În revista Scara treapta a cincea (martie 2000) a fost publicat excelentul articol „Despre Răsăritul răsăriturilor” scris de ierom. Damaschin Cristensen, ucenic al Părintelui Serafim Rose. Acolo se descriau printre altele capcanele acelor occidentali care se convertesc la ortodoxie venind din catolicism, protestantism sau diverse spiritualități new age. Traducătorul, Constantin Făgețan ne spune că: „Autorul articolului, Părintele Ieromonah Damaschin, ucenic al Părintelui Serafim Rose, aduce în fața noastră, prin mărturia experienței sale personale, o problemă deosebit de actuală și pentru tinerii din România: raportul între mistica creștină, așa cum e ea înțeleasă în ortodoxie, și experiențele mistice ale adepților religiilor orientale pătrunse masiv în occident. Părintele Damaschin expune cu multă pătrundere și competență duhovnicească problemele celor ce au ajuns la ortodoxie trecând prin religiile orientale, făcând totodată distincțiile extrem de necesare între tipurile de experiențe mistice orientale și cele din creștinismul răsăritean. Suntem încredințați că această mărturie directă a unui părinte duhovnicesc ce a descoperit comorile ortodoxiei la celălalt capăt al lumii va fi foarte folositoare și multor tineri români ce încă rătăcesc departe de comoara îngropată chiar în ograda casei lor.“
Ne vom ocupa în cele ce urmează de situația noastră a românilor (mai mult sau mai puțin tineri) ce sunt inițial botezați ortodox, dar care au pierdut din fragedă pruncie, sau cel puțin din adolescență, contactul cu viețuirea ortodoxă. Mai întâi, ei încetează de a mai fi ceea ce se cheamă mai nou „creștini practicanți“, adică nu mai vin la biserică, nu se mai roagă, nu mai postesc, nu se mai spovedesc, împărtășesc, iar în final își pierd și credința. Acest gen de oameni a fost reprezentativ într-o măsură majoritară în rândul celor născuți în după anii 1940-50, oameni educați și (de-)formați în sistemul ateu comunist.
În timpul adolescenței și tinereții, aceștia – și vorbim din cunoștință directă de cauză! – au ajuns în diferite grade de ateism, sau cel puțin indiferedentism religios, având unii poate preocupări culturale, iar din studenție, oarecari înclinații spre diverse spritualități. Aici desigur se încadrează astrologia, yoga, OTN, tarot, numerologia, antroposofia, etc. Cazurile în care s-au produs treceri la catolicism sunt practic nule, s-au mai produs pe alocuri convertiri la unele secte neo-protestante.
Momentul 1989-90 a constituit fără nici o umbră de îndoială o revenire a multora din cei de mai sus, laolaltă cu acei care nu trecuseră la nimic special ci doar lâncezeau în necredință și indiferență.
Firea dorită și plănuită din început de către Dumnezeu era firea ortodoxă. În urma căderii protopărinților, avem ceea ce se numește „firea căzută“. Această fire trebuie întoarsă prin „metanoia” – pocăința – omului și harul dumnezeiesc – la acea fire ortodoxă ce odată mântuită din omul cel vechi este pusă de Dumnezeu pe drumul suprem, acel al unirii cu Dumnezeu, al îndumnezeirii.
Dacă așa credem că stau lucrurile, să vedem ce se întâmplă cu firile noastre concrete înaintea pocăinței. Desigur aici se va vorbi oarecum didactic și la modul general, întrucât cazurile specifice personale trebuiesc tratate de către fiecare cu duhovnicul său, existând diferite niveluri, diferențe, gradații și variații.
În acest scop didactic, credem că putem afirma că, cel puțin de 100 de ani încoace, majoritatea românilor din născare și ortodocși din botezul prunciei pătimim în diferite proporții de acele deformări și patologii duhovnicești ce se manifestă din plin și pe față în occident.
Și anume, chiar și când să zicem că am devenit cumva practicanți, fiecare la locul și nivelul său, nu putem spune că ne-am și debarasat de duhurile pe care le-am putea numi: papistaș (scolastic, procedurist, cazuistic, semiorigenist, justițiar, etc.), (neo-)protestant (sectar, raționalist, anarhist, pietist, reducționist), iudaic (materialist, cabalist, talmudic, etc.), păgân/elin (materialist, hedonist, magic, divinator, etc.)
În acest punct putem opri articolașul și da indicația preoțească pentru fiecare a-și analiza reacțiile și preocupările, modul în care se raportează la viața bisericească și chiar la cea obișnuită, și, aproape că promitem, nu vor întârzia să se ivească aspectele duhurilor de care vorbirăm. Căci într-adevăr ni s-a spus „să cercăm duhurile“, desigur fiecare după puterea noastră limitată. Să nu uităm însă că în acest demers nu suntem ca la un examen în care fiecare trebuie să fie izolat complet de ceilalți (să nu copieze, sau să sufle!), ci, dimpotrivă, Biserica este sobornicitate, comuniune, unde „se poartă sarcinile unii altora“, și chiar „se mărturisesc păcatele unii altora“. În această comuniune văzută intră nevăzut și Hristos, Maica, Îngerii și Sfinții, așa că putem nădăjdui că, având ajutorul celor fără de păcate și sarcini, vom duce la bun sfârșit mai întâi „diagnosticarea“.
Odată lămurită această etapă se poate trece împreună cu doctorul – duhovnicul – la pasul tratamentului, operației și recuperării duhovnicești…
La sfârșit, recitim articolașul: ce simplu și clar sună! Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece și să visăm cu ochii deschiși, în viața reală acest proces de mai sus înseamnă sânge, sudoare și lacrimi, într-un cuvânt cruce! Eșecurile și ratările, poticnirile, rătăcirile și înșelările sunt omniprezente, iar în spatele acestora pândește resemnarea (stare catolică!), fatalismul (atitudine filosofică) sau chiar deznădejdea. Iar aici nu mai există variante și opțiuni alternative: nu s-a arătat alt drum spre Înviere!
Deci, precum zis-a Sfântul Siluan Atonitul să ținem mintea în iad și să nu deznădăjduim, căci „ce e cu neputință la oameni (adică pocăința, mântuirea și îndumnezeirea), e cu putință la Dumnezeu!”
Comentarii