușcărie, fiind abrupt catalogați ca „reacționari”, „chiaburi” sau „legionari”¹⁷.

În repetate rânduri Biserica Ortodoxă a fost prezentată ca o adevărată sperietoare în fața opiniei publice, mulți intelectuali instigând la ură împotriva preoțimii ortodoxe, folosind din bogata lor zestre culturală cele mai suburbane injurii și cuvinte de ocară. Biserica Ortodoxă a fost pusă la colț de „imaculata societate civilă”, vânată și culpabilizată pentru fel de fel de greșeli presupuse și născocite, necunoscându-se obiectiv contextul vremii de atunci și astfel se urmărește cu tot dinadinsul, ca aceasta să fie aruncată la lada de gunoi a societății românești¹⁸.

Am considerat oportun să leg răstignirea monahismului românesc de dărâmarea bisericilor, întrucât găsesc o legătură indestructibilă între cele două evenimente. Elimină luptătorii și poți face ce dorești cu un neam, cu un stat, cu o biserică sau o societate. Însă răul cel mai mare nu a constat în dărâmarea bisericilor, nici în diminuarea numărului monahilor și a monahiilor, întrucât ireparabilul nu este o categorie ortodoxă, deoarece numărul bisericilor nou construite l-a întrecut cu mult pe cel al celor dărâmate, iar numărul monahilor și a monahiilor din prezent cu mult peste cei scoși prin Decretul 410/1959, ci răul și pericolul cel mai de temut a fost și este lipsa credinței, a împotrivirii și a jertfei noastre până la sânge¹⁹, până la martiraj. Lipsa fermității împotriva răului, atât a păstorilor cât și a păstoriților, „domesticirea” (îndulcirea, relativizarea) Evangheliei lui Hristos, precum și lipsa martirilor este văzută de Origen ca lipsă a mijlocirii pentru iertarea păcatelor oamenilor: „Tare mă tem că de când nu mai sunt martiri și s-au suprimat jertfele sfinților, aduse ca victime pentru păcatele noastre, noi nu mai obținem iertarea păcatelor noastre… Nu mai suntem vrednici să fim persecutați pentru Hristos, nici să murim pentru numele Fiului lui Dumnezeu²⁰”. Iată cel mai mare rău, care ne vizează pe toți și azi.

Dacă nu mai putem fi martiri, mai ales într-o eră a globalizării, când sunt tendințe să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul și mondialismul impersonal și himer, când se încearcă relativizarea revelației divine și înlocuirea ei cu un sincretism babilonic, când se „organizează” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei personale și a mântuirii prin Hristos, este necesar măcar să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „ocărâți fiind, să binecuvântăm. Prigoniți fiind, să răbdăm. Huliți fiind, să ne rugăm. Ajunși ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor²¹”, să ne smerim de dragul lui Hristos și de dragul unității și a adevărului Bisericii Lui.

Întrebări și nedumeriri

Întrucât statul actual a „condamnat” în general crimele comunismului, dar nu și ideologia lui care le-a făcut posibile, având în vedere că după unii²² „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“, ba chiar se consideră, după 20 de ani de la căderea lui, „mai periculos decât fascismul”²³ și luând în considerare că istoria ține de conținutul credinței creștine, Biserica este datoare moral să intervină și să-și precizeze poziția față de următoarele dileme etice:

1. Cum e posibil să se demaște totalitarismul ateu și să se condamne crimele comunismului, fără să se treacă la identificarea responsabilităților și culpabilităților celor care le-au comis. Nu este moral ca la finalul războiul rece și în perioada tranziției năucitoare, bilanțul să arate, că tot victimele sunt cele care au pierdut și atunci și acum, iar torționarii și fii acestora precum și politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câștige și atunci și acum. Nu este oare o ipocrizie fără margini să condamni crimele comunismului (vezi raportul Tismăneanu) fără să fie demascați adevărații călăi?
2. De ce crimele și ororile comunismului nu sunt considerate genocid și condamnate ca atare, așa cum au fost declarate cele ale nazismului? De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid? Iată întrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului. Din păcate atât politicienii din România și cei din Uniunea Europeană, cât și Biserica se complac duplicitar, de două decenii în această incertitudine și compromis, prin faptul că nu condamnă moral, cu toată fermitatea adevărului, comunismul ca ideologie care deformează, umilește și ucide pe om. Soluția ieșirii din această situație jenantă și condamnabilă este folosirea unei măsuri corecte de evaluare și asumare a istoriei recente, având ca punct de pornire valoarea omului ca persoană și chip al lui Dumnezeu sau cel puțin să se raporteze la valorile etice sau bioetice ale ființei umane.
3. Întrucât Biserica, spațiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie și actualizare, dintre trecut și prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcării și al iertării este chemată să amintească omului și generațiilor că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greșelilor și a păcatelor în mod personal și plenar. Altfel pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară, atât pentru Biserică, cât și pentru societatea românească; să amintească fostelor slugi ai regimului totalitar comunist, că nu e moral să stea fără penitență și remușcări la adăpostul drepturilor omului, pe care tocmai ei, mai bine de o jumătate de secol, le-au contestat și că nu e corect și drept să se bucure de o amnistie generală tacită.

Altfel de opinii și concluzii…

Pe 18 noiembrie 2009, în Sala sinodală din Reședința patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc ședința comemorativă a Permanenței Consiliului Național Bisericesc, cu tema: „Decretul 410/1959 privind reglementarea vieții monahale. Context istoric și consecințe defavorabile Bisericii“²⁴.

Patriarhul României a remarcat, în încheiere, faptul că patriarhul de vrednică pomenire Justinian a apărat monahii și monahiile din mănăstiri, dând o interpretare foarte înțeleaptă și apologetică Decretului 410. „Vedem cu foarte mare recunoștință cum un om înțelept, care a iubit Biserica, a încercat să găsească modalități de interpretare a Decretului 410 în favoarea bisericii, în favoarea monahilor“ și că „trebuie să intensificăm recunoștința noastră față de memoria acestui patriarh luptător… și să învățăm din exemplul patriarhului Justinian cum să apărăm Biserica și astăzi”²⁵ a spus PF Patriarh Daniel.

Este foarte adevărat ce se spune despre patriarhul Justinian și a fost providențial pentru Biserică la acea vreme, însă ce nu se spune este faptul că el nu s-a folosit de puterea sobornicească a Sf. Sinod și că și-a asumat de unul singur toată responsabilitatea acelui moment. Însă „nu toți cei din Biserică erau de acord cu tactica prudentă a patriarhului Justinian, cerând o denunțare deschisă a diverselor șicane pe care regimul le făcea Bisericii și libertății de credință. Cea mai radicală opinie în această privință a avut-o episcopul Nicolae Popovici al Oradiei. Inspirați de ideile acestuia, cei de la Mănăstirea Vladimirești au început să vorbească deschis despre limitarea libertății religioase în România comunistă“²⁶.

Patriarhul Justinian era obligat canonic să convoace Sf. Sinod și să denunțe decretul prigoanei monahilor 410 ca fiind discreționar, abuziv și că în mod flagrant, încalcă libertatea Bisericii, garantată prin constituția vremii. Nu a făcut-o cu toate că PS Nicolae a cerut-o insistent.

Dacă luăm în calcul și caterisirea părintelui Calciu (1984)²⁷, care a fost caterisit tocmai de Sf. Sinod care trebuia să-l apere măcar, dacă nu a avut curajul să se coaguleze în jurul atitudinii lui, rezultă că în momentele de criză și prigoană nu a funcționat sistemul sinodal, ba dimpotrivă a funcționat tocmai împotriva interesului și demnității bisericești.

Din concluziile ședinței comemorative a Permanenței Consiliului Național Bisericesc cu tema: „Decretul nr. 410/1959. Context istoric și consecințe defavorabile Bisericii”²⁸, nu se deduce că Sf. Sinod a făcut tot ceea ce trebuia din punct de vedere canonic sau ecclesial-sobornicesc²⁹ împotriva acestui decret, dar nici nu se trage vreo concluzie privind exercitarea puterii sinodale în asemenea momente. Oare lipsa de acțiune unitară și plenară a Sf. Sinod nu a fost oare o lipsă de curaj și o abandonare a luptei împotriva răului? Oare nu ar trebui trasă o învățătură sinceră și responsabilă pentru actualii și viitorii sinodali, că datoria lor este să apere Biserica prin atitudini sinodale concrete, tocmai în momente de criză și prigoană? Și dacă mai luăm în discuție și faptul că abrogarea decretului 410 s-a făcut abia după 12 ani de la revoluția din 1989³⁰, atunci nedumeririle se pot înmulți…

Este profund creștin să nu ignori experiențele generațiilor trecute, oricât de neplăcute sau de stânjenitoare ar fi acestea și să îndemni la pocăință comunitară sau ecclesială, oferind, astfel, posterității exemple de sancțiune și de reparație morală. Este inadmisibil că din partea BOR nu s-a început procedura de canonizare a victimelor holocaustului roșu. Să nu uităm că Împărăția lui Dumnezeu este dreptate, bucurie și pace în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17).

Am convingerea că Biserica Ortodoxă Română își va asuma istoria și își va îndeplini cu toată responsabilitatea funcția ei liturgică, diaconal-filantropică, profetică și jertfelnică a mărturisirii lui Iisus Hristos și a Împărăției Sale pe pământ la toate nivelurile și în toate împrejurările… În cazul când Biserica nu va condamna moral în mod sinodal, ororile dictaturii atee, va colabora prin aceasta la mușamalizarea istoriei, la relativizarea ororilor comunismului, la secularizare etc.

---

Note

¹ Vezi și art. Pr. Ioan Alexandru Mâzgan, Biserica și securitatea, în „Rost” din 10 febr. 2006.

² Vezi George Enache, Ortodoxie și putere politică în România, București, Editura Nemira, 2005.

³ Vezi studiul Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, comunicare prezentată în cadrul Simpozionului, Experimentul Pitești – Secțiunea a II-a, 4-6 octombrie 2002 organizat de Fundația Culturală Memoria – Filiala Argeș.

⁴ Vezi Aurel Sergiu Marinescu, O contribuție la istoria exilului românesc, vol. III, București, 2002. Vezi în acest context și celelalte șase volume.

⁵ Pr. prof. Dr. Ioan Dură, art. cit.

⁶ Ibidem.

⁷ Ibidem.

⁸ Ibidem.

⁹ Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Justinian_Marina, accesat pe 2 decembrie 2008.

¹⁰ Vezi pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, ediția a V-a, București, 2000.

¹¹ Vezi G. Enache, op. cit., p. 92.

¹² „Memoria”, nr. 2-3/2006, p. 163.

¹³ Vezi și articolul Pr. prof. univ. dr. Gheorghe I. Drăgulin în revista „Biserica Ortodoxă Română”, an CIX (1991), nr. 7-9, pp. 91-98.

¹⁴ Vezi „Bisericile osândite de Ceaușescu, București 1977-1989”, scrisă de un grup pasionat de arhitecți, cu o postfață semnată de Teodor Baconsky.

¹⁵ Vezi și Adrian Cherhaț, „Rost”, nr. 49, martie 2007.

¹⁶ Totuși acest lucru s-a petrecut la inițiativa pr. paroh Mircea Gorețchi de la parohia Ilie Rahova, care s-a opus și a reușit, în cele din urmă, ca Biserica să nu fie dărâmată, ci translată.

¹⁷ Vezi pr. I.A. Mâzgan, art. cit.

¹⁸ Ibidem.

¹⁹ Vezi Evrei 12, 4: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-ați împotrivit încă până la sânge”.

²⁰ Origen, Scrieri alese, PSB 6, București 1981, p 155.

²¹ 1 Corinteni 4, 12-13.

²² Andrei Pleșu, „N-am să mai apuc alt chip al acestei țări”, Adevărul (7 august 2009).

²³ Jeliu Jelev, „Comunismul este mai periculos decât fascismul”, în ziarul Lumina 14, nov. 2009, p. 15.

²⁴ Ciprian Bâra, Decretul 410. Context istoric și consecințe defavorabile Bisericii, în ziarul Lumina, Joi, 19 Noiembrie 2009, pp. 2-3 și 8-9.

²⁵ Ibidem, p. 2.

²⁶ Dr. George Enache, Genealogia terorii. Monahii și Securitatea, în Lumina, nr. 268, din 20 nov. 2009, p. 4.

²⁷ Vezi Radio Reîntregirea Data: 2009-11-21. În 1977 când este demolată Biserica Enei din București, cu planul de a se construi în locul ei un restaurant, Părintele Gheorghe Calciu, fire puternică și nesupusă nedreptății, la un an după devastatorul cutremur de pământ din București, pornește la rândul său un cutremur, de data aceasta spiritual, care va zgudui din temelii mașinăria comunistă. La data de 8 martie 1978, în miercurea din săptămâna brânzei, Părintele citește în Biserica Radu Vodă (București) \”Întâiul cuvânt pentru tineri\”, primul dintr-o serie de șapte predici care vor strânge laolaltă tineri din toate mediile universitare. Seminariști, studenți universitari și politehniști vor face neîncăpătoare biserica seminarului bucureștean. Autoritățile se revoltă și trec la represalii, încuind biserica și pe seminariști în dormitoare. Cu toate acestea Părintele continuă să predice de pe treptele bisericii în mijlocul unei mulțimi fremătătoare. După al șaptelea cuvânt Părintele este supus unei întregi campanii de intimidare care culminează cu arestarea sa în anul 1979. Sf. Sinod se dezice de sfinția sa, caterisindu-l. Detenția sa abuzivă va declanșa un val de proteste în cadrul comunității române din exil. Personalități marcante ale vremii ca Margaret Thatcher, Ronald Reagan vor interveni în favoarea sa. Urmare a acestor presiuni internaționale, Părintele Calciu este eliberat după alți cinci ani de detenție, dar este silit să părăsească țara.

²⁸ Ciprian Bâra, op. cit., pp. 8-9.

²⁹ Vezi pr. Ionuț-Gabriel Corduneanu, Decretul nr. 410/1959. O perspectivă juridică, Lumina Joi, 19 Noiembrie 2009. În cadrul Permanenței Consiliului Național Bisericesc, întrunită în data de 18 noiembrie 2009 în ședința comemorativă cu tema: „Decretul nr. 410/1959. Context istoric și consecințe defavorabile Bisericii“, ca urmare a comunicărilor susținute, s-au desprins concluziile:

1. Decretul nr. 410/1959 a constituit unul dintre cele mai mari abuzuri împotriva Bisericii Ortodoxe Române, reprezentând încă de la adoptare o prevedere neconstituțională raportat chiar la Constituția din anul 1952, sub regimul căreia a apărut, Constituție care garanta libertatea și autonomia cultelor. El este o dovadă a îngrădirii libertății de credință pe care o impunea regimul comunist ca politică de stat.
2. Decretul a fost adoptat în urma refuzului constant al ierarhiei ortodoxe de a-și asuma „din proprie inițiativă“ vreo decizie defavorabilă monahismului, așa cum ar fi dorit regimul comunist.
3. Aplicarea Decretului nr. 410/1959 a fost abuzivă de la început, din cauza caracterului retroactiv ce i s-a dat și zelului manifestat de organele represive ale regimului.
4. Mulți dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe Române din acea perioadă au încercat prin diferite mijloace să împiedice sau măcar să tergiverseze aplicarea prevederilor decretului. Se remarcă în mod deosebit activitatea consecventă a vrednicului de pomenire patriarh Justinian, care a reușit, printr-o strategie bine pusă la punct și argumentată, să reducă la minimum pierderile cauzate prin aplicarea decretului.
5. Unul dintre motivele oficiale ale adoptării decretului a fost nivelul slab al vieții duhovnicești din mănăstiri. Evenimentele ulterioare au arătat că cei alungați din mănăstiri și prigoniți au respectat în majoritatea covârșitoare voturile monahale, semn al vitalității și sănătății spirituale a vieții monahale din epocă.
6. Abrogarea prin Legea nr. 178/2002 a Decretului nr. 410/1959, din cauza demersurilor repetate ale vrednicului de pomenire patriarh Teoctist, este o consecință firească a inaplicabilității sale după 1990 și o recunoaștere oficială a caracterului său abuziv și arbitrar. În același timp, s-a remarcat faptul că nici până în prezent monahii alungați din mănăstiri nu sunt incluși în actele normative reparatorii și compensatorii care au vizat persoanele persecutate de regimul comunist.
7. Exprimând speranța că astfel de intervenții abuzive ale statului în viața cultelor nu vor mai fi posibile, participanții au subliniat că noul pericol pentru Biserică îl reprezintă fenomenul secularizării care înlocuiește forța brutală cu ispita delăsării duhovnicești.

³⁰ Deși H.C.M. nr. 810/1949 privind interzicerea funcționării pe întreg teritoriul Republicii Populare Române a mai multor formațiuni și organizațiuni, ce formează diferite ordine și congregațiuni romano-catolice, a fost abrogat încă din anul 1991 prin Hotărârea de Guvern nr. 831/1991, au trebuit să treacă încă 10 ani până când Decretul nr. 410/ 1959 să fie abrogat expres, prin Legea nr. 178 din 11 aprilie 2002, publicată în „Monitorul Oficial“ nr. 258 din 17 aprilie 2002. Noua prevedere legală privind cultele, respectiv Legea nr. 489/ 2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, nu cuprinde nici o prevedere specială privitoare la monahism (cu excepția precizării din art. 25 că monahii sunt scutiți de serviciul militar), aspect absolut normal având în vedere că reglementarea vieții monahale ține exclusiv de autonomia cultelor și se realizează prin statutele proprii. (Vezi pe larg pr. Ionuț Corduneanu, Decretul nr. 410/1959. O perspectivă juridică, op. cit., p. 3).