Am stat de vorbă cu un mitropolit care mi-a spus că ar fi bine să scriu o carte întreagă pe tema smintelii pe care o produc unii preoți și despre faptul că oamenii ar trebui să aibă puterea de a nu-i judeca… După discuția respectivă am primit o scrisoare legată exact de tema aceasta. Iată câteva fragmente din ea:
„Soțul meu îmi pune niște întrebări la care nu știu ce să răspund și nici nu știu unde există aceste răspunsuri – pentru că ele există cu siguranță, dar pentru un începător e mai greu să le găsească…
Așadar, ce faci când, oricât de mult te-ai feri, nu poți să nu vezi sau să auzi lucruri smintitoare despre preoți? Nu-mi spune că trebuie să-ți astupi ochii și urechile. Cum pot eu să demontez tensiunea care se acumulează în el datorită încercării lui de a nu da atenție celor văzute sau auzite și chiar de a-l apăra pe preotul respectiv în fața celui care îl acuză? Nu poți să-i combați pe toți cei care arată cu degetul, și vai, uneori au dreptate… Cum te poți duce să te apropii de Dumnezeu într-o biserică unde preotul se răstește la o biată bătrână care nu merge suficient de repede după ce a luat Sfânta Împărtășanie sau dă afară o mamă al cărei prunc scâncește? Cum te poți duce la unul al cărui vârf de nas atinge norii, numai pentru că în schimbul unei «contribuții» substanțiale a primit nu știu ce grad și care se roagă pentru legatul sau dezlegatul cununiilor? Ce faci când un bolnav, și nu unul prea credincios, ci unul care spre sfârșit de viață vrea să mai îndrepte ceva, cere să vină un preot să-l spovedească, iar preotul nu vine nici după o lună, deși i s-a reamintit? Ce faci cu cei care se poartă de parcă biserica ar fi moșia lor, iar enoriașii sunt «negrișorii de pe plantație», care le rotunjesc buzunarele? Ce faci când un alt preot nici măcar nu se mai închină pe lângă o biserică spunând: am impresia că dacă mă închin aici mă închin în fata casei lui X, pentru că în timp ce se construia biserica se construia și casa lui… din aceleași materiale, desigur! Nu-mi spune că nu trebuie să judeci… Trăim printre oameni, nu sub un clopot de sticlă! Știi cum se zice: dacă nouă oameni îți spun că ești beat, chiar dacă n-ai băut decât un pahar de vin, te duci la culcare… Nu vreau să crezi că mă eschivez, sau că vreau să văd numai jumătatea goală a paharului. Pur și simplu, tot ce am înșirat până acum sunt lucruri reale, trăite, probate. Nu mă vaiet, dar deja nu știu cum aș putea să răspund acestor întrebări pe care soțul meu le pune din ce în ce mai des. Din fericire avem un duhovnic foarte bun, numai că este departe și din cauza serviciului nu ajungem decât rar la dânsul și este întotdeauna atât de sufocat de credincioșii care vin la spovedit încât nu mai este timp și pentru astfel de întrebări”…
Vrem sau nu să recunoaștem, mulți oameni sunt frământați de această problemă…
Unul dintre motivele pentru care oamenii nu vin la biserică este că au fost smintiți de păcatele preoților. Am auzit – pe stradă, în parc, în autobuz, în tren – discuții despre păcatele preoților. Linia standard pe care merg slujitorii altarului care vor să contracareze bârfele pe seama preoților păcătoși este repetarea cuvântului evanghelic: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați…”
O astfel de abordare mi se pare incompletă. Cum poți să îi ceri unui om care nu vine la biserică să nu îl judece pe preotul prins „cu mâța în sac”?
„Sătenii din comuna R. sunt hotărâți să nu-l primească în comuna lor pe preotul M.T., în vârstă de 37 de ani, și au organizat o adevărată răscoală în urmă cu două zile, pe motiv că preotul ar fi prea iubăreț și ar putea să seducă și femeile din satul lor. Scandalul a pornit în urmă cu doi ani, când M.T. slujea în satul vecin, G. Atunci s-a aflat că preotul se iubea pe ascuns cu o localnică al cărei soț era plecat la muncă în Italia. (…) Câteva sute de oameni au ieșit în stradă, au pus lacăt pe ușa bisericii și au pichetat primăria, amenințând că renunță la ortodoxism dacă Episcopia (…) le impune un preot pe care ei nu-l agreează. «Noi nu vrem preot în comună curvar. Noi vrem să ne alegem preotul nostru, dacă nu, ne lepădăm de biserică și trecem la sectanți», spune liderul enoriașilor din R., consilierul bisericesc Dumitru Chiriță” (Silvia Vrânceanu – „Evenimentul Zilei”, 27 mai 2005)1.
Atitudinea șantajistă a sătenilor din R., deși greșită – căci ce folos ar avea dacă s-ar lepăda de Biserica lui Hristos și ar trece la sectanții eretici, pierzându-și sufletele și ajungând în iadul în care ajung și preoții păcătoși? – este într-un fel justificată. Creștinii vor ca păstorul să le fie un model de viață duhovnicească. Ne este foarte greu să rezistăm ispitelor acestei lumi neopăgâne, urâtoare de Hristos. Cum vom rezista oare dacă păstorii noștri ne vor fi pilde de păcat și nu de virtute?…2
Cei mai slabi în credință privesc spre cei mai sporiți, pentru a se aprinde din râvna lor duhovnicească. Și dacă cei mai sporiți calcă în picioare Evanghelia lui Hristos, ce vor face ceilalți?
Tot în „Evenimentul zilei”, în numărul din 22 martie 2005, a apărut un alt articol despre slujitori ai altarului care sunt acuzați că ar fi făcut lucruri murdare: „În ultimele săptămâni au izbucnit mai multe scandaluri în legătură cu acuzații foarte grave la adresa mai multor înalți prelați ai Bisericii Ortodoxe din Grecia, numeroase voci mergând până la a cere demisia arhiepiscopului Christodoulos, capul bisericii elene. Recent, confidentul său, Theoklitos, episcop de Thessaliotis, a demisionat după ce a fost acuzat de homosexualitate și trafic de droguri, iar după numai câteva zile, mentorul lui Christodoulos, mitropolitul Kallinikos de Atena, a fost și el acuzat că a făcut avansuri sexuale unui țârcovnic. Dezvăluirile curg gârlă, aproape în fiecare zi formulându-se noi acuzații contra unui preot care are un comportament sexual deviat sau care a furat bani din fondurile bisericii”, scria Sabina Nicolae, importând în spațiul românesc o fărâmă din tulburarea produsă în Grecia.
(Mă aflam în Grecia când a început scandalul acesta și vrând-nevrând am urmărit în mare evoluția lui. Fiind absolvent al Facultății de Teologie, mulți – chiar și colegii de la anul de limbă neogreacă, colegi care nu aveau nimic de-a face cu studiile teologice – îmi puneau întrebări prin care credeau că îmi zdruncină credința: „Cum de poți crede în Dumnezeu când preoții duc o viață atât de murdară?…” Un coleg musulman din Egipt – care cu altă ocazie îmi spusese că nu se aștepta să vadă o viață atât de destrăbălată la tinerii ortodocși greci – a rămas efectiv mirat că eu mai pot crede în Hristos când preoții noștri fac păcate atât de mari. „La noi la musulmani nu se întâmplă așa ceva…”, mi-a spus cu vădită satisfacție. Și mi-a fost clar că tentativele mele de a-l apropia de adevărul lui Hristos și al Bisericii care e Trupul Său sunt aproape nule…)
Voi începe scurtul meu articol menționând faptul că unele dintre scandalurile în care este implicată Biserica de către mass-media sunt nefondate, acuzele nefiind adevărate. Directorii ziarelor au observat că un ziar care conține un articol despre un popă păcătos sau bețiv se vinde mai ușor… Și de asta nu ezită să trimită „vânătorii de informații” ori de câte ori un scandal se arată la orizontul lumii bisericești3. Poate că de fapt în Grecia situația este mult mai puțin gravă decât ne informează mass-media. Eu însumi știu cazuri prezentate de presă într-un mod deformat. Dar, pentru ca ziarele să se vândă și emisiunile de știri să aibă spectatori, adevărul poate trece lesne într-un plan secundar…
Totuși, chiar dacă uneori în articolele despre păcatele slujitorilor altarului situația este prezentată deformat, există și dezvăluiri care aduc la cunoștința opiniei publice căderi reale, care pun într-o lumină nefavorabilă Biserica lui Hristos. Însă…
Eu cred că atunci când un preot păcătuiește nu Biserica se face de rușine, ci societatea însăși. Societatea care l-a zămislit pe preotul respectiv. Trebuie să ne mustre conștiința și pe noi că nu avem preoți mai sfinți. Preoții sunt, într-un fel, nu numai copii ai parohiei în care au crescut, ci și roadele parohiei pe care o păstoresc. Dacă parohia în care au crescut era plină de oameni iubitori de patimi, de oameni cu o credință superficială, aceștia și-au pus amprenta pe sufletul viitorului preot4. Și dacă oamenii care vin la un preot duhovnic sunt molateci în viața duhovnicească, dacă duc o viață potrivnică Evangheliei, nu îngreunează ei viața preotului? Ba da. Și dacă preotul nu duce viață de sfințenie, se va lăsa molipsit de duhul lumesc al celor pe care îi păstorește.
E lesne de înțeles de ce necredincioșii raționează simplist: „Faptul că popii sunt păcătoși e o dovadă în plus că Dumnezeu nu există…” Cum altfel ar putea ei gândi?
În același timp însă, creștinii știu că preotul este cel rânduit de Dumnezeu să ducă turma cuvântătoare spre mântuire. Și mulți s-au mântuit având păstori nevrednici care au ajuns în iad. Dar s-au mântuit pentru că nu au stat să îi judece pe preoți, ci au încercat să trăiască după voia lui Dumnezeu, voie pe care au cunoscut-o tocmai cu ajutorul păstorilor lor, chiar dacă aceștia erau nevrednici.
Un părinte care se dusese să sfințească un bordel, părintele I.S., spunea: „Eu, ca preot, aș fi de acord să fie bordeluri frumoase, domnule, să meargă tinerii să-și facă nevoile”. Cazul lui a fost îndelung discutat de mass-media, așa că nu are rost să dau alte detalii. Creștinii din parohia sa au avut trei opțiuni: unii, mai șovăitori în credință, s-au smintit și au renunțat să mai vină la biserică. Alții, deși s-au smintit, nu au părăsit Trupul lui Hristos, Biserica Ortodoxă, ci doar au plecat la o altă biserică, la un alt duhovnic. Au fost însă și creștini care, deși căderea păstorului lor fusese vădită, nu l-au părăsit. S-au rugat pentru îndreptarea părintelui lor și au rămas în continuare la biserica la care acesta slujea. Dumnezeu le va răsplăti nădejdea și răbdarea.
Ne apropiem de vremurile din urmă, în care vor apostazia nu numai mulți creștini, ci și mulți clerici și ierarhi. Sunt multe profeții ale sfinților în care suntem preveniți despre asta. Așa cum în primele secole ale Bisericii alegerea credinței creștine era identică cu asumarea muceniciei, și în vremurile noastre alegerea credinței creștine este identică cu asumarea unei vieți jertfelnice, pentru că și astăzi – ca la începuturi – credința creștină este călcată în picioare de mai-marii lumii.
E greu să fii creștin când atâția creștini se leapădă prin păcatele lor de Hristos, este greu să fii creștin când unii preoți te smintesc. Dar niciodată nu a fost ușor să fii creștin. Chiar dacă ne este greu să mergem pe calea mântuirii când unii preoții nu sunt modele de viață duhovnicească, trebuie să mergem înainte.
Și trebuie să vedem și lucruri pe care mass-media refuză să ni le arate. Să vedem că, tot așa cum există preoți nevrednici, există și preoți cu viață sfântă. Hristos nu a părăsit Biserica. Numai că despre aceștia nu se scrie nimic în ziarele în care Biserica este batjocorită periodic.
În acest secol al vitezei, în America și în alte părți ale globului unii străbat zeci sau chiar sute de kilometri în fiecare duminică pentru a ajunge la o biserică ortodoxă. Cei care au fost smintiți de preotul lor – fie că acesta este un bețiv, un desfrânat sau un hrăpăreț notoriu – ar putea face un efort pentru a merge la un preot sporit în viața duhovnicească, chiar dacă distanța până acolo nu este mică. Pentru că, dacă părăsesc Biserica, Îl părăsesc pe Hristos. Dar, plecând de la un preot care duce viață păcătoasă la un preot care le poate fi model de sfințenie, nu pierd nimic. Dimpotrivă.
Este adevărat că nu există preoți cu har și preoți fără har. Toți preoții, dacă nu cad în vreo erezie condamnată de Biserică, au har. Dar priceperea de a călăuzi suflete nu o au toți, ci numai cei care duc lupta cea bună. Deci creștinii nu greșesc cu nimic dacă intră sub îndrumarea duhovnicească a acestora din urmă.
Oricum, să nu uităm un lucru: și dacă ducem viață curată, și dacă ne spovedim la preoți cu viață sfântă, dacă îi judecăm pe preoții păcătoși, călcăm în picioare Evanghelia lui Hristos, ne punem noi judecători în locul lui Dumnezeu. Și pentru asta, când vom ajunge noi înșine la judecata sufletelor, nu ne va fi ușor. Pentru că vom ajunge în iad. În timp ce unii dintre preoții pe care i-am judecat, pentru că s-au pocăit de păcatele lor înainte de a muri, vor ajunge în rai.
Și, până la urmă, cu ce ne-am ales din faptul că ne-am smintit de ei și i-am judecat?…
Note
1 Este probabil ca părintele din comuna R. să fie nevinovat și oamenii să îl clevetească pe nedrept.
2 Pe un forum de internet, o femeie povestea o întâmplare din copilărie care a marcat-o foarte mult, întâmplare al cărei personaj principal a fost unchiul ei, care era preot: „Într-o zi m-a luat în biserică și a scos din cutia milei 100 de lei, care pe vremea aia erau o grămadă de bani, mi i-a pus în palmă, iar eu țin minte că m-am rușinat și am considerat sacrilegiu să iau bani din biserică, așa că am refuzat cu îndârjire. Aveam doar șapte ani, dar cuvintele lui încă le mai simt cum ard în inimă: «Hai, ia-i! Ce știi tu?! Biserica e vacă de muls!»”. Din păcate, pentru unii slujitori ai altarului biserica e vacă de muls… Numai că există și preoți pentru care preoția înseamnă jertfă și nu avantaje, nevoință și nu agoniseală, cruce și nu îmbuibare. Și aceștia sunt cei care vor dobândi Împărăția Cerurilor, pe care au propovăduit-o nu numai prin cuvintele, ci mai ales prin faptele lor…
3 Numai că unii ziariști, în loc să informeze, dezinformează. Un caz recent, cel al părintelui Corogeanu și al mănăstirii Tanacu, dovedește ușor această afirmație. În unele articole s-a scris că o maică a murit răstignită pe o cruce în timp ce i se făceau niște slujbe de exorcizare. Dacă însă Irina Cornici — o femeie atât de bolnavă încât cei de la spital o externaseră pentru că epuizaseră toate mijloacele de a o ajuta — ar fi murit în mănăstirea care o găzduise cu bunăvoință (fratele Irinei declarând nu o dată că mănăstirea nu a cerut și nici nu a primit vreo „recompensă” pentru ospitalitatea de care a dat dovadă), oare de ce ar mai fi venit salvarea să o ducă la spital? Salvările nu au voie să ia morți, iar dacă era moartă în salvare, de ce i s-au făcut perfuzii cu adrenalină, când morților nu li se pot face perfuzii? Nu are rost să intru în detalii, să comentez faptul că medicii care au cercetat fișa medicală de pe salvare au observat că doza de adrenalină administrată depășea cu mult limita maximă etc., nici nu îi voi lua apărarea părintelui Daniel. Dar un lucru este evident: indiferent ce s-a întâmplat la Tanacu, presa (cu mici excepții) a prezentat situația deformând în mod brutal lucrurile…
4 Mihail Neamțu, una dintre cele mai puternice voci ale generației tinere, observa în articolul său „Reforma învățământului teologic” (tipărit în volumul Bufnița dintre dărâmături. Insomnii teologice, Editura Anastasia, 2005): „Cititori fervenți ai lui Bebe Mihăescu, abonați din oficiu la reviste de tip Playboy sau Hustler, nu puțini tineri teologi își afișează deschis apostazia” (http://www.algoritma.ro/dilema/40/MihailN.htm). Afirmația este dureroasă. Nu ar trebui să ne mire faptul că acești tineri iubitori de păcat nu devin într-o clipă, mai exact după hirotonie, vrednici slujitori ai altarului… Ar trebui să ne mire tocmai convertirile, tocmai cazurile în care cineva care a trăit în păcat, deși primește hirotonia călcând canoanele Sfinților Părinți, reușește să ducă apoi o viață de pocăință, fiind un păstor model pentru credincioșii săi. Și tot așa ar trebui să ne mire exemplele studenților teologi care merg pe calea sfințeniei fără a se lăsa vătămați de colegii lor care merg pe drumuri greșite.
Comentarii