Cercetarea noastră în domeniul calendarului se limitează la domeniul bisericesc: Scriptura și Părinții. În Vechiul Testament, despre calendar avem învățătura cuprinsă mai întâi în Cartea Facerii, apoi în legiuirile insuflate de Dumnezeu lui Moise, adică poporului ales. Pentru apariția calendarului, adică a măsurătorii timpului, să reținem că ea aparține mai întâi lui Dumnezeu Însuși, și mai târziu omului:
„Și se alese Sith <om> blând, bun și înțelept și drept lui Dumnezeu. Acesta <Stih cu> înțelepciunea sa a pus nume celor șapte planete ale cerului și-a priceput și cum se întoarce cerul.”
„Set întru răpirea sa de îngerul a văzut așezarea făpturii celei de Sus, frumusețea Cerului și mișcarea acelora. Alergarea soarelui și a lunii și a stelelor, tocmirea cereștilor semne, care se numesc planete și lucrările acelea le-a cunoscut și multe lucruri nevăzute a văzut și pe cele neștiute le-a știut, patruzeci de zile învățându-se de îngerul acela…
De crezut este și aceasta, că Adam și Set după înțelepciunea și cunoștința ce li s-a dat lor de la Dumnezeu, au așezat anul în zile și în săptămâni și în luni și i-a învățat pe oameni știința înconjurării anului și numărarea zilelor și a săptămânilor și a lunilor și a anilor.” (Cronograf).
Și numi Dumnezeu lumina zi și întunericul numi noapte. Și se făcu seară și se făcu dimineață, zi una.
Și se făcu seară și se făcu dimineață, zi a doua.
Și se făcu seară și se făcu dimineață, zi a treia.
Și zise Dumnezeu: „Facă-se luminători întru întăritura cerului, spre luminarea pământului, ca să osebească între mijlocul zilei și între mijlocul nopții și să fie în semne și în vremi și în zile și în ani. Și să fie spre luminare întru întăritura cerului, ca să lumineze pre pământ.” Și se făcu așa. Și făcu Dumnezeu cei doi luminători: luminătorul cel mare spre stăpânirea zilei și luminătorul cel mic spre stăpânirea nopții, și stelele. Și puse pre dânșii Dumnezeu întru întăritura cerului, ca să lumineze pre pământ. Și să stăpânească zilei și nopții. Și să osebească între mijlocul luminii și între mijlocul întunericului. Și văzu Dumnezeu că este bine. Și se făcu seară și se făcu dimineață, zi a patra.” (Facere I)
În ziua întâi avem deja elementele calendaristice de bază: zi, noapte, seară dimineață. Dar nu numai acestea, ci în textul original al Septuagintei tradus strălucit în neîntrecuta Biblie de la 1688 se spune clar:
„și osebi Dumnezeu între mijlocul luminii și între mijlocul întunericului.”
Calendarul insuflat de Dumnezeu: o „icoană” a timpului
Lăsând la o parte înțelesurile profane ale cuvântului „calendar”, ca fiind un sistem omenesc de măsurare a timpului: astronomic, matematic, meteorologic, politic, economic, etc., să ne oprim asupra calendarului lui Dumnezeu. Căci, noi vom mărturisi că înaintea acestor sisteme omenești, primul calendar este creat nemijlocit de Dumnezeu pentru om și înainte de apariția acestuia. Iar dacă primim această afirmație, trebuie să dăm acestui calendar cinstea cuvenită, să-l numim „sfânt” fără nici o primejdie de exagerare sau fanatism. „Sfânt” vine din ebraicul kadoș ce a dat grecescul aghios, și înseamnă „deosebit”, „ales”, „distins”. Sfânt este Dumnezeu și tot ce se leagă de El și chiar de lucrările Lui este sfânt și sfințit. Ca să fim ferm convinși că acestea nu sunt simple afirmații pătimașe „stiliste”, vom vedea că cele vorbite despre calendarul primelor zile ale Facerii au o însemnătate dogmatică fiind riguros legate de Paști și de iconomia mântuirii.
Întrebând pe credincioși (și cler deopotrivă), adică pe cei ce cred și mărturisesc că cele din ziua I-a s-au întâmplat întocmai cum sunt relatate de către Moise, ce părere au despre durata zilei (lumină) și nopții din acea zi, ei răspund în marea lor majoritate: „Erau egale!” Bineînțeles că așa și erau, și atunci iată un element calendaristic fundamental: în ziua I ne aflam în moment de echinocțiu.
Dar putem ști care era această zi? Iarăși, întrebând credincioșii care este ziua a 7-a, ei de obicei se împart în două tabere care răspund: 1. duminică (majoritatea); 2. sâmbătă (minoritatea). Confuzia de mai sus vine din faptul că în calendarul civil săptămâna începe cu luni, plus faptul că ziua sfântă a creștinilor este duminica. Așa și este desigur, numai că în săptămâna Facerii ordinea a fost pusă în felul următor: ziua întâi duminica, iar cea de-a 7-a este sâmbăta. Așa au stat lucrurile în tot Vechiul Testament la poporul ales, și chiar și la creștinii ce numeau duminica: „ziua întâi a săptămânii”. Deci, răspunsul corect: ziua I: duminica, ziua VII: sâmbăta.
Revenind, iată un alt răspuns absolut sigur: Dumnezeu a făcut lumea într-o zi de duminică, în momentul astronomic echinocțiu. Creștinul adevărat trebuie să cunoască foarte bine acest lucru, să-l creadă și să-l mărturisească cu tărie oricui. Nu este nicidecum un amănunt neesențial mântuirii!
După o tradiție mai puțin cunoscută, consemnată printre alții de către Matei Vlastare în Sintagma: Litera P Despre Sfintele Paști, data acestei duminici echinocțiale, exprimată în termenii calendarului iulian folosit și astăzi este de: 18 martie (evident anul 1). Aici nu s-a întrunit un consens absolut sigur în Biserică și atunci nici noi nu vom insista, ci mărturisim doar luna: martie: „Iar răsărind lumina întru întunericul adâncului, a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric și a numit lumina ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Și a fost ziua aceea întâia, pe care noi acum o numim duminică și luna întâi, care după aceea s-a numit martie și numărul lunii aceleia întâi.” (Hronograful)
Întrebând mai departe pe credincioși: „Care echinocțiu era: de primăvară sau de toamnă?”, toți răspund fără șovăială: „De primăvară” Că așa stau lucrurile o mărturisește ziua a III-a:
„Și zise Dumnezeu: «Răsară pământul buruiană de iarbă semănătoare, sămânță după felu-și și după asemănare-și, și lemn roditor făcând roadă, căruia sămânța lui într-însul, după felu-și, pre pământ!»”
De atunci și până la sfârșitul lumii plantele răsar primăvara. Aici nu are importanță că primăvara este în emisfera nordică. Să reținem, iarăși, că perspectiva scripturistică și patristică este cea din această emisferă. După ce am pus aceste întrebări credincioșilor și am primit răspunsurile drepte, să întărim aceste intuiții sănătoase și cu învățătura Părinților:
„Pentru aceea prin soare se constituie cele patru anotimpuri: primul, primăvara, căci în el a făcut Dumnezeu universul. Acest lucru îl arată și faptul că și până acum în acest anotimp odrăslesc florile. Primăvara este deasemeni anotimpul când ziua este egală cu noaptea. Primăvara ziua este de douăsprezece ore și noaptea de douăsprezece ore. Ea constă prin răsărirea soarelui din jumătatea locului de unde răsare soarele.” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica)
Dar nu numai soarele are un rol însemnat în calendar, ci, imediat după el vine luna. Cunoaștem desigur cele patru faze ale ei, și am văzut cauza producerii lor. Dar, întrebând iarăși pe credincioși: „În ce fază era oare luna în momentul apariției ei pentru prima dată (ziua a IV-a)?” căpătăm iarăși în marea majoritate răspunsul corect: „lună plină” Desigur, se știe și că momentul inițial al lunii astronomice este cel numit „lună nouă”, în care luna nu se vede. Dar, nu ne încurcă acest lucru, deoarece Dumnezeu pe toate le face depline și luna nu putea face excepție de la aceasta:
„Trebuie să se știe că luna a fost făcută de Creator lună plină, adică așa cum este în a cincisprezecea zi, căci trebuia să fie desăvârșită. După cum am spus, soarele a fost creat în a patra zi deci luna a luat-o înaintea soarelui cu unsprezece zile. Căci din ziua a patra până în ziua a cincisprezecea sunt unsprezece zile. Pentru aceea, într-un an cele douăsprezece luni ale lunii au mai puțin cu unsprezece zile decât cele douăsprezece ale Soarelui. Lunile soarelui au 365 de zile și o pătrime. Pentru aceea, adunând această pătrime timp de patru ani, avem o zi; iar anul acela se numește bisect și are 366 de zile. Anii lunii au 354 de zile. Căci luna, după ce s-a născut, adică după ce s-a înnoit, crește până ce ajunge la 14 zile și trei sferturi; apoi începe să scadă până în ziua a douăzeci și noua și jumătate, când ajunge complet neluminată, și iarăși unindu-se cu soarele renaște și se reînnoiește, aducându-i-se aminte de învierea noastră. Așadar în fiecare an dă soarelui pe cele 11 zile. Pentru aceea la evrei în al treilea an se întâmplă o adăugire de zile, și anul acela are 13 luni, din adaosul celor 11 zile…” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica)
În continuare, redăm un pasaj astronomico-calendaristic patristic foarte important și chiar dogmatic, ce din păcate este foarte puțin cunoscut majorității credincioșilor și chiar clericilor:
„Din care cauză se fac Paștele după echinocțiu?”
Dar desigur e bine a privi și cauza, de ce ni s-a ordonat a serba Paștele după echinocțiul de primăvară; deci când Dumnezeu a adus lumea din neființă întru ființă, apoi dela ziua întâia și până la a șaptea a fost echinocțiu deplin, încât nici ziua, nici noaptea nu întrecea nici cât de puțin una pre alta; căci dacă și ziua a patra se bucura de vederea facerii luminătorilor, totuși acestora nu le era îngăduit ca acuma de a plana și pe partea cea opusă a universului; căci soarele intrând îndată în secțiunea primă echinocțială a zodiacului se așeză în gradul prim al Berbecelui; iar luna se puse îndată în distanță de acesta pe locul ce este lui opus diametral, trecând și ea prin secțiunea echinocțială de toamnă, prin Cumpănă, nici cât de puțin precipitându-se înaintea soarelui, precum îndătinează să alerge cel puțin în timpul de acuma, pentru că în alt mod nu era cu putință să i se susție cu strictețe lumina cea plină, arătându-ne Dumnezeu că n-a făcut la început nimic nedeplin, dacă și toată partea lunii cea întoarsă către soare fiind luminată de-a întregul ne arată prin deosebirea mișcării formele cele variate ale luminilor.
Drept aceea ambii luminători se și mișcau împreună de o potrivă sau mai vârtos nevariat de-odată cu universul ca și cum ar fi fost așteptând finitul creării universului, iar în ziua a șasea se formează omul prin mâinile lui Dumnezeu, înflorind încă frumos echinocțiul și fiind luna mai că asemenea cu soarele în abundența splendorii; căci nu era cu cale, nici ca omul cel dintâi, care pentru multa sa înrudire cu lumina s-a numit și de către cei înstrăinați de lumina religiei cu drept cuvânt lumină, să se facă înainte de echinocțiu, când toate erau acoperite cu întuneric, nici ca (să se facă înainte de acel timp) luminătorii lumii, ai aceleia ce trebuia să fie supusă (omului), înconjurând ei acuma pentru prima oară ca niște sateliți pre acela ce avea să împărățească asupra creațiunii; de altminteri având încă a se crea și timpul trebuiau nesmintit ziua și noaptea ce erau acuma prezente să înceapă dela egalitate, pentru că aceasta și este firesc de mai nainte, decât neegalitatea, precum și averile de mai nainte, decât pierderile, învățându-ne de aicea Dumnezeu a pune legea egalității, în care stă ființa virtuților, înaintea a toată peste măsura și nepotrivirea; apoi așa după ziua a șaptea începând luminătorii să alerge ca din bariere deschise și nefiind făcuți a se mișca asemenea de iute s-a introdus anomalia. Deci deoarece Domnul a binevoit să îndrepte căderea omului cea din păcat, era cuviincios, ca la începutul echinocțial al timpului, în care omul a primit întâia formare, să se facă și economia reformării lui, și deoarece (de atunci înainte) lumina pietății avea să crească și întunericul impietății să scadă, se serbează Paștele cele mântuitoare nu fără de temei după echinocțiu, când lumina zilei se adaugă, iar întunericul nopții se micșorează.” (Matei Vlastare, Despre Sfintele Paști)
Deci: lumea este făcută într-o zi de duminică, echinocțiu de primăvară cu lună plină. Sunt deja clare și prezente elementele pascale cunoscute astăzi, care, se vede limpede acum de către oricine, se leagă strâns de acestea la Facerea lumii. Mai lipsesc de aici cele legate de crearea omului și căderea în păcat. Putem ști oare cu precizie ceva în acest sens? Răspunsul este: Da! Iată ce ne spune Sfânta Tradiție:
„În ziua a șasea – care după noi este vineri – a zidit fiarele, dobitoacele și jivinele pământului, după felurile lor, iar pe urmă de toate făpturile, a zidit pe Adam și pe Eva, și i-a dus pe ei în Raiul desfătării.” (Hronograful)
Se poate cumva ști și mai precis momentul creării omului, și ora? Iată că da: „Și atunci când făcuse Dumnezeu pre Adam era a șasea zi în șase ceasuri de ziuă.” (Cronograful)
Iată, deci, că omul a fost făcut în ziua a șasea (vineri) la ceasul șase (12 amiază, meridian). Iarăși, credincioșii intuiesc de obicei acest moment, deoarece atunci erau toate elementele cosmice depline și egale: echinocțiu, lună plină și amiază. Acum legătura cu Paștele este deplină: Mântuitorul S-a răstignit într-o vineri la ceasul șase. Vom reveni asupra acestor lucruri când vom vorbi de calendarul bisericesc creștin.
Am văzut în secțiunile anterioare că întemeietorul calendarului ceresc este Însuși Dumnezeu. El a revelat acest calendar lui Set, și de aici aceste învățături au fost predate și transmise aleșilor Domnului. Un exemplu de datare calendaristică avem în legătură cu Noe:
„Întru ani 6 sute și 1 în viața lui Noe, într-a doua lună, în 27 ale lunii, într-această zi se desfăcură toate izvoarele fără-fundului și jgheaburile cerului s-au deschis. Și fu ploaie pre pământ 40 de zile și 40 de nopți. Într-această zi intră Noe, Sim, Ham, Iafet, fiii lui Noe, și femeia lui Noe și câte-trele femeile fiilor lui cu dânsul în chivot…
Și se scurgea apa, mergând pre pământ se scurgea, și se împuțina apa după o sută și 50 de zile. Și șezu chivotul în luna a șaptea, în 27 de zile ale lunii, pre munții lui Ararat. Iară apa mergând se împuțina, până la a zecea lună. Iară la a unsprezecea lună, în ziua dintâia a lunii, se iviră capetele munților. Și fu după 40 de zile, deschise Noe fereastra chivotului care o au făcut.” (Facere VII, 11-13; VIII, 3-4)
Ajungând la urmașii lui Avraam, poporul ales, vom întâlni elemente calendaristice în Cartea Ieșirea. Odată ieșiți din robia egipteană, evreii primesc tablele Legii de la Dumnezeu prin Moise, dar nu numai acestea, ci și indicații cultice calendaristice privitoare la rânduiala praznicelor importante, între care la loc de frunte este Paștele. Elementul astronomic specific, luna cu ciclurile ei, se află în strânsă legătură cu cele relatate în secțiunea cosmologică privitoare la ziua a patra și apariția luminătorilor:
„Iară în a treia lună a ieșirii fiilor lui Israil din pământul Eghipetului, în ziua aceasta, au venit la pustiul Șina” (Ieșirea XIX, 1)
Urmează ceea ce am putea pe drept cuvânt numi un „tipic” liturgic, predat de Însuși Dumnezeu:
„Și zise Domnul către Moisi și Aaron, în pământul Eghipetului, zicând: «Luna aceasta1 – vouă începătură de luni, întâia este vouă întru lunile anului. Grăiește către toată adunarea fiilor lui Israil, zicând: «întru a zecea lunii aceștia, să-și ia cineși oaia, după casele rudeniei, de casă oaie…
Și va fi vouă păzită până în 14 a lunii aceștia și vor junghia pre el toată mulțimea adunării fiilor lui Israil către seară. Nu va rămânea dintr-însul până dimineața, și os nu veți fărâma de la el; și cele ce vor rămânea dintr-însul până dimineața, cu foc să le ardeți.
Și așa veți mânca pre dânsul: mijloacele voastre încinse, și cizmele voastre în picioarele voastre, și toiegele voastre în mâinile voastre; și veți mânca pre dânsul degrabă, Pasha este a Domnului…
Și va fi ziua aceasta vouă pomenire și veți prăznui pre dânsa praznic Domnului, întru semințiile voastre. Lege veșnică veți prăznui pre dânsa. Șapte zile veți mânca azime; și din ziua dintâia veți pierde aluatul din casele voastre. Tot cine va mânca aluat, se va surpa sufletul acela din Israil, din ziua dintâia până în ziua a șaptea. Și ziua dintâia se va chema sfântă și ziua a șaptea numită sfântă va fi vouă… Începând în a 14 a lunii dintâia, de cu seară, veți mânca azime, până la 21 ale lunii, până seara. Șapte zile aluat nu se va afla în casele voastre»” (Ieșirea XII, 3-20; Numeri XXVII, 16-25).
„«Praznicele Domnului, pre care veți chema pre ele chemate sfinte, acestea sunt Praznicele Mele. Șase zile să faceți lucruri, iară a șaptea zi, sâmbăta, odihnă chemată sfântă Domnului. Tot lucrul să nu faceți: sâmbăta este Domnului, în toată locuința voastră. Acestea sunt Praznicele Domnului, chemate sfinte, pre care veți chema pre ele în vremile lor: în luna dintâia, în 14 zile ale lunii, între mijlocul serilor, Pasha Domnului. Și în cincisprezece zile ale lunii dintâia, praznicul azimelor Domnului. Șapte zile azime să mâncați. Și ziua cea dintâi chemată sfântă va fi vouă, tot lucrul de slujit să nu faceți. Și veți aduce ardere-de-tot Domnului 7 zile. Și ziua a șaptea chemată sfântă va fi vouă, tot lucrul de lucrat să nu faceți».” (Levitic XXXIII, 2-8)
Nu vom insista mai mult cu amănunte legate de rânduiala Paștelui Legii. Vom reține importanța majoră avută în acest calendar de fazele lunii, luna nouă fiind considerată totdeauna un început:
„Și toată adunarea au adunat-o, într-una a lunii, în al doilea an, și se socotiră după rudele lor, după moșiile lor, după numărul numelor lor, din 20 de ani și în sus, tot bărbatul după capul lor.” (Numeri I, 18)
„Și întru zilele bucuriei voastre și întru praznicele voastre și întru lunile voastre cele noi veți trâmbița cu trâmbițele peste arderile cele de tot și preste jertfele mântuirilor voastre; și va fi vouă pomenire înaintea Dumnezeului vostru.” (Numeri X, 10)
„Afară din arderile-de-tot a lunii noi și jertfele lor și turnările lor și arderea-de-tot cea de pururea, jertfele lor și turnările lor, după asemănarea lor, la miros de bună mirosire Domnului.” (Numeri XXIX, 6)
Socotim citatele de mai sus ca suficiente, în Vechiul Testament există cu mult mai multe, dar vom reține elementele acestui calendar religios insuflat de Dumnezeu.
Și dacă așa stau lucrurile, precum și stau, se mai poate îndoi cineva că acest calendar, spre deosebire de alte calendare care existau în același timp la alte popoare, chiar dacă și ele tot religioase, era un calendar sfânt? Asta nu însemna desigur că cineva s-ar fi închinat la el ca la un idol, ci sfințenia sa îl deosebea de celelalte sisteme de măsurare a timpului, calendarele.
În acest moment al discuției, odată lămurit caracterul de sfințenie al calendarului revelat de Dumnezeu, să vedem dacă se cuvine a numi acest calendar o „icoană a timpului.”
Cuvântul „icoană” poate avea mai multe înțelesuri: chip, tip, prototip, imagine, închipuire, simbol, etc. Cel mai cunoscut înțeles este desigur cel al „chipului”, sfintele icoane fiind reprezentări „după asemănarea” prototipurilor sfinte: Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinții Îngeri, Sfinții, Drepții, Proorocii, Sfânta Cruce. Sinodul VII Ecumenic a stabilit odată pentru totdeauna importanța dogmatică a cinstirii sfintelor icoane de către creștinii ortodocși. Cei care le defaimă, le desființează, le deformează sau le disprețuiesc sunt dați anatemei și își pierd mântuirea. Atitudinile de mai sus se pot numi cu un cuvânt „iconoclasm”. Dacă în privința aceasta, și a rolului imaginilor sfinte în cult (dimensiunea spațială) lucrurile sunt suficient și limpede lămurite de peste 1000 de ani, nu tot așa stau lucrurile în ceea ce privește dimensiunea „timp”. În ciuda faptului că întregul cult religios, în cazul nostru bisericesc, este organizat riguros în timp, că există timp sfânt (sacru) și profan, praznice, posturi, etc., că această organizare care este calendarul liturgic bisericesc este pur și simplu șira spinării a acestui cult, fără de care el s-ar dizolva într-o pâclă de practici mai mult sau mai puțin magice, din conștiința creștinilor moderni și contemporani a dispărut aproape cu desăvârșire faptul că acest calendar bisericesc este o „icoană” a timpului. La aceasta deja se ridică obiecții din partea unora ce refuză să accepte această mărturisire, ba chiar întreaga problemă a cronologiei și calendarului, socotind-o ca nefiind în nici un caz „dogmatică” ci întrucâtva secundară, opțională, interpretabilă, negociabilă și supusă reformelor și adaptărilor de felul, în funcție de nevoile – ca să nu spunem interesele – de moment. Pentru a da răspuns acestora atât în privința „dogmelor” cât și a problemei icoanei timpului vom da cuvântul Sfântului Vasile cel Mare:
„Între dogmele cele ce se păzesc în Biserică, și dintre propovăduiri, pe unele adică le avem din învățătura cea în scris, iar pe altele din predanisirea Apostolilor date nouă în taină le-am primit, care amândouă acestea pe aceeași tărie o au către buna cinstire de Dumnezeu. Și nimeni va zice împotriva acestora, oricare, măcar cât de puțin de s-ar fi iscusit la legiuirile cei bisericești. Că de ne-am apuca a lăsa cele nescrise, din obiceiuri, ca pe unele ce nu ar avea mare putere, am greși la însăși cele mai de frunte [principale] păgubind Evanghelia, iar mai bine a zice întru un nume gol îngrădind propovăduirea… Că cele ce nici a le prepune este slobod celor nepătimași Tainelor, pe învățătura acestora cum ar fi fost de cuviință în scrisori a o triumfa [publica]? Și după altele cuvântul acesta al predanisirii celor nescrise, nefiind precugetată cunoștința dogmelor, se face lesne defăimat la cei mai mulți pentru obișnuire. Că alt lucru este dogma, și altul propovăduirea. Că dogmele se tac, iar propovăduirile se publică. Însă fel al tăcerii este, și nelămurirea, pe care o întrebuințează Scriptura, care face pe minte să privească cu anevoie dogmele spre folosul celor ce le citesc… Iar cuvântul nu toți îl știm, că nu numai, ca unii ce am împreună înviat cu Hristos, și suntem datori a căuta cele de sus, în ziua cea de Înviere de darul cel dat nouă, prin starea cea de la rugăciune ne aducem aminte, ci că și se vede că este Icoană a veacului celui ce se așteaptă. Pentru aceea și început fiind al zilelor, nu întâia de Moise, ci una s-a numit. «Că, s-a făcut, zice, seară, și s-a făcut dimineață, zi una» [Facere 1, 5]. Ca una ce aceastași se mai întoarce de multe ori. Deci aceastași este și una și a opta, pe acea cu adevărat una, și adevărată a opta, de care și Psalmo-cântătorul, în oarecare suprascrieri de Psalmi a făcut aducere aminte, prin sineși o arată, pe starea cea după timpul acesta, pe ziua cea neîncetată, și neînserată, pe cea nemoștenită, pe veacul cel nesfârșit, și neîmbătrânit… Încă și toată cincizecimea este semn de aducere aminte a Învierii, ce se așteaptă în veacul (viitor). Că acea una, și întâia, de șapte ori înșeptindu-se, împlinește săptămânile cele șapte ale Sfintei Cincizecimi. Că începând din cea întâia, întru aceastași sfârșește, prin cele asemenea ce-s în mijloc dezvelindu-se de cincizeci de ori. Pentru aceea și se potrivește veacului cu asemănarea, precum în circulara mișcare de la aceleași semne începând ea, și la aceleași încheind.” (Canonul 92)
Tâlcuire
…marele Vasile dovedește în Canonul acesta că… încă și multe altele se află în Biserică, care scrise cu adevărat în Sfânta Scriptură nu sunt, se păzesc însă neschimbat, precum și cele scrise. Căci cele ce se păzesc în Biserică deobște, și peste tot în două se împart, în dogme, și în propovăduiri. Și propovăduirile sunt scrise în Scriptura cea veche, și mai ales în cea nouă. Pentru aceea și se publică acestea la toți. Iar dogmele, sunt predanisite din nescrisa predanisire cea tainică prin cuvântul Apostolilor. Pentru aceea și rămân acestea la mulți tăcute și tainice. Amândouă însă acestea, pe aceeași putere o au la Credință fiindcă, de ne vom apuca a părăsi obișnuirile cele nescrise ale Bisericii, ca pe niște fără tărie, foarte vom vătăma credința cea propovăduită nouă prin Evanghelie, și o vom face numai un nume gol… Pricina însă, pentru care nu au scris Apostolii, sau Părinții, sau moștenitorii lor dogmele, ci prin tăcere nu prin cuvânt în scris, ci prin nescriere le-au predanisit, este, pentru a nu se cugeta multe, și prin obișnuire să se facă lesne defăimate de mulți. Că bine cunoșteau aceia, că cele tainice, cu tăcere cinstite, se păzesc slăvite, și că, dacă nici semnele Tainelor este iertat a le vedea cei nebotezați, cum ar fi fost iertat a li se publica lor învățătura Tainelor prin scrisori? Dar încă și nedescoperirea care o întrebuințează dumnezeiasca Scriptură (mai ales cea veche), făcând greu de înțeles noimele dogmelor pentru folosul celor ce citesc, și aceasta este un fel de tăcere. Acestea zicându-se tâlcuiește de aici socotelile, și pricinile oarecărora tainice obiceiuri nescrise. Adică, cum că pentru aceasta către răsărit ne rugăm, și celelalte.” (Pidalionul de la Neamț)
(continuare în numărul următor)
Note
1 Nisan
Comentarii