Apariția, la 17 februarie 2008, a unei noi entități politice pe harta politică europeană a zdruncinat încă o dată și așa fragila securitate regională. Declarația legislativului de la Priștina cu privire la independența provinciei Kosovo și graba, oarecum previzibilă, cu care o serie de state au recunoscut această independență, realimentează tendințe secesioniste în diverse regiuni ale globului, inclusiv în Republica Moldova. Sunt evenimente care nu dau bine la integritatea și independența (potențială) acesteia și necesită analiză și mare acuratețe diplomatică.
Dilema autodeterminare – integritate
Autodeterminarea apare ca concept pe timpul revoluției burgheze din Franța și deși s-a bucurat de o largă popularitate în rândul popoarelor europene, la scurt timp, însă, aceasta a fost compromisă chiar de către statul moașă a acesteia, în contextul în care Napoleon acoperea treptat hartă politică a continentului. Alte mari puteri europene, ca Rusia și Austria, au speculat și ele, cât au putut, dorința de emancipare a popoarelor balcanice. Așa ca până la sfârșitul secolului al XIX-lea, autodeterminarea rămânea un deziderat privit uneori cu circumspecție. Sfârșitul primului război mondial a constituit apogeul naționalismului european, naționalism care contamina de asemenea întreaga Asie, însă autodeterminarea nu a beneficiat de statutul de principiu al dreptului internațional care să se regăsească în Statutul Ligii Națiunilor și rămânea mai degrabă un deziderat politic. Situația s-a schimbat după cea de-a doua conflagrație mondială, iar în Carta Națiunilor Unite, semnată la 26 iunie 1945, în art. 1 și 55 se fac referințe la dreptul popoarelor la autodeterminare, conferindu-i, astfel, autodeterminării greutate juridică internațională. Atâta doar că în aceeași Cartă se regăsește un alt principiu eliminatoriu pentru autodeterminare și anume – dreptul statelor la menținerea integrității teritoriale. Și dacă în Africa autodeterminarea a servit ca principiu de bază, în contextul în care Statele Unite și Uniunea Sovietică grăbeau dezeuropenizarea periferiei mondiale, în Europa integritatea teritorială a stat la baza tuturor aranjamentelor postbelice. Astfel, la punctul 3 al Actului final de la Helsinki, semnat la 1 august 1975, care a fost documentul care să asigure pacea în Europa, se preciza: „Fiecare dintre statele participante consideră drept inviolabile toate frontierele celorlalte, precum și frontierele tuturor statelor din Europa și, în consecință, se vor abține, acum și în viitor, de la orice atentat împotriva acestor frontiere. Drept urmare se vor abține, de asemenea, de la orice cerere sau act de acaparare și uzurpare a întregului sau a unei părți a teritoriului oricărui stat participant.” Punctul 4 al Actului vine cu o completare suplimentară la logica integrității teritoriale a statelor și anume: ”Statele participante vor respecta integritatea teritorială a fiecăreia din statele participante. În consecință, ele se vor abține de la orice acțiune incompatibilă cu scopurile și principiile cartei Națiunilor Unite, acțiune îndreptată împotriva integrității teritoriale, independenței politice sau unității oricărui stat participant și, în special, de la orice asemenea acțiune care constituie o folosire a forței sau a amenințării cu forța. Statele participante se vor abține, de asemenea, fiecare, de a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupații militare sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forței în contradicție cu dreptul internațional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea măsuri sau prin amenințarea cu ele. nici o ocupație sau dobândire de această natură nu va fi recunoscută ca legală.” Actul a fost semnat de către toate statele membre ale OSCE, inclusiv de către Washington și Moscova, și este bineînțeles și astăzi în vigoare. În alte părți ale lumii, însă, cele două principii au rămas la latitudinea marilor protagoniști ai scenei internaționale și le-au folosit ca instrumente suplimentare de penetrare a periferiei, iar odată cu implozia blocului socialist „jocul de-a dreptul internațional” a devenit și o practică europeană.
Politică și geopolitică
Ceea ce se întâmplă astăzi în Balcani nu este o noutate în practica internațională, iar secesionismul după cum menționam a fost pe larg utilizat de către marile puteri în demersurile lor internaționale. Să ne amintim doar de apariția statului Panama la anul 1903, când SUA au contribuit la separarea acestuia de Columbia, în perspectiva construcției Canalului care leagă Atlanticul de Pacific, sau de apariția statului Taiwan. Recunoașterea Ciprului de Nord de către Turcia sau încercările disperate ale Rusiei de a-și păstra influența în spațiul post-sovietic prin intermediul secesionismului din R. Moldova și Georgia sunt alte pseudo-realizări în acest sens.
Regiunea balcanică, fiind un releu geopolitic care leagă Occidentul de Orient, a fost permanent un obiect de dispută al marilor puteri, iar secesionismul alimentat din exterior nu este străin regiunii. De fiecare dată sentimentele naționaliste din această zonă au fost exploatate de diferiți potentați ai timpului. Seismul geopolitic care a dus la destrămarea lagărului socialist a creat un vid geopolitic în zonă și a readus aici energiile mai multor jucători strategici. Chiar de la începutul destrămării fostei Iugoslavii, Statele Unite și aliații europeni au susținut și au contribuit la acest demers reactivând, totodată, „butoiul cu pulbere” balcanic. Să presupunem că testamentul machiavelic indica acest lucru, în cazul primului val de reîmpărțire a acestui areal, or, niciodată, nimeni, nu a dorit existența unor state puternice în Balcani și la Marea Neagră. Plus că, unele state nou create au fost pe rând ancorate în structurile euroatlantice iar Rusia a fost, după 1999, oarecum îndepărtată de la treburile din zonă. Aceasta, nu a dus, însă, și la temperarea resentimentelor de aici. Susținerea de acum a independenței provinciei Kosovo nu dă dovadă de multă previziune în materie strategică. Este aparent inexplicabilă atitudinea SUA și a statelor europene printre care Germania, Franța și M. Britanie, în contextul în care aveau practic suveranitatea asupra regiunii. Care ar fi logica dacă excludem altruismul în raport cu poporul albanez? Dacă luăm în calcul că în Kosovo sunt mari rezerve de crom sau că teritoriul reprezintă un dispozitiv strategic și comercial în Balcani, atunci acesta putea fi utilizat „la pachet” cu Serbia, care fiindu-i asigurată integritatea teritorială putea servi ca pion de bază al SUA și al Europei în regiune. Iar trupele NATO – KFOR – puteau, prin perpetuarea prezenței, să joace rolul trupelor rusești din Transnistria. Tensiunea legată de nemulțumirea albaneză asigura legitimitatea acestei prezențe. Rusia, în acest context, era practic scoasă din jocul balcanic pentru o bună perioadă de timp. Dacă prin această recunoaștere, occidentul face un gest pentru a sensibiliza lumea islamică, atunci efectul nu va fi cel scontat, atâta timp cât multe popoare musulmane acuză occidentul de toate nenorocirile, inclusiv de intemperiile meteorologice. Nu ar fi suficient. Ce se întâmplă în acest caz? Statele Unite vor avea încă o mare bătaie de cap, în Balcani. Uniunea Europeană este pasibilă de a cunoaște o nefericită aventură, pentru că dacă se obligă, prin misiunea EULEX, să asigure buna tranziție spre independență a provinciei, își asumă o obligativitate care este greu de materializat. Degringolada balcanică este doar la început, ca să nu uităm de Republica Sârpska, de Metohia sau de părți din Macedonia și aiurea. Dar dacă astfel stau lucrurile, de ce Europa se înscrie în această cursă? Vrea să demonstreze (in)eficacitatea și să pretindă un nou statut în ierarhia internațională sau execută o inițiativă americană? Sau poate Uniunea Europeană pregătește astfel Serbia de aderare, nedorind să o accepte cu tot cu cei două milioane de musulmani?!
Cert este că deocamdată principalul beneficiar al unui asemenea demers occidental a fost Rusia. Rusia, nealiniindu-se poziției occidentului, a obținut largi posibilități de manevră în Balcani. Pentru că valul geopolitic a împins Serbia în brațele diplomației ruse. Susținând cauza Serbiei, Rusia a reușit să obțină achiziția companiei monopolistă energetică de stat sârbe la un preț derizoriu și să forțeze realizarea proiectului South Stream, în detrimentul NABUCO, prin care să penetreze piața europeană prin Bulgaria și Serbia. Plus, Serbia redevine aliatul natural al Rusiei în Balcani, prin intermediul căruia va putea să-și mențină prezența în regiune și să pună probleme oricând „administrației” europene a regiunii. Și dacă balcanii sunt un butoi cu pulbere, Rusia are acum chibritele pentru a-l reactiva. Plus că Moscova poate de acum oricând să invoce cazul Kosovo ca precedent în soluționarea conflictelor cu tentă separatistă din spațiul post-sovietic ori de aiurea. Și R. Moldova este vizată direct de aceste amenințări.
Scenarii pentru R. Moldova
Ambele state românești sunt puse într-o situație mai mult decât delicată în această nouă situație. La summit-ul UE-Rusia de la sfârșitul lui 2007, Putin, vădit nemulțumit de atitudinea UE față de provincia Kosovo, a amintit printre altele că pe continent mai sunt probleme de asemenea natură, arătând cu degetul și spre România. Principiul istoric și cel demografic fac analogia dintre provincia Kosovo și maghiarii din Transilvania una cel puțin nereușită, iar tratamentul de care aceștia beneficiază în statul român, ca minoritate etnică, suscită invidia multor asemenea minorități din întreaga lume – de la uigurii din China până la curzii din Turcia. În altă ordine de idei, „nenorocirea” lor constă în faptul că sunt izolați de statul protector de un „brâu românesc” care sperăm nu va ceda niciodată… De altfel, este demnă de respect reacția Bucureștiului, prin vocea președintelui T. Băsescu și Declarația Parlamentului, care a unit clasa politică românească în a nu recunoaște independența noului vecin balcanic. Sperăm să fie consecventă.
Altfel stau lucrurile în Basarabia! Chiar a doua zi de la autoproclamarea Kosovo, autoritățile de la Tiraspol au declarat că pregătesc un demers către ONU, prin care să ceară recunoașterea Transnistriei. Iar așa-numitul Minister al Afacerilor Externe al regiunii susține că s-a inventat remediul secesionismului și, evident, invocă cazul Kosovo drept precedent. Cazul Kosovo va fi de acum încolo în declarațiile multor mișcări secesioniste din întreaga lume, însă tipologizarea separatismului ne obligă să reamintim pentru cei cei nu cunosc sau nu vor să cunoască, deosebirile esențiale dintre Transnistria și Kosovo. Conform criteriului autodeterminării, avem patru mari tipuri de separatism în întreaga lume: separatism etnic, separatism confesional, separatism etnoconfesional și separatism politic. Separatismul etnic este acela în care grupul social care revendică autodeterminarea se deosebește de majoritatea populației statului pe teritoriul căruia se manifestă din punct de vedere național (etnic), ca de exemplu Osetia de Sud unde osetinii, fiind un popor distinct de cel georgian, sunt ca și aceștia din urmă creștini. Respectiv separatismul confesional (religios), ca de exemplu Adjaria populată de georgieni musulmani, are religia ca temei al secesiunii. Separatismul etnoconfesional, cum ar fi în Cecenia, este o combinație a primelor două. Separatismul politic sau artificial, însă, nu presupune o deosebire etnoconfesională și este de fiecare dată doar un moft al unei mari puteri și/sau a unor mici lideri locali, ca de exemplu în Yemenul de Sud. Prin urmare, în Kosovo este vorba de un separatism etnoconfesional iar în Transnistria despre unul artificial. La populația de cca jumătate de milion, chiar și cele mai pesimiste calcule declară o componentă moldovenească de o teime și, respectiv, rușii și ucrainenii fiind reprezentați în aceeași măsură. Numai în Chișinău sunt mai mulți ruși decât în toată Transnistria, autodeterminarea cărui popor o cere fauna din conducerea transnistreană în acest caz? Unde mai pui că și rușii și ucrainenii din regiune sunt creștini ortodocși (ca să vezi!). Deosebirile pot continua și în cazul statutelor juridice diferite de care au beneficiat cele două regiuni în fostele state federale, de tratamentul de care s-au bucurat cele două etnii și, important, de condițiile în care s-au autoproclamat.
Dincolo de aceste cunoscute deosebiri, situația din regiune nu este deloc favorabilă integrității teritoriale a R.Moldova, iar Rusia va utiliza oricând drept argument în negocierile pe acest subiect cazul Kosovo, deși, după o perioadă de „meditație”, Chișinăul a declarat că nu recunoaște noua creație balcanică. Moscova va utiliza argumentul, însă este puțin probabil că va face abuz, în sensul recunoașterii oficiale a Transnistriei, cel puțin deocamdată. Pe lângă faptul că Rusia încă mai are o Cecenie, o Bașkirie sau un Tatarstan, aici se face diferența dintre diplomația occidentală și cea rusească, or, Rusia nu-și dorește un stat transnistrean independent care ar îndepărta Basarabia de Moscova. Ca să nu amintim de un eventual iredentism în acest caz, prin care Basarabia ar reveni în granițele teritoriale ale României. Rusia vrea întreaga Basarabie, iar apariția unei transnistrii autoproclamate a avut scopul de a nu permite reintegrarea teritoriului românesc, adică inversul a ceea ce face astăzi occidentul în Balcani. Astfel, dacă în timpul când parlamentul de la Priștina declara solemn independența provinciei, liderii Abhaziei și Osetiei de Sud au fost invitați la Kremlin pentru „consultări”, nu a fost invitat și I. Smirnov. De ce oare? Nu cumva pentru că recentele vizite ale lui Voronin la Moscova au, printre altele, și scopul de a impune un nou document care să „reglementeze” diferendul transnistrean? Bănuim că acesta, în cazul în care există, nu prevede un stat moldovenesc integrat și fără prezență militară rusească pe teritoriul său. Rusia, reproșând occidentului comportamentul din Kosovo, își asigură în continuare boicotarea negocierilor în formatul „5+2” (să nu creadă cineva că le boicotează Smirnov din proprie inițiativă) atât de greu impus de către SUA și UE. Și atrage Chișinăul la un dialog bilateral prin care sub formă de negocieri, în reușita cărora crede doar administrația (pardon, conducerea!) comunistă din Basarabia, forțează un proiect de transnistrizare a întregului stat. Acesta este de fapt pericolul cel mai mare, care este alimentat de actuala conjunctură, nu recunoașterea oficială a Transnistriei de către Rusia.
Oricum vor decurge evenimentele, cazul Kosovo nu este cel mai fericit eveniment care s-a petrecut în regiune, în contextul extinderii jurisdicției Chișinăului asupra teritoriului din stânga Nistrului. În ultimă instanță, nu este un eveniment fericit pentru întregul spațiu românesc, sau poate este? Pentru că dacă cineva dorește acum să umble la frontierele politice din regiune, poporul român, în cazul în care știe să participe activ, nu are de ce se neliniști!
Comentarii