Eminescu publicist

I. Eminescu în slujba școlii

Motto:

„Școala n-ar trebui să fie o magazie de cunoștințe străine, ci o gimnastică a întregii individualități a omului, elevul nu este un hamal, care-și încarcă memoria cu sacii de coji ale unor idei străine, sub care geme, ci un om care exercită toate puterile proprii ale inteligenței, întărindu-și aparatul intelectual, precum un gimnast își împuternicește până în gradul cel mai mare aparatul fizic, fie-n vigoare, fie-n îndemânare”

În tot ce a făcut și a întreprins în scurta sa viață, Eminescu ne apare ca o personalitate cuprinzătoare, profundă, de o uimitoare competență, într-un cuvânt, o personalitate totală. A fost aproape un an (1 iulie 1875 – 4 iunie 1876) revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui și mai bine de un an și jumătate profesor (de limba germană, logică etc.). În acest scurt timp, experiența adunată în materie de pedagogie, învățământ, instrucție, educație, didactică și metodică, este de-a dreptul surprinzătoare. Cultura lui multilaterală adunată până la 24-25 de ani îi dă ușurința de a se orienta în diferite discipline, dar competența sa în domeniul instrucției și educației nu se poate explica numai prin aceasta, ci și prin modul exemplar în care și-a exercitat funcția de profesor și de revizor școlar – meserie în care și-a pus tot sufletul și toată puterea sa de muncă, dovedind o conștiinciozitate greu de întâlnit. Căci Eminescu făcea totul cu pasiune, meticulozitate, răbdare și uitare de sine, de la lucrurile oneste de cancelarie, până la rapoartele de reorganizare a școlilor rurale. Acuitatea și competența lui Eminescu în materie de învățământ, aduc în plină lumină nu numai aspecte istorice și practice ale învățământului românesc din acel timp, ci mai ales concepția sa, orientată la nivelul european al vremii despre educație, instrucție și cultură. Se observă cu ușurință grija permanentă a poetului și omului de cultură de a înrădăcina în școala românească o serie de principii pedagogice și didactice moderne, care să-i ferească pe elevi de învățătura pe de rost a unor reguli abstracte sau neînțelese, a unor cuvinte de neînțeles și grija sa pentru un sistem pedagogic și de instrucție viu, cu noțiuni exacte și pe înțelesul copiilor, legat de realitate și de puterea lor de înțelegere, capabil să-i antreneze și să le dezvolte orizontul de cunoaștere și capacitatea intelectuală, deci, un învățământ viu, corect, util și plăcut.

Din articolele sale pedagogice se desprinde o imensă bunăcredință și destoinicie, atât teoretică, cât și practică, o nedesmințită capacitate de muncă tenace și inteligență, o doză masivă de bun simț în tot ceea ce întreprinde ca revizor școlar. Până la Spiru Haret se dovedește a fi mintea cea mai cuprinzătoare în materie de organizarea învățământului și de recomandare a unor manuale școlare moderne, în spiritul perfecționării neîncetate a metodelor de învățământ.

II. Idei despre instrucție și pedagogie desprinse din presa pedagogică

Paginile din presa pedagogică pun în lumină ani din viața poetului și constituie mai ales o cuprinzătoare dare de seamă asupra învățământului primar și liceal, devenind o adevărată frescă a sistemului educațional de atunci.

1. Aspecte ale instrucției și educației în învățământul primar și liceal. Perfecționarea metodelor de predare („Instrucție și educație. Metoda intuitivă de instrucție”, „În contra metodei mecanice”, „Învățământul clasic”, „Învățământul democratic”; „Tinerimea franțuzită”, „Bătrânii și tinerii” – fragmente, rapoarte și articole asupra instrucțiunii publice”).
2. Despre învățători și școlile rurale și despre perfecționarea muncii lor („Cărțile de citire”; „Un manual de geografie”, „O istorie a românilor”).
3. Raporturile dintre școală și administrația politică („Protest contra unui aviz al Consiliului permanent”; „Reorganizarea școalelor rurale din județul Iași”).
4. Propunerile lui Eminescu în domeniul învățământului făcute acum 100 de ani corespund întru totul învățământului modern formativ, de care noi acum vorbim mereu. Poetul este convins că școala trebuie să-i înarmeze pe elevi cu metode de a învăța („a învăța să înveți”), prevenind asimilarea pasivă a cunoștințelor, asigurând un învățământ activ, conduce la dezvoltarea operațiilor gândirii.

„Sistemul instrucției noastre, neîntemeindu-se pe priceperea obiectelor fundamentale, ci pe memorarea de reguli abstracte și de cuvinte, copilul n-are niciodată acel repaus al creierului care constă în întrebuințarea nu simultană, ci consecutivă, pe rând, a facultăților. Cine voiește să învețe mult, trebuie să învețe multe… Limbile însele au de-a face mai mult cu memoria. Trebuie pusă să alterneze cu matematica, care trebuie predată astfel încât să aibă de a face cu facultatea judecății”.

Deprinderile de studiu pe care și le formează elevii în școală dezvoltă gândirea și imaginația lor, capacitatea de analiză și de sinteză. Ele pun bazele stilului de muncă intelectuală. Poetul exemplifică necesitatea formării gândirii chiar cu situația sa:

„Eu știu chinul ce l-am avut eu însumi cu matematicile în copilărie, din cauza modului în care mi se propunea, deși în alt fel, eu eram unul din capetele cele mai deștepte. N-ajunsesem nici la vârsta de 20 de ani să știu tabla pitagorească, tocmai pentru că nu pusese în joc judecata, ci memorarea. Și deși aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăța deloc pe de rost, încât îmi trecea prin cap ideea că matematicile sunt științele cele mai grele de pe fața pământului. Pe urmă am văzut că sunt cele mai ușoare, desigur de o mie de ori mai ușoare decât limbile, care cer memorie multă. Ele sunt un joc cu cele mai simple legi ale judecății omenești.”

Eminescu insistă și asupra măiestriei didactice a învățătorului, profesorului, apreciind că „judecata trebuie să opereze cu idei sigure”: „Nu vei da copilului să opereze decât cu lucruri pe care le-a înțeles pe deplin, fără urmă de îndoieli, fără urmă de nesiguranță”. Și apoi conclude: „La științele ce se memorează, cartea-i tot, și pedagogul nimic. La științele care cer dezvoltarea judecății copilului, cartea trebuie alungată din școală, ca ceva periculos, căci pedagogul e aici tot.”

În articolele „În contra metodelor mecanice” sau „Metoda intuitivă în instrucție” poetul aduce exemple concrete din școlile pe care le inspecta, notând: „La noi sunt foarte puțini care știu să aplice metoda intuitivă și mai puține școlile în care această metodă a devenit familiară”. La o școală de fete, Eminescu remarcă excluderea învățării pe de rost, memorizarea regulilor fiind înlocuită printr-o învățare minuțioasă, treaptă sigură. La o altă școală constată că din contră: „Învățătoarea aparține unei generații scolastice bine determinate, bogate în cuvinte, dar sterpe în idei”. Și mai ironic, notează: „Învățătoarea nici nu este lipsită de oarecare succes, pe care cu trei clase nu l-am putut constata cu siguranță.”

„Învățământul mecanic este cel mai general în școlile noastre.”

În studiul întitulat „Învățământul clasic” face o pledoarie pentru necesitatea formării culturii clasice prin predarea limbilor clasice (greaca și latina), diferențierea dintre învățământul clasic (uman) și cel real, acestea pentru formarea personalității umane, absolut necesară în făurirea unei societăți moderne.

„Scopul practic al învățământului real e câștigul, e aplicarea cunoștințelor pentru a câștiga. Scopul învățământului clasic nu este acesta, din contră, se presupune că învățământul clasic aduce foloase societății care nu stau în absolut nici o proporție cu câștigul individului. Munca unui om se poate plăti, cultura lui nicicând.”

Autorul constată mai ales influența educativă prin formarea culturii clasice: „Aceasta (cultura clasică) are calitatea determinantă de a crește, ea este esența educativă și iată ceea ce a lipsit școlilor noastre până acum și le va lipsi încă mult timp înainte.”

O dovadă pentru influența educativă a antichității este faptul că tocmai „statele acelea care au cultivat-o mai mult sunt mai înaintate, ci redeșteptarea culturii în genere se dovedește stadiul acestuia…” Important este ca spiritul de adevăr ce domnește în cultura fixată prin ele, să stăpânească în societate.

Și iarăși revine la necesitatea formării unei gândiri creatoare, prin mâna dibace a celui ce instruiește: „A învăța vocabularul latin pe dinafară, fără a fi pătruns în acel adânc spirit de adevăr, de pregnanță și de frumusețe, a autenticității clasice, a învăța reguli gramaticale fără a fi pătruns acea simetrie intelectuală a cugetării antice, e o muncă zadarnică”, concluzionând că: „spiritul antichităților e regulatorul statornic al inteligenței și al caracterului”.

Eminescu este pedagog modern, dur, convins că-n condițiile unei epoci de progrese rapide – pe care trebuia să le facă România la sfârșitul secolului trecut – mai importantă este dezvoltarea capacităților de a învăța mereu, dispunând de o metodă de lucru, de studiu, pentru a se putea adapta sistemului de informare la zi – ceea ce corespunde întru totul și societății noastre de azi.

Omul devine om prin educație. Acesta este îndemnul de la care pornește Eminescu în articolele sale care cuprind bogate aprecieri la această necesitate atât de veche și atât de actuală. „O bună parte din destinul națiunilor, din prelungirea lor în viitor” se datorează și modului în care concep și realizează educația și instruirea.

„O țară a cărei instrucție se dirijează de către indivizi cu câte patru clase primare, o țară al cărei jurnalism și legislațiune e reprezentată tot prin asemenea genii, nu poate înainta, din cauza spiritului de minciună care plutește asupra tuturor raporturilor.”

O maturitate nematură, falsă, necuprinzătoare a principiului vieții pătrunde în țara noastră de la un cap la altul, o cultură artificială și importată din câteși patru unghiurile lumii, se supune spiritului românesc și poetul exemplifică cu următorul fapt: „Un bătrân de spirit a spus despre tineretul nostru, că-i par că sunt ca cireșele, cărora grădinarul vrând să le facă să se coacă înainte de vreme, le sucește cozile. Cireșele se coc într-adevăr, dar numai pentru scopul de a fi mâncate, nicidecum pentru scopul cel tăinuit al naturii, de a cuprinde un sâmbure dătător de viață, un germene al dezvoltării mai departe”:

Acest comandament al învățământului actual, de a pregăti tânăra generație pentru viitorul țării, este intuit în numeroasele sale articole. Pregătirea tineretului pentru viață, pentru muncă, pentru activități social – utile se face pentru ca acesta să devină un participant activ la noua societate. Tonul incisiv, critic în unele aspecte referitoare la această chestiune, ni-l reamintește pe poet din atâtea poezii ale sale: „Astfel activitatea intelectuală a generației actuale pare a se mistui în singura direcție a câștigului fără muncă pe acele mii de cărări ale influenței morale, pe care le deschide atotputernicia demagogică în socoteli și în paguba poporului. O imensă plebe de aspiranți la funcții, iată ce a scos la lumină învățământul democratic.” Sau, și mai dur: „Cum de fiecare șarlatan, car și-a făcut educația în cafenelele Parisului, poate să împuie așa netam-nisam toate chițibușurile necoptului creier al unei țări care are o istorie proprie de aproape o mie de ani… Cum de obiceiul pământului și pravila împărătească au făcut loc cu atâta ușurință tuturor gogomăniilor clocite pe malurile Senei de către aceia care, șezând în al 7-lea cat al unei cazărmi de chirigii își sug degetul cel mic și fericesc universul cu teorii ieftine”.

În alte articole, („Metoda intuiției în instrucție”) autorul constată ce fel de educație se făceau fetelor, notând: „Despre educația fetelor sunt două direcții în practică și amândouă greșite: 1) un anume respect extern în mod fals și 2) o familiaritate fără margini. Efectul celui dintâi este fățărnicia, efectul celui din urmă e lipsa de caracter și nesupunerea.” Apreciază că efectul educativ cel mai bun îl constituie „manierele familiare care impun respect și îndemn spre împlinirea datoriilor prin fapte și măsuri pedagogice, nu prin cuvinte moralizatoare.” Deci, acel exemplu personal al pedagogului, care trebuie să devină un principiu educativ.

În alt articol, „Bătrânii și tinerii”, pledează pentru respectul generațiilor noi față de ceea ce au creat înaintașii și mai ales pentru responsabilitatea tinerilor la locul de muncă: „Acest tineret se caracterizează printr-o rară lipsă de pietate față de nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoșești, vorbind o păsărească coruptă în locul frumoasei limbi a strămoșilor… acest tineret a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris și înarmat în această vastă știință, vine la noi cu pretenția de a trece de-a doua zi între deputații, miniștrii, profesorii de Universitate, membrii la Societatea Academică…”

III. Despre învățători și școlile rurale, despre perfecționarea muncii lor

Iată o altă idee permanent exprimată de marele nostru poet în formula prea bine cunoscută a tineretului nostru de azi: pregătirea profesională, condiție esențială a modernizării învățământului. Este știut că modernizarea conținutului disciplinelor de învățământ, a metodelor, a mijloacelor de învățare, a formelor de organizare – observate cu interes și de poet presupune și modernizarea pregătirii cadrelor pentru activitatea de învățământ. Fără parcurgerea acestor etape, cele mai noi mijloace și metode devin ineficiente. Autorul face numeroase constatări, în rapoartele sale ca revizor școlar de la situația pregătirii profesionale a învățătorilor (mai bună, suficientă sau corespunzătoare) la măiestria pedagogică, la recomandarea de manuale școlare la care să participe mai mulți colaboratori pentru a deveni manuale model.

„La conferințele ținute anul acesta (1875) cu învățătorii din județul Iași – notează cu amărăciune autorul – s-au prezentat din 54 învățători, numai 24. Cauzele ? – formalismul conferințelor, ceea ce i-a făcut pe mulți să nu se expună la cheltuieli, care li s-au părut zadarnice, lipsite de mijloacele pedagogice, lipsa unei „foi învățătorești” (a unui ziar) în România, ce se simte la fiecare pas, informarea învățătorilor rurali care au posibilități puține de perfecționare.”

Autorul nu uită a aminti diferența între pedagogul apropiat de copii, „suflet uman, care se coboară la treapta sufletelor copilărești și le disciplinează, nu le siluiește” și cel „sever și țeapăn cu vergile în mână”.

Se interesează ca inspector de ocuparea catedrelor numai de cadre calificate. În acest sens, trimite Ministerului un tablou cu catedre vacante și cu publicarea concursului pentru ocuparea lor, notând: „Întotdeauna am crezut că în locul unor suplinitori inapți, e mai bine să nu fie defel.”

El însuși, ca inspector, efectuează o muncă supraomenească: avea de inspectat 157 de școli publice și particulare în timp de 180 de zile, lucrări administrative și de cancelarie, având îndatorirea de a inspecta școlile din 15 în 15 zile.

Întâlnim în articolul „Cărțile de citire” exprimată ideea așa-zisului front-comun al tuturor pentru însușirea corectă a limbii române.

„Dar pe cât timp, studiul principal al unei școale primare sau rurale este limba românească, ea este totodată organul prin care neamul își cunoaște ființa sa proprie, organul prin care acest neam moștenește avutul intelectual și istoric al strămoșilor lui. Copilul nu învață numai a vorbi corect, el învață a gândi și a simți românește”. Altădată constată cu amărăciune: „Afirmăm că sunt sute de învățători care nu știu să despartă cuvântul unul de altul, nici să pună virgulă unde trebuie. Nu mai pomenim de sinteză și ortografie, căci în privința aceasta e babilonie curată, și fiecare crede că poate scrie cum îi place.”

Recenziile unor manuale făcute („Unui manual de geografie elementară”; „O istorie a românilor pentru copii”; „Despre o carte didactică a lui I. Creangă”; „Povățuitoriu la citire prin scriere”) au scopul de a promova modernizarea lor și de a încuraja editarea altora asemănătoare. Autorul afirmă cu mândrie: „Admirăm mizeria pedagogică sănătoasă din București, făcută de un grup de învățători care se vede că s-au convins că prin beție de cuvinte și fraze jurnalistice nu se face educația unui popor. Oricât de modeste ar fi cărțile, ele înscenau conceptul unei reforme adânci în instrucția elementară, ce a rupt-o cu dogmatismul – izvorul metodelor propuse fiind chiar natura inteligenței.”

Eficiența ideilor exprimate în articolele sale despre înlăturarea învățăturii mecanice, o observă la I. Creangă, care în cartea didactică „Povățuitoriu la citire prin scriere” expune metoda după care trebuie să se predea scrierea și citirea la clasa I-a primară „spre a ajunge la țintă ușor”. Remarcă „deosebirea între metoda propusă de această carte și învățarea rutinară și mecanică, deci deosebirea între învățământul viu, intuitiv și mecanismul numerării mecanice”.

La manualul de geografie elementară, apreciază metoda intuitivă, sintetică de prezentare, dar nu e de acord cu greșelile gramaticale existente în manual (pleonasmul, dezacordul între subiect și predicat), notând că „faptele de limbă se contractează prin deprindere și greu se pot depăși dacă sunt greșit înțelese”.

Eminescu face mereu referiri la faptul că numai prin editarea de manuale la care să participe cu observații cât mai mulți, „se creează o adevărată literatură didactică”.

Raporturile dintre școală și administrația politică sunt mereu scoase în evidență pentru a arăta deficiența sau lipsa de localuri, abuzurile administrației corupte și ale arendașilor, ale cămătarilor, ale cârciumarilor. Sunt denunțate necinstea, șicanele, abuzurile organelor administrative și slaba frecventare a școlilor de către elevi din cauza sărăciei: „dacă copiii constrânși de dorobanți ar veni la școală, ei vin desculți, cu capul gol și astfel îmbrăcați, încât frecventarea regulată a școlii l-ar costa viața. Prin urmare, cauza relei frecvențe nu este aversiunea poporului, în contra școlii, ci sărăcia.”

De multe ori revizorul școlar era în relații încordate cu administrația județelor, declarând faptul că: „cele mai multe comune și-au prevăzut sume pentru școală, dar bugetele lor pe anul 1875 sau că refuză să retribuie învățătorului sume pentru școală sau îngrijirii școlii.” Constată apoi cu durere: „Un om nu poate face nimic într-o țară rău întocmită și măcar să tot poruncească, rămâne la vorba aceea. A poruncit câinelui și câinele pisicii și pisica șoarecelui, iar șoarecele și-a atârnat porunca de coadă. Părinți, mizeri și vicioși, copii goi și bolnavi, învățători ignoranți și rău plătiți, administratori superficiali… nu sunt condiții normale pentru școli bune”. Și apoi decide: „Școala va fi bună când subprefecții vor fi oameni care să știe administrație, finanțe și economie politică, învățătorii – pedagogi, pe când adică va fi școala-școală, statul-stat și omul-om, precum e în toată lumea, iar nu cum e la noi, adică ca la nimeni, unde găsești în cercurile cele mai înalte oameni ce trăiesc în veșnică dușmănie cu gramatica, necum cu alte cunoștințe sau cu dreapta judecată”.

Altădată face propuneri pentru promovarea conform studiilor, „tinerii normaliști ar trebui să se bucure de protecția administrației județene, ca să nu se simtă izolați în lucrarea și tendințele lor, ca o frunză pe apă – mai ales că un normalist bun are mai multă cultură, deci și mai mult simțământ de demnitate decât mulți dintre scribi, care umplu cancelariile domnești, plătiți din fonduri comunale în genere mult mai bine decât învățătorul.”

Abuzul în folosirea localului școlii este denunțat ca fiind în detrimentul spațiului necesar claselor de elevi: „Mai adaug că repartiția încăperilor localului de școală arată – indulgent vorbind – o prea mare îngrijire a doamnei directoare pentru propria sa persoană. Lucrul principal în localul unei școli sunt clasele, iar nu locuința particulară a directoarei. Afară de o cameră mai mare pentru clasa I-a și a II-a și una pentru clasa a III-a, toate celelalte încăperi, în număr de 6, sunt în seama directoarei.”

Din cele prezentate anterior cu privire la articolele pedagogice eminesciene, observăm noutatea, dar mai ales permanența obiectivelor generale ale învățătorului românesc, precizate de poet, care rămâne „nepereche” și în pedagogia generației sale. Ele se referă la:

• sporirea contribuției învățământului la formarea cadrelor în strânsă legătură cu cerințele dezvoltării social-economice ale patriei;
• dezvoltarea aportului școlii la ridicarea nivelului cultural al întregului popor;
• pregătirea tineretului pentru viață, pentru muncă;
• modernizarea sistematică a conținutului și a metodelor de transmitere a cunoștințelor în ritmul impus de evoluția științei, tehnicii și culturii;
• perfecționarea și modernizarea metodelor de instrucție și educație prin asimilarea unor tehnologii didactice care să favorizeze dezvoltarea la elevi a unei gândiri creatoare, flexibile și originale;
• extinderea formelor de perfecționare și reciclare profesională a tuturor cadrelor didactice;
• creșterea bazei materiale a învățământului prin construcția de noi localuri de unități pentru serviciile învățământului.;

Este Eminescu un miracol și în pedagogie? (parafrazându-l pe G. Ibrăileanu) Da! Asemănător lui G.Călinescu sesizăm că toate aceste valoroase idei ale pedagogului Eminescu izvorăsc atât din cunoștințele sale teoretice vaste, cât și din contactul său direct cu școala românească a timpului, în care Eminescu vede viitorul de aur al României, piatra unghiulară a dezvoltării spirituale, culturale și intelectuale românești. Pentru Eminescu școala trebuie legată de lucrul „care depășește trecătoarea noastră viață pământeană”.

Tema fundamentală a viitorului țării, legat de viitorul și exemplaritatea școlii naționale răzbate ca un leit-motiv în toate scrierile sale pedagogice.

Note

1. J.Hangiu – „Dicționar al presei românești (1790-1982)”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București1987, pag. 85-86.
2. Ioan Slavici – „Opere”, Vol IX – „Ziaristul Eminescu”, pag 781-787.
3. M. Eminescu – „Opere complete”, Iași, pag. 442.
4. M. Eminescu – „Opere complete” – articolul „Învățământul clasic”, pag. 443.
5. M. Eminescu – „Opere complete”, Iași, pag. 555.
6. M. Eminescu – „Scrieri pedagogice”, Ed. Junimea, Iași, 1977, pag 382, pag. 214.
7. M. Eminescu – „Scrieri pedagogice”, art. „Tinerimea franțuzită”, pag. 138.
8. M. Eminescu – „Scrieri pedagogice”,art. „Bătrânii și tinerii”, pag. 222.
9. M. Eminescu – „Scrieri pedagogice”,art. „Raporturile între școală și administrația politică”, pag. 28.

BIBLIOGRAFIE:

• M. Eminescu – Scrieri pedagogice, Ed.Junimea,Iași, 1977
• articolele:
  • „Instrucție și educație”;
  • „Un raport asupra conferințelor cu învățătorii rurali din jud. Iași”;
  • „Reorganizarea școlilor rurale din jud. Vaslui”;
  • „În contra metodei mecanice”;
  • „Scăderi și abuzuri ale autorităților școlare”;
  • „Protest în contra unui aviz al Consiliului permanent”;
  • „Despre o carte didactică a lui I.Creangă”
  • „Despre raporturile între școală și administrația politică”
  • „Despre învățători și despre școalele rurale”;
  • „Metoda intuitivă de instrucție”;
  • „Bătrânii și tinerii”; „Cărțile de citire”;
  • „Învățământul clasic”;
  • „Învățământul democratic”;
• M. Eminescu – Opere complete, Iași, 1914, cu o prefață și studiu introductiv de A. C. Cuza

Alte studii:

1. J.Hangiu – Dicționar al presei românești (1790-1982), Ed. Șiințifică și Enciclopedică, Buc.1987, pag. 85-86, 134, 335-336
2. Ioan Slavici – Opere, Vol IX
3. G.Călinescu – Opera lui M.Eminescu, Ed. Minerva, Buc., 1985
4. Vasile Gherasim – M.Eminescu, Ed. Junimea, Iași, 1977
5. Gh. Bulgăr – M.Eminescu – coordonate istorice și stilistice ale creației, Colecția –Eminesciana,Vol.21
6. D.Vatamaniuc – Publicistica lui Eminescu, 1977