Recent potrivit unui expert al Centrului pentru Studii Strategice Internaționale (CSIS) din Washington, România plătește un preț „șocant” de mare pentru gazele naturale de import din Rusia. Domnia sa menționează că probabil Gazprom are interesul să aplice asupra pieței regionale a gazului tactica „divide et impera”, din cauză că țările din regiune importatoare de gaz nu cooperează între ele și nu există o piață regională a gazului ci doar piețe naționale, ușor de speculat de companiile rusești de gaz. Deși oarecum tendențioasă la adresa Rusiei, întrebarea acestui expert „De ce România permite furnizorului Gazprom să impună un preț de monopol neîntâlnit în altă parte?” este de foarte mult timp pe buzele românilor și este perfect justificabilă. Explicația nu poate fi decât de ordinul proastei negocieri a prețului cu furnizorul rus și a diferitelor interese meschine (și aici mă refer în primul rând la corupție!) de a sabota financiar populația și marii consumatori industriali de gaz natural, Se cunoaște faptul că formula de calcul prin care se fundamentează prețul gazelor naturale depinde de cotațiile internaționale ale păcurii și motorinei din ultimele 6-9 luni și că în funcție de durata contractului și cantitățile achiziționate se stabilește prețul final al gazului de import. Eventualele creșteri sau scăderi de prețuri la petrol se reflectă în prețul gazului natural după o perioadă aproximativă de 8-9 luni.
În general, contractele de pe piața românească de gaz sunt pe termen scurt, doar Distrigaz Nord, Distrigaz Sud și Romgaz au contracte încheiate cu WINTERSHALL ERDGAS HANDELSHAUS ZUG AG (50% Gazprom, 50% BASF) până în 2011-2012. Prețul plătit de partea română fiind comparativ cu al Germaniei, Italiei și Ungariei însă pentru un volum de 3 până la 6 ori mai mic, fapt relatat și de presa autohtonă începând cu anul 2005. Acest lucru te face să te întrebi care sunt fundamentele unui preț considerabil mai mare raportat la volumul achiziționat, ținând cont de faptul că România ar trebui măcar teoretic să aibă un preț considerabil mai scăzut și datorită distanței mai mici în raport de furnizorul extern.
Consumatorii români sunt aprovizionați cu gaze naturale din producția internă în proporție de aproximativ 60% și din import în proporție de aproximativ 40%, la nivelul anului 2068 prețul plătit aferent producției interne era de 180 dolari pe mia de metri cubi iar prețul plătit pentru gazul din import era de 350 dolari pe mia de metri cubi, preconizându-se o aliniere în timp a preșului gazului din producția internă cu prețul extern. Singurii câștigători locali ai alinierii prețului producției interne vor fi Romgaz și Petrom, singurii producători de gaze naturale pentru România, care vor obține profituri mai mari din comercializarea gazului, la costuri relativ constante. Totuși, în contextul evoluțiilor nefavorabile din 2009, Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) a anunțat acum 3 luni o ieftinire a gazului natural cu 3% începând cu 1 mai și o menținere de preț pentru trimestrul doi al acestui an, Acest anunț nu a fost comentat în nici un fel de Distrigaz Sud și nici de cei de la E.ON Gaz România, aceste companii menționând că au înregistrat pierderi în anul trecut în ciuda majorărilor de tarife. La acea dată, Guvernul solicita companiilor de furnizare și distribuție de gaze să contribuie la un fond de gaze cu încasările provenite din majorările de tarife din 2008, însă singurii care au alimentat fondul până acum au fost Petrom și Romgaz.
Nu e de mirare astfel că Distrigaz Sud, furnizor important de gaz natural pe piața națională, a devenit din iunie 2009 GDF SUEZ Energy România, fiind o componentă a grupului franco-belgian GDF SUEZ, în urma privatizării din anul 2005, când a intrat sub apartenența Gaz de France
Analizând datele Eurostat (Institutul de Statistică al UE), România nu poate fi considerată ca defavorizată la producția primară de gaz natural, numai la nivelul anului „aceasta era de 9233 mii tone (tone echivalent petrol), însă se constata că producția a scăzut de la un an la altul, în anul 1996 fiind de 13764 mii tone. De asemenea, importul net de gaz natural era la nivelul anului 1996 de 5654 mii tone iar în anul 2007 de numai 3865 mii tone, consumul fiind de gaz natural potrivit acelorași statistici era de 9007 Large la nivelul anului 1996 iat în 2007 de numai 6504 mii tone. Acest lucru dovedește faptul că de o lungă perioadă de timp s-au deteriorat atât producția de gaz natural cât și consumul pe fondul restructurării dureroase a economiei românești și a scăderii populației. De menționat este că România nu export deloc gaz natural, exportul nefiind atractiv din cauză că acoperirea necesarului de consum ar trebui făcută prin importuri mai mari de gaze naturale din Rusia, acestea fiind la un preț mai mare. Posibilitatea oferirii unui preț ce ar depăși oferta rusească Rusiei, doar pentru a avea exporturi nu este sustenabilă, România nefiind un actor important pe piața regională a gazului natural. Soluția ar fi încercare de acoperire cât mai mate a necesarului de gaze naturale din producția autohtonă. Potrivit acelorași statistici: Eurostat, dacă analizăm evoluția prețului, prețul pe gospodărie de dimensiune medie exprimat în euro pe Gigajuli (GJ), începând cu anul 2005 a crescut de la 4,0269 euro pe GJ la 7,602 euro pe GJ în anul 2007, fiind peste nivelul prețului plătit pentru acest tip de consumatori în Ungaria, Cehia, Letonia, Lituania, Estonia, Croația, Bulgaria, iar prețul plătit pentru gaz natural de către consumatorii industriali mari (418.000 GJ pe an), preț fără taxe, acesta a crescut de la 2,2933 Euro pe GJ la nivelul primului semestru al anului 2003 la 7,0091 euro pe GJ la nivelul celul de-al doilea semestru al anului 2007. Acest preț este comparabil cu prețul plătit la nivelul Uniunii Europene pe ansamblul celor 27 de state membre și mult superior prețului plătit de toate țările din regiune. Ținând cont de evoluția extrem de modestă a salariilor și a veniturilor din România comparativ cu aceeași medie europeană, cei ce au avut de câștigat de pe urma majorărilor succesive de prețuri la energie au fost doar companiile de profil atât din țară cât și din străinătate, din punct de vedere financiar povara asupra populației fiind considerabilă. Prin urmare, declarația expertului american nu trebuie să ne surprindă iar soluțiile propuse de interconectivitate regională cu Ungaria sau Bulgaria a rețelei naționale de gaz pare a fi plauzibilă mai ales că aceste țări plătesc mult mai puțin pentru gazul natural importat din Rusia.
Totuși, în contextul în care România nu are relații extraordinare comerciale, diplomatice sau de altă natură cu țările din regiune, soluția pare mai degrabă extravagantă și greu implementabilă fie și pe termen mediu. Pe de altă parte, construirea unei piețe regionale de energie și gaz nu ar trebui abandonată complet deoarece de una singură România nu face progrese deosebite în a găsi soluții privind resursele alternative ale gazului din import și a despovăra măcar marginal populația și consumatorii industriali români.
Un alt aspect pe care România ar trebui să-l aibă în vedere este faptul că deja există o tendință de concentrare a companiilor de profil, prin fuziuni și achiziții, la nivelul UE. Nu e de mirare astfel că Distrigaz Sud, furnizor important de gaz natural pe piața națională, a devenit din iunie 2009 GDF SUEZ Energy România, fiind o componentă a grupului franco-belgian GDF SUEZ, în urma privatizării din anul 2005, când a intrat sub apartenența Gaz de France (grup care ulterior a fuzionat cu grupul belgian SUEZ). Totodată, se constată că nu mai este suficientă furnizarea numai de electricitate sau numai de gaz, companiile devenind furnizori integrați de utilități adică companii energetice. Astfel, Distrigaz Sud a devenit și furnizor de energie electrică începând cu anul acesta, deținând încă din 2008 și o licență de furnizare de electricitate. În acest context, nu e de mirare ca prețul gazului intern se va alinia la prețul energiei din import mult mai repede decât este prevăzut de autorități. Singurul aspect favorabil poate fi o normalizare în timp a prețului gazului importat, relația cu furnizorul rus de gaze naturale, dacă va exista o piață regională integrată de servicii energetice, nu va mai fi (așa de) discreționară ca până acum.
Răspunsurile la întrebări de tipul „Dacă și cât de mult avem nevoie de gazul rusesc?”, „Care sunt modalitățile de normalizare a prețului gazului importat din Rusia?”, „Poare fi majorat consumul de gaz natural din producția internă și micșorat cel din import?”, „Există și alți exportatori de gaze naturale care pot oferi un raport mai bun cantitate — preț?”, „Care ar fi costurile renunțării la furnizorul rus de gaz natural?”, „Care ar fi beneficiile?”, „Există energii regenerabile ce pot substitui, la un cost acceptabil, importurile de gaze naturale din Rusia?” le pot da numai autoritățile competente în acest domeniu din țară și străinătate.
Lipsa de implicare a statului în gestionarea și reglementarea acestui domeniu, privatizările făcute fără cap au dat și dau „roade” chiar și în prezent. Astfel, responsabililor, le propun deci o analiză atentă a evoluției energetice din țara noastră, atât în privința gazului natural cât și a energiei electrice, a evoluțiilor viitoare a economiei naționale și a eventualelor perspective industriale de dezvoltare (dacă acestea mai există!), analiză bazată și pe tendințele ce se prefigurează în industria energetică națională.
Comentarii