Introducere
Hristos este „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume”, iar după cum însemnează Sfântul Ioan Gură de Aur, „harul se sălășluiește în toți, neîntorcându-se … nici dinspre iudeu, nici dinspre elin, nici dinspre barbar, nici dinspre scit, nici dinspre liber, nici dinspre rob. De toți se apropie la fel și cu aceeași cinste”. Chiar dacă astăzi, unele neamuri au un nume diferit, Hristos Își continuă lucrarea Sa de mântuire a oamenilor, chemând în Biserica Ortodoxă pe mulți [oameni], care au fost crescuți în comunități de creștini eterodocși1. Cazurile lor sunt variate și se aseamănă, dacă le sintetizează cineva, cu un covor multicolor [alcătuit] din minunatele intervenții ale dumnezeiescului har și din taina inimii omenești.
Există multe cauze pentru care cineva, care aparține unei confesiuni eterodoxe, vine la Ortodoxie, dar cel mai important factor este întotdeauna prezența harului dumnezeiesc, care zidește în felurite chipuri, atingând sufletul fiecărui om, care este receptiv la iluminare, și călăuzindu-l să caute Adevărul. După aceea, el vinde tot ce are în stăpânirea sa, cu scopul de a câștiga mărgăritarul cel de preț, credința noastră ortodoxă.
Cred că mi s-a cerut să vorbesc despre această temă, pentru că din multa milă a lui Dumnezeu, dumnezeiescul har a atins și inima mea, călăuzindu-mă la început în Biserica Ortodoxă, iar în cele din urmă în Sfântul Munte, chiar dacă am crescut într-o comunitate americană protestantă mică și de asemenea într-un mic oraș din Statele Unite, unde nicicând nu am întâlnit o parohie ortodoxă, nicicând nu am avut nici cel mai mic contact cu vreun creștin-ortodox.
Biserica cea Una și cum lucrează dumnezeiescul har
Când eram tânăr, eram învățați că toate confesiunile creștine sunt în esență la fel și că diferențele dintre ele sunt neimportante. Cu toate acestea, experiența m-a făcut să supun unei critici această învățătură centrală a mișcării ecumeniste. Când eram de paisprezece ani și urmăream o lecție la o Școală Catehetică, într-o biserică metodistă, mai exact în biserica în care bunicul meu fusese mai demult pastor, i-am pus catehetului meu următoarea întrebare: „De ce trebuie să fiu metodist și nu romano-catolic, sau prezbiterian, sau baptist? Cum pot să știu că metodiștii dețin Adevărul?” Catehetul meu însă, nu mi-a dat un răspuns satisfăcător și de atunci a început lungul meu drum de căutare a Adevărului.
Acum văd că drumul meu de căutare a avut multe puncte comune cu cel al altor căutători, care la fel au ajuns de la eterodoxie la Ortodoxie, și din aceste puncte comune, ca și din experiența mea personală, aș vrea să schițez dintru început dragostei voastre motivele principale, mult-puțin comune, pentru care un eterodox vine la Ortodoxie, iar în al doilea rând să semnalez câteva consecințe pe care le are această convertire a lui la Ortodoxie, atât cât privește implicarea (a se citi blocarea – n. tr.) noastră în mișcarea ecumenistă. Din cauza lipsei de timp, nu voi putea da multe exemple, dar acestea se află în mai lunga mea comunicare scrisă, care va fi preluată în actele Congresului.
La cei mai mulți oameni care vin la Ortodoxie, printre care sunt și eu, observăm acele caracteristici deosebite, care aparțin tuturor acelora care au primit darurile pocăinței. Acestea ne sunt cunoscute din pocăința noastră personală și sunt inima înfrântă și smerită, o hotărâre matură a cuiva de a afla Adevărul numaidecât, indiferent de costuri, un cuget smerit, care îi permite să vadă viața dintr-un alt unghi optic, o dispoziție de a face comparații între ceea ce avea și ceea ce descoperă, iar în cele din urmă, o hotărâre statornică de ași schimba viața.
Este acea „durere a inimii”, care îi face capabili pe eterodocși să nu se mai încreadă în propria lor logică, în propriile lor opinii și în propriile lor simțăminte, astfel încât să poată să ia serios în vedere cerințele Bisericii Ortodoxe, să exercite o critică asupra propriilor lor crezuri și să se întrebe: ce are cea mai mare valoare în viață? Avva Varsanufie cel Mare spune că „fără osteneala inimii, nimeni nu câștigă deosebirea gândurilor”. Aceasta este valabil și pentru orice fel de deosebire (discernământ – n. tr.). Încercările, necazurile, ispitele care aduc durere în inimă, sunt printre cele mai mari binefaceri ale lui Dumnezeu, deoarece creează condițiile potrivite, ca să aibă loc o problematizare, o reconsiderare a pozițiilor și, eventual, o întoarcere către Ortodoxie. La mulți, primii pași spre Ortodoxie au loc atunci când, în urma unui traumatism fizic sau sentimental, aleargă la Dumnezeu căutând mângâiere.
Cei ce vin la Ortodoxie
La cei care sunt legați mai adânc de confesiunea lor eterodoxă, durerea inimii se naște de obicei dintr-o criză personală în legătură cu confesiunea lor, care după cum descoperă uneori, nu reflectă Creștinismul Evangheliei. Un important număr de episcopaliști, laici și clerici, au început să caute ieșirea afară din anglicanism după criza care a izbucnit în legătură cu hirotonia femeilor. Pentru foști evangheliști, ca Peter Guilquist, care s-au încurcat în organizația misionară Campus Crusade, nereușita de a atrage în mod consecvent, prin prozelitism, oameni la credința în Hristos, i-a făcut să se întrebe asupra valorii existenței acestei organizații, fapt care i-a călăuzit la căutarea Bisericii Noului Testament, o căutare care a luat sfârșit în 1967 prin intrarea lor în Ortodoxie.
În alții, chiar întâlnirea cu Ortodoxia provoacă o criză, care îi face să se întrebe despre adevărul crezului lor. A existat un număr de convertiți la Ortodoxie, care și-au început drumul spre Ortodoxie într-un mod negativ, adică încercând să dovedească că Ortodoxia este greșită.
Unul din aceștia a fost p. Thomas Avramis, care, cu toate că a crescut într-un mediu grec-ortodox, mai târziu, în liceu, s-a încurcat în niște grupări protestante și a fost convertit. Ca să poată el însuși să întoarcă pe ortodocși, dar ca să se convingă și el însuși că Ortodoxia este o credință greșită, a început să studieze cărți referitoare la Ortodoxie. Consecința a fost exact contrarie. S-a convins el însuși că Ortodoxia deține Adevărul.
Odată pentru totdeauna, acum, cineva a primit smerit Biserica Ortodoxă ca pe instituția dumnezeiesc-omenească, care are o autoritate unică în viață; în ceea ce privește mântuirea sa, trecerea de la consimțământul inimii la întoarcerea practică la credința cea adevărată, este nevoie și de o altă virtute, pe care Sfântul Clement, episcopul Romei, o numește „tărie a afierosirii și a țintei”. Convingerea că nimic nu este mai important decât faptul de a intra cineva în Biserică și de a se lupta să reușească în acest scop, este necesară pentru acela care caută Biserica, așa încât să depășească obstacolele, prin care vicleanul duh cu siguranță va încerca să-l aducă pe calea lui. Putem să vedem această putere a afierosirii la mulți dintre aceia care vin la Ortodoxie. Îmi amintesc că, după studierea timp de șase luni a fiecărei cărți ortodoxe disponibile în biblioteca Universității din Chicago, și chiar înainte de a fi vizitat vreo parohie ortodoxă, am zis în mine însumi: „Voi face tot ce este necesar pentru a deveni ortodox, chiar dacă va trebui să-mi schimb cetățenia și să devin rus sau grec, sau să învăț rusa sau greaca”. În final, într-o oarecare măsură, am sfârșit prin a le face pe amândouă.
Dumnezeiescul har
Însă oricât de important ar fi ca cineva să caute smerit Adevărul, cu inimă înfrântă și să I se supună Acestuia de voie, factorul principal într-o convertire la Ortodoxie este dumnezeiescul har. Sfântul Atanasie cel Mare, în lucrarea sa „Despre Întrupare”, relatează următoarele: „Mântuitorul lucrează în oameni atât de măreț și zilnic îi convinge în chip nevăzut să se apropie de credința în El și să se supună toți învățăturii Sale, o atât de mare mulțime, din toate părțile, și dintre cei care locuiesc în Elada și dintre aceia care locuiesc în țările barbare”. Și în timp ce, în acord cu Părinții Bisericii, harul nu lucrează în om, în adâncul sufletului său, înainte de Botez, cu toate acestea, harul poate să miște pe cel nebotezat spre binele care se lucrează în afara inimii.
Desigur, harul lucrează în multe feluri în sufletele care sunt receptive Adevărului. În unele cazuri, e o carte potrivită care cade în mâini potrivite la timpul potrivit. În timpul primului meu an la Colegiu am citit „Frații Karamazov” și am rămas uluit de frumusețea unui creștinism, pe care nu-l mai întâlnisem niciodată înainte. Aceea era perioada în care, pentru prima oară, conștient, am fost atras spre Ortodoxie. La alți convertiți a fost studiul Istoriei Bisericești cel care i-a adus în tinda Bisericii.
Însă în afara studiului, mulți au simțit atracția harului și în timpul șederii lor la sfintele slujbe. Odată, unii au intrat superficial într-o biserică ortodoxă și au fost robiți de frumusețea și de harul picturii. Când am intrat pentru prima oară într-o biserică ortodoxă și am văzut icoana lui Hristos și l-am auzit pe preot că spunea ectenia „…pre noi înșine și unii pre alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, am înțeles că îmi găsisem locul și pe deasupra Biserica pe care o căutam din tinerețile mele.
Este adevărat, de asemenea, că fiecare convertit la Ortodoxie simte că este trezit ca dintr-un somn adânc de harul lui Hristos într-un fel sau altul. Ca și fiul risipitor, își vine în sine, face comparație între casa Tatălui său și țara păcătoasă unde trăiește și ia hotărârea de a se întoarce înapoi acasă. Unii compară rânduiala și structura Bisericii Ortodoxe cu confuzia care predomină în sânurile Protestantismului. Alții pun față în față continuitatea istorică a Ortodoxiei cu lipsa continuității istorice în Protestantismul contemporan. Alții, accentuează prezența în Ortodoxie a instrumentelor și mijloacelor de a război cineva păcatul și absența lor în confesiunile eterodoxe. Compară, pun față în față și hotărăsc. Astfel, în cele din urmă, persoana care provine dintr-o altă confesiune își completează catehizarea și prin harul lui Dumnezeu se botează în Sfânta Biserică Ortodoxă.
Procesul convertirii
De aici înainte nu trebuie să aibă importanță pentru cineva care intră în Biserică, ce era înainte, pentru că, după Sfântul Ilarion „singurul lucru care este important și mântuitor pentru el este că devenind membru al Bisericii, a devenit deja mădular al Trupului lui Hristos”. Din această clipă, a Botezului, procesul convertirii continuă încă sub forma vieții de pocăință în Biserică. Tot ce s-a întâmplat acum, în procesul de convertire a cuiva la Ortodoxie (durere a inimii, căutare smerită a voii lui Dumnezeu și o hotărâre de a se face în continuare voia lui Dumnezeu) va trebui să fie continuat, în Biserică, în cursul vieții de pocăință, pentru că viața de pocăință este și ea o viață de căutare, de fiecare clipă, a voii lui Dumnezeu în viața noastră. Și după cum este un mare păcat să facem ceva care să împiedice pocăința altcuiva, tot așa este un mare păcat să împiedicăm venirea cuiva la Ortodoxie, fie prin viața noastră neatentă, fie prin faptele noastre, fie prin cuvintele noastre.
Ecumenismul
Acum, un ecumenism care se preface că diferențele reale dintre Ortodoxie și eterodoxie sunt neimportante, cade într-adevăr într-un păcat atât de înfricoșător și pentru că neagă Adevărul, pentru care atât de mulți foști eterodocși creștini s-au luptat ca să-L găsească și pentru că încearcă să închidă ușa acelora care încă Îl caută. Nu trebuie să ne ademenească masca zâmbitoare a ecumenismului. Ecumenismul este potrivnic oricărui pas al cuiva care caută Adevărul și urmărește intrarea sa în Biserica lui Hristos. Ecumenismul încurajează sentimentul ce izvorăște dintr-o unire în aparență și nu din umilință și din viața de pocăință. Descurajează căutarea Adevărului, acceptând indirect existența și primirea minciunii. Ecumenismul nu este stăpânit de smerenia, care îngăduie să se facă auzită și o altă voce diferită de a lui, în special, atunci când aceasta descoperă minciuna lui. Ecumenismul îngăduie comparații, dar nu concluzii care să demonstreze că o anumită tradiție creștină, în opoziție cu alta sau cu altele, este mai autentică. În cele din urmă, ecumenismul descurajează orice acțiune fermă, care s-ar împotrivi scopurilor sale pe care le urmărește. Într-adevăr, cuvintele lui Hristos către farisei s-au împlinit și cu ecumeniștii: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici, că închideți Împărăția cerurilor înaintea oamenilor. Căci nici voi nu intrați, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați”.
Cum să ajutăm?
Sfântul Ioan Gură de Aur ne sfătuiește pe fiecare din noi cum să ajutăm pe cei care se află în afara Bisericii. Spune despre cel care se află în Biserică: „Nu poți face minuni și să-l convingi? Cu acestea pe care deja le ai să încerci să-l convingi, adică prin iubirea de oameni, prin sprijin, prin blândețe, prin buna tratare și prin toate celelalte”. Cu alte cuvinte, trebuie să-i atragem pe eterodocși cu acea ospitalitate și iubire, care sunt caracteristice Ortodoxiei. Drumul întoarcerii nu este deloc ușor și cei care se luptă singuri au nevoie de ajutorul nostru, de sprijinul nostru, de dragostea noastră. În același timp însă, trebuie să propovăduim „cuvântul tare” al Adevărului, chiar dacă acest lucru este dureros. Adevărul că Biserica Ortodoxă este singura Corabie mântuitoare, este „prețioasa noastră piatră din capul unghiului, cea aleasă, vrednică de cinste”, care dintotdeauna a fost și întotdeauna va fi „piatră de poticneală și piatră de sminteală”. Nu trebuie să ne mire faptul că acei foști eterodocși care au venit la Ortodoxie sunt cei mai mari potrivnici ai ecumenismului. Pentru ecumeniști, convertiții la Ortodoxie este exact ca o palmă peste obraz, de vreme ce însăși convertirea lor demonstrează inexistența unei zone neutre între Biserică și confesiuni. Pentru convertiți, participarea lor la ecumenism va fi, pentru ei, împlinirea cuvântului: „După cum câinele când se întoarce la borâtura lui devine urât, tot așa și cel fără de minte când prin răutatea sa se întoarce la păcatul său”. Convertiții sunt adânc familiarizați cu boala duhovnicească, care, în societățile eterodoxe, este provocată de necredința în învățătura lui Hristos. Nu pot fi înșelați de cuvintele dulci de iubire, care sacrifică Adevărul sau de cuvintele goale despre o unitate care în realitate nu există. Pocăința lor pentru apartenența lor la comunitățile eterodoxe s-a făcut pentru ei un izvor de cunoaștere. Nu vor îngădui ecumenismului să disprețuiască această cunoaștere. Și această poziție a lor nu este o poziție negativă. Dimpotrivă, provine din dragostea lor față de Hristos, din dragostea lor față de Biserică, din dragostea lor față de Adevăr și din dragostea lor față de toți cei care sunt înăuntru și în afara Bisericii. Din dragoste respingem ecumenismul, deoarece dorim să oferim eterodocșilor exact ceea ce Domnul ne-a dăruit nouă tuturor în chip bogat în Sfânta Biserică Ortodoxă, adică prilejul de a deveni mădulare ale Trupului lui Hristos, „copii ai Luminii” și moștenitori ai Împărăției pe care Domnul a făgăduit-o celor ce-L iubesc pe El”.
Ieromonahul Alexie
de la Mănăstirea Karakalu,
Sfântul Munte Athos
(Preluat și tradus de monahul Leontie din limba greacă din „ECUMENISM – naștere, așteptări, dezmințiri, Actele Congresului Științific Inter-Ortodox”, Ed. Theodromia, Tesalonic 2008, vol. II, pp. 985-1010)
Note
1 Se numește eterodox orice creștin de altă confesiune decât cea ortodoxă; eterodocși sunt, de pildă, monofiziții, catolicii și protestanții (n. tr.)
Comentarii