Textul este comentat imediat după publicare numai în Viitorul (oficios liberal) din 4 iunie 1931, unde Petronius (pseudonimul lui Gr. Tăușan, filosof, comentatorul – și traducătorul în românește – al „Eneadelor” lui Plotin – dar și editorialist aici) scrie, pe pagina I, sub titlul mare: „Moartea geniului”, o tabletă care ne dă pulsul liniștirii publice, triumfaliste desigur, în privința „asasinatului” comis în spital:
„Într-o revistă de strictă specialitate medicală (România medicală) printre alte articole interesante se găsește unul, în cel din urmă număr apărut, în care d. Dr. Vineș povestește, pe bază de documentare nouă, cum și de ce a murit Eminescu. Autorul acestui articol își întemeiază informațiile sale pe chiar notele medicale ce le-a redactat în calitate de medic la spitalul d-rului Șuțu – cunoscutul alienist – în cura căruia a fost Eminescu.
Se știe că părerea unanim admisă era că Eminescu ar fi murit din cauza unei răni la cap ce i-a făcut-o un tovarăș de boală, internat acolo. D. dr. Vineș afirmă că adevărat Eminescu a avut o rană la cap, ce i-a produs ș-un erizipel, dar care s-a vindecat. După aproape o lună de când primise rana la cap, a murit subit din pricina unei boli de inimă de care suferea de mult. Nici vorbă nu e deci de-o moarte provocată de rana la cap. Se stabilește astfel cu preciziune adevărata cauză a morții celui mai profund poet al nostru, și această restabilire a faptelor nu poate decât să fie bine venită pentru istoria biografică de la noi.
Ceea ce este însă profund de dureros e că organizarea noastră sanitară de acum 30 de ani îndărăt, ca și știința medicală însăși, era departe de-a fi cea de azi. Când ne gândim la organizarea spitalului de boli nervoase din Capitală, cu perfecțiunile științifice introduse în el; dacă ne gândim la malieterapia (tratamentul cu malaria pentru combaterea paraliziei generale, de care probabil suferea Eminescu) atunci ne dăm seama de nenorocirea marelui poet de-a nu fi apucat vremurile de azi, când ar fi fost îngrijit și mai bine și poate salvat. Căci nu poate fi durere mai mare decât aceea de-a pierde pe geniul poetic cel mai mare care l-a produs țara și rassa noastră șa 40 de ani.
D. Ibrăileanu în prefața ce-a scris-o la ediția completă a poeziilor lui Eminescu face o observație justă: Ce și cât ar mai fi produs Eminescu dacă ar fi trăit cât Goethe?
Destăinuirile științifice pe care d. dr. Vineș le-a dat asupra ultimelor clipe din viața lui Eminescu, și asupra sfârșitului său, ne-au reamintit astfel vechi răni sufletești și dureri ce le purtăm de mult în suflet, pentru că Eminescu este o forță vie care trăiește permanent în conștiința noastră a tuturor. Și niciodată nu a grăit mai înțelepțește Hașdeu, decât atunci când a rezumat viața și moartea lui Eminescu cu acest epitaf clasic: „Eminescu a murit nebun, dar va trăi veșnic. Vor muri de-a pururi însă toți acei înțelepți cari au lăsat și vor lăsa să moară un Eminescu.”! Hașdeu lovea crud și nedrept aici pe Titu Maiorescu, dar scoțând din cauză pe marele critic rămâne perfect adevărată constatarea că societatea nu face tot ceea ce trebuie pentru geniile ce le eternizează.”
Din acest discurs ideologic („societatea nu face totul”, etc.) scoatem referirea la Titu Maiorescu, cu totul inadecvată (de altfel, Hașdeu nu-l considera nici în glumă „înțelept”) – și restabilim adevărul în legătură cu G. Ibrăileanu: criticul Vieții românești era atât de sigur că Eminescu și-a încheiat ciclul intelectual încă din 1883, la 33 de ani, încât spune că ce a creat între 1883-1889 sunt simple reluări din memorie, chiar traduceri care-l pun sub incidența plagiatului – sau lucrări slabe, vădind o minte răvășită, cum ar fi „Sara pe deal” – și oricât ar fi trăit în continuare, după 1889, n-ar mai fi fost capabil de creații noi. Nevoia de șabloane, de sloganuri liniștitoare, de adevăruri certe – este un simptom la presa anilor ’30.
Această luare de cuvânt a dr. V. Vineș va fi preluată și ajustată convenabil de către G. Călinescu în „Viața lui Mihai Eminescu”, 1932, și va face carieră. (Călinescu preia numai câteva cuvinte și reinterpretează romanțios). În presă, informația respectivă circulă greu. Numai Gr. Tăușeanu o consemnează aici, pe loc, imediat ce apare în revista de specialitate. Universul, care lansase amintirea lui D. Cosmănescu, nu ia cuvântul – și vom vedea care este poziția sa.
Peste doi ani, în 1933, apare o altă referință la textul doctorului V. Vineș, cea din Adevărul, ziar de direcție în epocă. Nu găsim textul autentic, din 27 iunie 1933 (trimitere greșită în „Bibliografia Eminescu”) – dar îl preluăm din ziarul „America”, foaie a românilor din Cleveland, S.U.A. (un ziar foarte elegant al emigrației, extrem de atent la ce se petrece în țară) – care, la 6 septembrie 1933, îl preia. Textul românilor americani se cheamă „Cum a murit Eminescu” – și este următorul:
„Fel de fel de versiuni au circulat până acum asupra cauzelor morții lui Eminescu. O legendă creată de o frază dintr-o scrisoare a sorei poetului către d-na Emilian („moartea sărmanului meu frate a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun în ospiciu”) se menține și astăzi. Și totuși, altul e adevărul. Eminescu a murit de… inimă. O boală de cord, precis diagnosticată de vestitul clinician prof. dr. Thomescu. Moartea celui mai mare poet al României a fost determinată de o sincopă în urma unei „endocardite”.
Lucrurile se cunosc astăzi precis, grație d-lui dr. Vineș, șeful de lucrări la clinica neurologică din București, care ca intern pe vremea aceea în ospiciul în care era internat Eminescu, l-a îngrijit pe nenorocitul poet făcându-i chiar el „anamneza”, ceea ce – în termeni medicali – înseamnă o adnotare zilnică pe o „foaie de observație” a tuturor simptomelor bolii și a tratamentului urmat de pacient. Această „foaie de observație” a lui Eminescu de pe vremea internării lui, d-rul V. Vineș a publicat-o în „România medicală” din 1 iunie 1931. Rezultă din ea, între altele, că este adevărat că în mai 1889 „un bolnav, nu din cei furioși, se distra învârtind o piatră mică legată de o ață. Piatra scăpând din ață, a lovit întâmplător pe Eminescu în cap, producând o rană superficială ce interesa numai pielea, o rană mică de 2 cm. CARE RANĂ ERA VINDECATĂ COMPLET PESTE 3 ZILE.”
Dar Eminescu, care avea mintea întunecată atunci, și având mania să colecționeze tot ce găsea pe jos și să se frece cu obiectele găsite – chiar murdare – pe corp și pe cap, își murdări pansamentul, dobândind astfel un erizipel care s-a întins pe întreaga-i față și piept, erizipel care, totuși, grație îngrijirilor, s-a vindecat și el, ba sub influența lui s-a ameliorat și starea psiho-mentală a poetului. Dar inima poetului, inima aceea în care s-a răsfrânt o viață de zbucium, de chin și de mizerie neagră, se oprise în mișcarea ei tocmai când creierul celui mai mare cugetător poet al țării părea a renaște la o viață nouă. Și astfel a intrat Eminescu în Nirvana pe care o meditase și o dorise atâta. (Adevărul)”.
Vedem efectul de presă: bietul doctor Tomescu, pe un diagnostic al căruia se baza doctorul Vineș și care era mort din 1911, devine „vestitul clinician prof. dr. Thomescu”, etc., etc. (numele său adevărat: T(h)omescu, N. C., 1859-1911, piteștean după naștere, a fost și senator conservator de Ilfov în anul l911, este autor de cărți de specialitate medicală – dar nu de cardiologie). E absurd să insistăm. Reținem constarea generală: „o legendă… se menține și astăzi”. Din 1893, de când s-a publicat scrisoarea Hariettei, se știa în mod obișnuit că Eminescu a fost asasinat de cărămida lui Petrea Poenaru. În 1926 amintirea lui Dumitru Cosmănescu, fostul frizer al poetului, reconfirmă această „legendă”. În 1931 doctorul Vineș publică într-o revistă de specialitate cu scopul precis de a restabili adevărul. El numește cauza „legendei”, scrisoarea Henriettei – vrând, probabil, să arate că amintitul frizer a născocit „cărămida” pornind de la scrisoarea respectivă, așadar că acesta întărește scrisoarea și nimic mai mult. La urma urmei, ce rost avea amintirea acelui incident minor, nesemnificativ, cu pietricica – și care în plus n-a fost consemnat de către doctor în fișele sale, ci acesta l-a readus în atenție din memorie? Dacă, să spunem, pacientul și-ar fi pierdut și vreun dinte în spital – și acest incident ar fi fost raportat posterității?
Dar, desigur, textul dr. V. Vineș fiind de față, oricine îl citește cu atenție și în context poate să înțeleagă buna intenție a medicului – dar inadecvarea sa la subiect. Aceste două pagini de revistă sunt… singura operă a doctorului V. Vineș, homo unius momenti cum se spune pe latinește („om al unui singur moment”). Se prea poate ca prin revistele de specialitate ale vremii el să mai aibă și alte articole ori studii, dar bibliotecile nu-l rețin cu nici un titlu de carte. Un ne-cărturar, așadar, dă hrană presei, adică ziarelor – iar acestea realimentează… tocmai cărțile despre viața lui Eminescu… iată, cu lucruri luate de pe jos.
Concordanțele și neconcordanțele „raportului Vineș” se pot comenta. Vom insista asupra câtorva neconcordanțe. Mai întâi, este interesant de văzut cum a fost internat poetul. Dr. Vineș spune că „toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea.” Raportul anonim, atribuit de G. Potra doctorului Tomescu, spune altceva: „La 3 februarie Eminescu fu adus prin ordinul poliției capitalei la Institutul Caritatea, unde fu supus supravegherii și tratamentului medical…” Este diferență. Până a vedea, însă, acest raport anonim, să încercăm a stabili și data internării. Doctorul Vineș vorbește vag de perioada martie-iunie, acest raport anonim notează data fermă 3 februarie – dar mai există un „Raport medico-legal”, semnat de doctorii Șuțu și Petrescu și datat 23 martie 1889 al cărui început este acesta: „Subsemnații doctori în medicină, invitați de domnul prim-procuror Trib. Ilfov, prin adresa nr. 5717, a examina starea facultăților mintale lui Mihail Eminescu, întrunindu-ne astăzi 23 martie la Institutul Caritatea, unde se află de aproape două luni, am procedat la cuvenita cercetare…” Deducem că poetul se afla în Institut din jurul datei de 23 ianuarie – adus de prieteni sau cu poliția, nu se știe precis – și aștepta să fie investigat.
Tot ziaristul este de vină
Chestiunea pare mai degrabă juridică decât medicală, de vreme ce prim-procurorul cunoaște cazul și-l monitorizează. Data de 23 ianuarie este mai apropiată de cea din raportul anonim (3 februarie) – dar este, în același timp, destul de apropiată de ultima ieșire publică a lui Eminescu, articolul publicat de el în „România liberă” din 13 ianuarie 1889 prin care a deranjat mult șubreda coaliție politică a momentului. Redăm ecourile acelui articol, după o notă a lui G. Panu publicată în ziarul „Lupta”, 15 ianuarie 1889, pagina întâi: „Ședință mai nostimă, nec plus ultra al partidului conservator a fost de data aceasta atins. Să povestim. Ședința încă nu este deschisă, când d. Vernescu intră furios cu un exemplar din România liberă în care este înjurat. „Îmi dau demisia! Îmi dau demisia!” – strigă către amicii săi care în zadar cearcă a-l liniști. Miniștrii junimiști îl înconjoară și-l roagă să nu demisioneze, că se va face rectificare, îi și arată un bruion de rectificare, aruncând vina articolului în chestiune pe spatele bietului Eminescu… D. Vernescu se liniștește, ba încă se prea liniștește, și aceasta foarte repede… O furtună în un cap de avocat… Ședința se deschide…” Evenimentul este consemnat de mai multe ziare, iar „Națiunea” dă informații mai ample: „În urma articolului apărut ieri în România liberă, în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa și-a dat demisia azi dimineață. Însă, în urma asigurărilor d-lui Carp, cum că va dezavua – ceea ce a și făcut în numărul de azi al oficioasei – pe d. Eminescu, autorul articolului în chestiune, d. Vernescu și-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa.” Alt ziar, „Telegraful”, adaugă: „d-nii Carp și Theodor Rosetti, față cu dl. Laurian, i-au declarat că articolul privește pe d. Eminescu…” Sursele sunt concordante, evenimentul din 13 ianuarie 1889 a fost bine marcat de presă. Exact după această dată nu se mai știe nimic despre Eminescu. Vedeți cum zice doctorul Vineș: „Cu câteva luni înainte de a intra în Institutul Caritatea, adică cu puțin înainte de a-l cunoaște eu, Mihail Eminescu, după cum mi-au declarat prietenii săi, abuza de băuturi alcoolice și făcea excese veneriene. În acest timp dădea impresia că nu era în toată deplinătatea facultăților sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai puțin vesel, tăcea mai tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze. Prezenta oarecari tulburări morale: intra în diferite localuri publice și consuma fără să plătească; cerea bani de la toți pe cari îi întâlnea. Toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea al regretatului prof. Dr. Al. Sutzu, unde, în martie 1889, l-am primit în biroul administrativ. Eminescu mai fusese internat în Institutul Caritatea în 1883.” Printre „tulburările morale” reținute de medic de la prietenii săi sunt enumerate consumațiile fără plată prin cârciumi – nu și aceste gesturi eminamente politice. Se mai aduc, de către unii biografi, și alte amintiri despre aceste ultime luni libere ale poetului, și foarte des se citează Teleor, cu toate că însemnarea sa este încurcată și se referă la alt an. O redăm:
Cum era ca bărbat Eminescu
„Cu vreo lună înainte de moartea sa, Eminescu mergea regulat, în fiecare seară, la Coloseul Opler, mai mult pentru hatârul unei frumoase cântărețe suedeze. Într-o seară, după ce am jucat popice amândoi, după ce m-a bătut de m-a prăpădit la joc, făcând mereu numai nouă puncte, am trecut amândoi în sala de spectacol. Toată sala era plină de lume. Capelmaistrul Carbus începuse să agite bagheta. La masa noastră mai veniră încă vreo patru-cinci prieteni. Eminescu era foarte vesel, transportat. Veni o nouă serie de halbe cu guler de mareșal,
– Ce gulere sunt astea, bre?
– De general!
– De colonel bulgăresc!
Eminescu avea privirea îndepărtată spre scenă: parcă aștepta ceva.
– Ce e, Eminescule?
– Nu vine cineva…
– Cine?
– Cineva…
Apoi mai vorbirăm de pariul ce făcuse Eminescu – pariu în scris cu Simțion și alții…
Un cântec vesel în formă de marș ne făcu să tăcem și să îndreptăm privirile spre scenă. Eminescu făcu ochii mari, se însufleți și strigă deodată:
– Suedeza!
Apoi, după scaun, printr-o săritură, se sui pe masă, își puse un șervet în jurul capului și începu să strige: Bravo! Bravo!
Toată sala a rămas înmărmurită.”
Acest pariu cu Simțion există între manuscrisele lui Eminescu, dar este datat 25 iunie 1883 și se referă deci, la ultimele zile de dinaintea căderii poetului din 28 iunie acest an: D. Teleor confundă. În linii generale, însă, nu mult diferit înțelegeau – sau lăsau să se înțeleagă – prietenii „excesele veneriene” ale poetului. Se pot cita și amintirile din 1893 ale Mitei Kremnitz, și cele din 1932 ale lui Panaite Zosin, dar le eliminăm pentru economie de spațiu.
În concluzie, putem afirma că Eminescu a fost adus la Institutul Caritatea într-una dintre zilele din intervalul 16 ianuarie – 3 februarie 1889 – dar se înțelege limpede că la mijloc este mâna poliției iar poetul este implicat într-un caz de turburare a ordinii politice, nu publice. Doctorul Vineș poate că chiar nu știe aceste amănunte – sau le lasă deoparte ca nesemnificative pentru cazul medical ca atare.
Vom reveni cu textele din „Familia”, care dau de înțeles că poetul a fost internat mai întâi la ospiciul Mărcuța, probabil imediat după insurgența parlamentară din 13 ianuarie, și abia apoi, acest ospiciu de stat plângându-se la primăria Capitalei că nu are bani să-l întrețină pe cel spitalizat, el a fost preluat de acolo cu poliția și transferat la Doctorul Șuțu, într-o clinică particulară.
Doctorul nu știe, însă, nici momentul morții poetului. Păstrează în mod obstinat, s-ar putea zice, ora 5 după amiază din ziua de 15 iunie, pentru a nu-l contrazice pe D. Cosmănescu (în privința orei; acela nu amintise de zi). Alte surse vorbesc de noaptea de 15 spre 16 iunie, poetul fiind agitat, sculând medicul de gardă pentru a cere un pahar de lapte și expiind apoi în somn.
Vom urmări, în continuare, poziția lui George Potra, a lui G. Călinescu – și, desigur, a Universului. Până acum consemnăm că ceea ce este evident, anume că nebunul Petrea Poenaru mai întâi „s-a jucat” cu o piatră iar apoi a atacat cu o cărămidă – nu discută nimeni. Se instituie vălul unei tăceri groase și asupra acestui Poenaru – și asupra lui Cosmănescu, cel care-l readuce în discuție – iar biata Henrietta este considerată din ce în ce mai insistent… sora bolnavă fratelui ei și mai bolnav. Totuși, impresiile de atunci, de la momentul înmormântării cuiva, persistă și sunt cele mai importante. N-avea cum să inventeze ea, biata Herietta, numele lui Petrea Poenaru – ea a aflat aceste lucruri imediat după moartea fratelui ei. Aceste lucruri au ieșit la iveală în împrejurările înmormântării, în mijlocul acelei impresionante adunări de doliu care a înconjurat sicriul poetului. Ele se păstrează în memoria colectivă până la 1926, când sunt reconfirmate de frizerul Cosmănescu – vor mai persista o vreme – dar după biografiile științifice ale lui G. Călinescu, Petru Rezuș, D. Murărașu, George Munteanu – iată numai patru dintre sitele dese și foarte dese care au cernut informația lăsând să treacă doar ce e foarte, foarte subțire – se pierd definitiv ori rămân simple curiozități.
Concordanțe Cosmănescu
Textul lui Dumitru Cosmănescu despre uciderea cu o piatră a lui Eminescu în ziua de 15 iunie 1889 se publică în „Universul”, la 28 iunie 1926, și provoacă reacția doctorului Vineș care vine să restabilească adevărul științific, după cum pretinde, într-o revistă de specialitate, „România medicală”, peste 5 ani, la 1 iunie 1931. Peste încă 3 ani, în 1934, Gheorghe Potra va publica o a doua „expertiză științifică”, de data aceasta într-o broșură – care va fi întâmpinată cu mari rezerve de către G. Călinescu. Vom ajunge, în documentarul nostru, și la anul 1934 – dar acum este momentul, credem, să revenim la amintirile lui D. Cosmănescu, întrucât doctorul Vineș le discută numai parțial luând din ele ce-i convine și ce spune că se potrivește cu fișele sale medicale.
D. Cosmănescu pare vulnerabil acolo unde afirmă că poetul l-a luat la o plimbare prin curtea institutului pentru a-l învăța să cânte „Deșteaptă-te române”. De ce tocmai acest imn, cum să înțelegem exaltarea patriotică a poetului în acest context spitalicesc? Să fie un patriotism acuzat în contul lui Eminescu, în virtutea naționalismului scos cu atâta insistență din opera ziaristică a lui Eminescu mai ales după Primul Război mondial?
O amintire mai veche, chiar din 1889, a unui alt apropiat al lui Eminescu vine să ne atragă atenția că lucrurile trebuie înțelese așa cum sunt, că este foarte credibil ca poetul să fi cântat într-adevăr imnul lui Mureșanu și în stabilimentul din Str. Plantelor. Este vorba de textul lui Ilie Ighel, redactor la „Fântâna Blandusiei” (revistă scoasă de prietenii poetului), care l-a vizitat în sanatoriu. Redăm mai întâi fragmentul care interesează, dar vom insista întrucâtva pentru că este un moment foarte important privind modul cum se face, la noi, istorie literară, bibliografie, imagine: „Internat în ospiciul din strada Plantelor, la început era blând, bun, avea momente lucide; scria cu ce apuca și unde putea. Păreții odăii erau mâzgăliți cu mucuri de țigări, de chibrituri, și numele lui Byron, Schopenhauer, rupturi de versuri de ici de acolo îi acopereau. Scanda toată ziua. Dintr-o întâmplare fericită am pus mâna pe două file dintr-un notes, scrise de el în timpul când era în Ospiciu. Scrierea e ca de obicei liniștită, trăsăturile regulate. Le dau în vileag ca să se vază că Eminescu era poet chiar atunci când nu era Eminescu:
Toamna pomii înfloresc / Și se scutură toți pomii de flori, / Iar inimile noastre / Le prinde fiori. // Veniți în lumină / Copii drăgălași / Și faceți cu mine-mpreună / Sălaș. // Valurile viforă / Com tutte le forme.
Pe cealaltă parte a acestei file e Deșteaptă-te Române.”
Ne interesează, deocamdată, că poetul avea scris imnul „Deșteaptă-te Române” – în zilele când și D. Cosmănescu declară că-l cânta prin curtea sanatoriului. Concordanța este importantă – și trebuie să facem legătura cu marile șantiere din manuscrise pe tema „Mureșianu”, „Andrei Mureșianu” – dar și cu alt moment din viața poetului, anume: momentul când a pus piciorul pe peronul gării din Viena, în toamna lui 1883, dus de Chibici-Râmneanu la sanatoriul doctorului Leidesdorfer. Văzându-se acolo, poetul a strigat din răsputeri: „România liberată! România liberată!” – și se crede că a cântat „Deșteaptă-te Române”. Această „deșteptare” este o temă a vieții – dar și a operei, astfel că nu pare de loc ciudat că poetul o trăiește, ca temă, și în sanatoriu.
Ilie Ighel mai citează, în aceleași amintiri, o strofă din poemul „Viața” despre care spune iarăși: „Poezia fără titlu găsită în notesul său, după moarte-i”. Fusese publicată în „Fântâna Blanduziei”, 1 august 1889, după ce, în numărul din 23 iulie 1889, revista publicase, pe prima pagină, Stelele-n cer” cu această notă: „Din notesul, despre care am făcut mențiune în numărul trecut, am mai putut scoate la cale următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc”. (numărul anterior al revistei lipsește din colecții; în numărul din 8-15 octombrie revista mai publică, de data aceasta în facsimil ca să se vadă scrisul lui Eminescu, poezia „Și dacă…”). Reluându-le pe primele două în ediția sa din 1890, V. G. Morțun întărea, de asemenea: „…două bucăți publicate fără titlu și culese dintr-un notes al lui Eminescu. Publicându-le aici am intitulat întâia poezie Viața iar pe a doua cu întâiul vers.” Ediția lui V. G. Morțun era gata din 1888, ziarele îi anunță chiar cuprinsul iar editorul îi scrie lui Eminescu despre „punerea în vânzare” a tirajului. Trebuind să amâne această difuzare până după moartea poetului, acum, în 1990, V. G. Morțun revine asupra cuprinsului și adaugă aceste două titluri.
Un alt coleg al poetului de la „Fântâna Blandusiei”, Al. I. Hodoș (viitorul scriitor Ion Gorun), va publica în numărul din decembrie al revistei amintirea sa intitulată „Foi risipite”, din care cităm: „Câte bucăți de hârtie pe care Eminescu avea obiceiul să-și însemneze, în cea dintâi formă, neînchegată bine, idei și impresii, câte chiar din acele pe care-și însemna și bucăți săvârșite nu s-au pierdut și de acestea, pe care le-a risipit întâmplarea. Se gândește cineva să le adune? Și îndeosebi editorii săi, d-nii Maiorescu și Socec, s-arată ei preocupați de aceasta…?” Și el redă câteva fragmente eminesciene.
Impresia generală a fost că cele două poezii, „Viața” și „Stelele-n cer”, sunt preluate din „notesul” lui Eminescu. Variante ale poemelor se găsesc, însă, și în manuscrisele poetului – pe care el nu și le mai vede din 1883; asta îl face pe Perpessicius, în 1958, când editează notele sale la postumele eminesciene (vol. V din OPERE,p. 387 și 397) să pună dilema: „sau va fi existat o ultimă transcriere-Eminescu a poeziei, sau cel care a copiat în 1889, pentru Fântâna Blandusiei, a căutat să fie cât mai credincios indicațiilor manuscrisului”. Această dilemă scoate din discuție „notesul” lui Eminescu – și-i permite lui Perpessicius, să claseze și să dateze ambele poezii la anul 1879, pentru că ciorne anterioare ale lor sunt databile la acest an. Perpessicius răspunde unor comandamente de moment: în urma centenarului nașterii lui Eminescu (1950) s-au discutat și asemenea lucruri mai specioase – și s-a stabilit astfel: că Eminescu n-a mai creat nimic original după criza din 1883. Nu intrăm în amănunte, amintim, aici, doar că boala „stabilită” pentru Eminescu, aceea de paralizie generală, excludea teoretic, „științific”, posibilitatea ca el să mai fi fost capabil de creație – deci întreaga sa activitate dintre 1883-1889 era pusă în paranteze. Și este vorba de traducerea „Gramaticii Sanscrite” a lui Fr. Bopp, de traducerea piesei de teatru „Lais” de Emile Augier în versuri rimate, de poezii precum „Kamadeva”, „De ce nu-mi vii”, etc. – cantitativ, vreo câteva sute de pagini, aproape o mie, care trebuie scoase de sub incidența auctoriatului eminescian… pentru că nu sunt în acord cu diagnosticul pentru care pleda G. Călinescu și generația sa, aproape întreagă. Acesta este paradoxul care ține pe loc studiile de eminescologie: descoperindu-se tot mai multe dovezi că poetul era capabil de creație în anii săi târzii, diagnosticul nu se mai potrivește și încep nuanțările, se instaurează neîncrederea în documente, se discută despre imaginea generală a lui Eminescu, despre mitul Eminescu etc. – fiind lăsat deoparte omul, personalitatea sa, etc. Centenarul nașterii din 1950 nu vine decât să culeagă acest fruct – copt cu adevărat încă din perioada interbelică. Un Ilie Torouțiu, de pildă, analizând exemplar traducerea piesei „Lais” de către Eminescu, găsise că textul vine dintr-un intermediar german, că adaosurile lui Maiorescu pe marginea manuscrisului eminescian sunt neinspirate – dar nu putea nici în ruptul capului să accepte că poetul lucrase această traducere în anul 1888, când se afla bolnav la Botoșani. Datarea se făcuse după anul când piesa de teatru a scriitorului francez Emile Augier a fost tradusă în germană: 1888. Ei bine, Ilie Torouțiu poartă chiar corespondență privată, în anii '40, cu patronii editurii germane care făcuse traducerea, este a doua oară încredințat că acesta este anul – și cu toate acestea lansează ipoteza că Eminescu va fi cunoscut textul tradus înainte de imprimare, prin vreun impresar teatral, oricum înainte de criza din 1883, pentru că în 1888 el era bolnav psihic și nu se poate afirma că mai era capabil de creație. Această neîncredere în capacitatea rațională a lui Eminescu după 1883 a făcut ca enorm de multe mărturii de epocă sau amintiri imediat ulterioare care contraziceau șablonul să fie lăsate la o parte, tratate cu neîncredere, ignorate cu bună știință.
Cu aceasta, revenim la Ilie Ighel și amintirea lui despre notes-ul poetului din ultimele zile de viață. Într-adevăr, textul a fost publicat în zilele noastre de către D-na Ileana Ene, distinsa cercetătoare de la Muzeul Literaturii Române, într-o revistă de mare audiență, „Adevărul Literar și Artistic” – beneficiind de o prezentare caldă, generoasă, a D-lui C. Stănescu, pe care o reluăm în acest documentar : „Este puțin probabil că au mai rămas pe undeva mărturii ascunse sau necunoscute „urme” eminesciene. O armată de cercetători și eminescologi au răscolit, înainte și după Perpessicius și Călinescu, arhivele și locurile petrecerii prin viață a poetului, încât, cu privire la scurta și zbuciumata biografie pământească a lui Eminescu, nimic nou și esențial nu e de crezut că mai poate să apară. Rămâne mereu de descoperit și redescoperit opera „poetului național” și biografia lui „celestă” asupra cărora studiile, oricâte ar fi, se vădesc nu numai insuficiente, dar, uneori, caduce, datate și, în orice caz, sub „orizontul de așteptare” al noilor generații. Lumina stelei ce s-a stins izbește mereu altfel ochiul generațiilor care se succed și mereu alta este calea pe care ea cade. În această privință, singura esențială, nimic nu poate fi definitiv și totul rămâne încă de făcut. Și totuși, în zona cea mai puțin promițătoare de surprize, aceea a mărturiilor celor ce l-au cunoscut pe poet, iată că ne vin știri noi, ce se adaugă celor strânse până acum de „eminescologi” . Doamna Ileana Ene, istoric literar și cercetător la muzeul Literaturii Române, ne-a pus recent la dispoziție un „imprimat” de 14 file datorat unui poet și ziarist care l-a cunoscut pe Eminescu chiar în zilele cele mai tulburi ale chinuitei sale existențe. Broșura, intitulată „ Eminescu (Încercare critică)” datată „25 decembrie 1889”, București, semnată Ilie Ighel, a rămas necunoscută până acum cercetătorilor și eminescologilor reputați, de la Călinescu până la D. Vatamaniuc și P. Creția. Descoperit de doamna Ileana Ene în Arhiva G. Dem. Teodorescu, documentul pe care-l prezentăm cititorilor se află în sanctuarul cărții vechi al Muzeului Literaturii Române. În felul său, documentul constituie o „revelație”, fiind încă un document asupra lui Eminescu. Alături de alții, nutrim convingerea că, atunci când e vorba de un creator de talia lui Eminescu, nimic nu trebuie lăsat la o parte, orice document sau mărturie cu privire la poet trebuind să fie cunoscute. Este motivul pentru care, de ziua poetului, publicăm „încercarea” necunoscutului poet-gazetar Ilie Ighel, unul din emisarii tinerei generații a vremii care l-a înconjurat pe chinuitul poet cu cercul de căldură al entuziasmului și prețuirii sale. Acesta ar putea fi și „mesajul” pe care tânăra generație de azi merită să-l descopere și să-l preia din mărturia veche de peste un secol semnată Ilie Ighel. Altfel, „toate-s vechi și nouă toate”…
Comentarii