Poetul cu cheia de gât
lui George Mihalcea
Pe strada îngustă se vând cărți
tipărite pe frunze de nuc.
Vântul de toamnă, ține loc de coperți.
“În orașul ăsta, toți termină o școală,
Fără ca nimeni s-o înceapă”, zice poetul
cu cheia de gât.
Uneori e supărat, poezia lui nu mai este
demult o gumă de mestecat.
Emigrant în uitare, poetul ăsta vine mereu
pe strada copilăriei mele, ca să cumpere
poeme, ieftine, la mâna a doua.
Aici totul e închis.
Au plecat toți cu cheile de gât, către o altă copilărie.
A mai rămas o călăuză, care dacă tot nu are ce face
confecționează chei pentru cărți.
Adevărul e că cineva trebuie să o facă și pe asta…!
Prima brățară
Bunicului
– De ce morile de vânt macină vânt?
Întreabă copila, ce abia se vedea din lanul de grâu,
în arșița verii.
Cine să-și răspundă din pălăria bunicului
La culesul ultimelor prune?!
Oraș manechin
lui Cristian Rădulescu
În orașul ăsta, nimeni nu mai citește poezie
iar cântecele incurabile se aud prin berării
Unii oameni muncesc, alții fură iluzii.
Se fac afaceri cu mere și autoturisme
franțuzești, caii indolenți trag la căruțe
decorative, pline cu țărani în costume Armani,
care vin să vândă produse agrare.
Primarul se freacă pe burtă și ține discursuri
demagogice câinilor vagabonzi.
Manechine superbe își lovesc sânii tari de
bluzele lor colorate, iar țiganii vând dolari
devalorizați.
Se trăiește din plin din praful cu miros de crin.
Intelectualii și proștii primesc cârje de-a moaca
și au intrare gratuită în biserici.
În fiecare zi, cineva prezintă colecții.
De vară, toamnă și de alte anotimpuri,
colorate veșminte îmbracă trupuri moi,
căci doar haina îl face pe om…
Seară mușcată în geam
Bărbatului de lut
Femeia mea era deja miercuri.
Se pierduse în oale fără gust,
frământând pâinea de seară,
cu mâini mari, arse de amintiri.
E noiembrie în cana de lut,
iar caii transparenți, trag la căruța de sticlă.
E noiembrie în casa ei cu pereți de cuvinte,
iar păsări de toamnă îi trec peste buze.
E noiembrie în verbele ei și pe pleoape uscate.
Geamul mușcat de mușcate, separă noaptea
de ce trebuia a fi.
– Cine îmi duce oile la munte? întreabă femeia.
Nu cred că trebuia.
Nu eu trebuia să fiu în noiembrie,
nu mie trebuia sa-mi fiarbă cina,
nu eu trebuia să-i sap ochii,
nu eu trebuia s fi în locul bărbatului de lut.
Dar ce trebuia a fi eu?
Poate cuvinte date de pomană în sâmbăta celor vii,
poate cel ce țipă când mușcă mușcata din geam,
poate cel ce învie trudite cuvinte,
poate cel ce trebuie uitat.
Maci de fiecare lună
Unei femei
Sub fustă, doar lanul de grâu
se coace în pâine, scria poetul bolnav de uitare.
Trei zile de maci, rătăciți în câmp
trei zile, în care femeia zace în grâu,
trei zile în care bărbatul își
ascute secera.
Trei zile, în care doar norii de vată
sunt albi.
Trei zile, în care se
zămislește un nou început.
Spăl trupul femeii de maci.
Sfânt ritual, în coacerea lunii.
Pruncii, născuți sub zodia macului,
duc mai departe grâul trudit în pâine.
Fertila povară dusă sub fustă,
în palme, măcinată în
oala de lut, din care bărbatul setea o stinge.
Prima brățară
În Sud, ea, el și rădăcini ajunse până
în dormitorul de sus, înconjurat de cărți.
La Vest, munți, ape și avioane de hârtie.
La Est, balconul, țipătul ei cu dantelă de noapte.
La Nord, doar eu,
nimicul ales pentru o vreme!
A patra brățară
Copiilor mei
Când îți cauți iubirea cu pungile sub ochi,
iar tânăr mai ești doar dimineața și joia,
când vântul îți umblă, deloc discret,
prin buzunare, iar ridurile ruginesc în piele,
când nic vinul nu mai trece din strugure în vene,
când oasele dor a ploi de vară,
iar nopțile îți zac în pantaloni, din ce în ce mai des,
când înțelepciunea este egală cu prostia tinereții,
iar dinții îți cad în lapte, cînd burta se poartă cu bastonul.
Sigur că femeia de ieri te iubește
mult mai puțin azi,
iar șpaga dată la azilul cu program redus
e mult mai mică.
A opta brățară
Ea umbla cu pinguini sub braț.
Caniculă cu grade sub umeri, era!
Pasăre de toamnă
Am căutat o pasăre de noapte
să mă iubească și să-mi strângă trupul
cu aripile ei umede…
Nu am găsit decât o pasăre de toamnă
ușor obosită, cu aripi murdare de vânt
dar frumoasă ca un colț de cer.
Mi-a făcut un cuib pentru ochii mei obosiți
de prea multă așteptare.
Parfumul de început de toamnă zăbovea pe
aripile ei cuminți.
Era o fericire și o tandră uitare,
o iubire ca o bătaie de aripi.
Era ca o pasăre de toamnă în formă de gutuie coaptă,
așezată în geamul de la casa din vis…
Dar într-o noapte a venit pasărea mea, cu aripi
înfășurate în dantelă neagră și umedă.
Mi-a privit trupul din cămașa cusută din frunze,
apoi m-a luat cu ea în orașul plin de suspine!
Nici acum nu știu să deosebesc
o pasăre de noapte de o femeie.
Pași fără drum
Drumul ăsta ar fi trebuit să ducă în sufletul tău,
povești cu iubiri de o viață.
Pe drumul ăsta trebuia să ne întoarcem în frunze
eu cu tine.
Eu am rămas pe drum cu buzunarele pline de castane,
eu am rămas pe drum, înfășurat
în amintirea rochiilor tale.
(…)
Tu ai rămas la capăt de iubire,
fără să știi de căldura trupului meu,
fără să știi de căldura trupului tău,
fără să știi că eu și cu tine
mai avem un drum de făcut.
Mici bucurii de duminică
Ea a închiriat o fereastră
pe chipul lui fără contur.
În suflet poartă o rană albastră,
în timp ce el
zidește zăpezi peste sânii albi
ai unei alte femei.
Mărunte bucurii de dumincă
țin loc de ninsoare.
Nimeni nu moare,
nimeni nu îmbătânește
și nimeni nu culege păcate.
Hai să punem botniță la șarpe
și să ne jucăm de-Adam și Eva,
până Dumnezeu nu închide fereastra.
Străzile au întinerit sub pașii noștri,
iar clipe se dezbracă pe bani de argint.
Comentarii