Așa s-a intitulat o carte a unui corespondent de război român din timpul conflictului care și-a consumat, zilele trecute, ultimele consecințe, sau cel puțin așa vor unii, prin declararea unilaterală a independenței provinciei sârbești Kosovo. A fost una dintre puținele cărți în care autorul, prietenul meu de la Timișoara, nu a ținut cont de ceea ce se considera corect din punct de vedere politic. Altfel spus, el a scris numai adevărul, un adevăr care nu era nici pe departe pe placul celor care au manevrat turnura conflictului și pe care nu-l poate modifica nici un minister de profilul celui proiectat de Orwell în celebrul său roman „1984”. Cu argumente clare de ordin istoric, în lucrarea cu pricina se demonstra dreptul inalienabil al Serbiei asupra unui teritoriu pe care poporul său și-l asumă ca vatră multiseculară. Totodată, se mai desfăcea și mecanismul malefic prin care sârbii au fost demonizați sistematic, în timp ce adversarii lor, fie ei croați, bosniaci musulmani ori albanezi, erau prezentați numai, sau aproape numai, în postura de victime inocente, punându-se un semn de identitate între Slobodan Miloșevici și un întreg popor setos de sânge, cum se afirma în majoritatea mass media de pe mapamond. Am văzut, prin 1997, în Bosnia-Herțegovina, listele cu cei mai căutați criminali de război din vremea respectivă.
Cei mai mulți erau sârbi. Cap de listă, Radovan Karazic și, doar așa, de sămânță, câte un croat sau câte un musulman. Nici pomeneală de Franjo Tujman sau de Alja Izetbegovic. În Kosovo, concertul sinistru al armelor izbucnise, deja, dar nu se acutizase, deși gherilele actualului așa-numit prim ministru kosovar, Hașim Thaci făceau legea. A sa UCK, organizație paramilitară de sorginte maoistă, teroriza satele sârbești și incendia biserici și mănăstiri ortodoxe cu obiective declarate: curățirea etnică și proclamarea independenței provinciei în primul stadiu, urmat, apoi, de realizarea visului Albaniei Mari. Nicăieri, în mass media occidentale, vreun cuvințel despre dreptul suveran al Serbiei de a-și face ordine în teritoriul propriu, recunoscut ca atare prin acorduri internaționale. Statul sârb nu fusese pedepsit de ajuns. În mod natural, crime s-au săvârșit și de o parte și de alta, dar în ochii opiniei colective trebuia să apară, iarăși și iarăși, un singur vinovat. Jurnalismul „independent” și fără frontiere și-a făcut din plin datoria, alături de uriașul arsenal american, astfel că, pas cu pas, s-a ajuns la situația pe care o prevedeam în numărul trecut al revistei, iar poporul kosovar inventat peste noapte și-a proclamat independența.
Înainte de a merge mai departe, trebuie să mai fac câteva lămuriri… DE CE SE CHEMA cartea prietenului meu ca în titlul aflat deasupra acestor rânduri? Una dintre cele mai tragice bătălii din istoria sârbilor s-a dat, în evul mediu, la Kosovopolje, în traducere Câmpia Mierlei. În lupta cumplită cu turcii, ostașii sârbi au pierit aproape până la unul, alături de conducătorul lor. Cu toții știm că, în general, popoarele se raportează, în privința reperelor istorice, la marile victorii. Românii, de pildă, excelează în asta. Aparent paradoxal, sârbii și-au asumat ca reper un moment tragic, mă văd silit să repet cuvântul, tocmai pentru a-și afirma ființa națională. Nu întâmplător, de-a lungul timpului, pe Câmpia Mierlei și în regiunea înconjurătoare au fost construite numeroase biserici și mănăstiri ortodoxe, dintre care astăzi, peste treizeci mai privesc lumea doar dintre zidurile arse de blânzii băieți ai atât de elegantului domn Thaci…
Să revenim, totuși, în prezent. La răul produs, statul român a luat singura poziție logică, poate pentru prima dată după destui ani, refuzând categoric recunoașterea independenței kosovare. Pe acest fond, prezența șefului de stat sârb la București cu numai câteva ore înainte de uriașa demonstrație de protest de la Belgrad este explicabilă. La fel de explicabile sunt și felicitările otrăvite venite de la Kremlin, sau poziția exprimată, oare de ce, de către UDMR. Analiștii noștri cu simbrie, sau cel puțin o parte, sunt dezorientați. Nu s-a mai întâmplat, până acum ca Bucureștii să nu se alinieze în front la ordinul Unchiului Sam. Până și Franța președintelui jucător Sarkozy a făcut-o, în ciuda propriilor probleme din Corsica. Implicațiile sunt multiple, dar asupra lor vom reveni în numărul viitor. România poate juca un rol cel puțin de curea de transmisie, dacă nu de arbitru. Pentru așa ceva îți trebuie o dotare cât se poate de serioasă. Reținem, deocamdată, faptul că Uniunea Europeană s-a dovedit, a câta oară, neputincioasă în găsirea unei soluții de poziție comună, iar cei care au acceptat sau urmează să accepte mărul infectat al independenței noii enclave musulmane cântă în falset în corul dirijat de un concertmaistru afon, în încercarea de a convinge că nu se poate vorbi de un precedent în situația creată prin mijloace cunoscute, de acum, de toată lumea. Inclusiv președintele Traian Băsescu se află în această situație. Argumentele sale par, dar numai par, solide. După domnia sa, apartenența noastră la NATO și la UE ne garantează perpetuu integritatea națională și inviolabilitatea frontierelor. Din nefericire, ar trebui ca măcar un consilier de bun simț să-i atragă atenția că nimic nu este mai fals și că aproape niciodată dreptul internațional nu a creat forță, în timp ce forța poate impune dreptul. EXEMPLUL CLASIC este ONU. Atunci când SUA nu și-au mai putut impune interesele în cadrul organizației, au declarat-o caducă și nu au mai ținut cont de rezoluțiile ei, intervenind manu militari acolo unde au crezut de cuviință. Mai mult, atunci când și aliații din NATO au refuzat să marșeze pe cartea intervenției în forță, s-a lansat conceptul de alianță punctuală, alături de cel al dreptului de lovituri preemptive. Altfel spus, dacă establishment-ului american i se pare, sau vrea să i se pară că undeva, pe întregul mapamond, interesele sale sunt periclitate, atacul de orice natură este justificat. Ne vedem în fața unei veritabile concepții imperiale care nici nu mai simte nevoia de a se mai acoperi cu pojghița argumentelor democratice ori cu drepturile omului. Cine ne poate împiedica să ne întrebăm ce se va întâmpla atunci când și NATO va fi considerată caducă de către același establishment? Deocamdată, americanii au nevoie de organizație pentru a controla Europa, dar ce se va întâmpla atunci când această nevoie va dispărea? NE VEDEM SILIțI să-i dăm de știre dlui președinte că nu în altă parte, ci chiar în SUA, cercetători și analiști extrem de serioși, de diverse coloraturi politice, așadar inclusiv dintre republicanii conservatori ai lui Bush jr., iau în calcul și această ipoteză. Dar, despre asta, ca și despre altele, în numărul următor al Axei…
Comentarii