„Cum să maghiarizăm numele de familie”

„Cum să maghiarizăm numele de familie”

Este un document în care Simon Telkes, președintele Societății centrale de maghiarizare a numelui în anul 1898, indică la nivel instituțional și particular, modalitatea de maghiarizare a numelor românești, ale cărei consecințe le trăim și acum.

I. Numele maghiar

Așa cum, prin botez, creștinul devine membru al comunității creștine, tot așa, prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez național, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraților fii ai națiunii. Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social și național, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume și aduce adepți numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar și astfel ne mărește încrederea reciprocă și ne face egali întraolaltă, maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în consolidarea și unificarea națiunii noastre.

S-ar putea spune că numele maghiar reprezintă crezul politic. Sentimentele maghiare ale celui ce poartă nume unguresc nu pot fi puse la îndoială, deoarece, dacă cineva nu vrea să fie maghiar, află destule modalități ca să-și schimbe numele.

Mulți spun: Numele nu contează, sunt mai bun ungur cu numele meu străin decât alții! Ei flecăresc și noi trebuie să-i credem pe cuvânt. Dar de ce nu o demonstrează deschis, de ce nu o dovedesc prin fapte? De ce ne scot ochii afirmând că tatăl și bunicul lor și-au purtat numele cu demnitate? Oricum, ei au fost nemți, slovaci etc. și s-au mulțumit cu starea și cu numele lor.

Cu totul alta este situația noii generații, ce se declară cu mândrie maghiară, și totuși își mai păstrează numele cu care strămoșul slovac sau german s-a fălit, respingând bănuiala de a trece drept maghiar. Această generație ar trebui să renunțe la tradiția conservatoare, să nu se lase urmărită de limitata prejudecată feudală și să se ridice la înălțimea la care numai geniul național se poate ridica, adică să rupă cu obiceiurile învechite și să nu se preocupe de prejudecăți, demonstrând elocvent sentimentele maghiare.

Nu numai noblețea, ci și numele obligă. Cel ce poartă nume maghiar nu-și repudiază niciodată sentimentele maghiare și nici nu-și minimalizează obligațiile față de națiune și patrie, nu contează că este maghiar, deoarece numele său l-ar dezminți.

Maghiarizarea numelui este un jurământ de credință, o angajare patriotică. Maghiarizarea numelui întâmpină două principale dificultăți: tradiția și prejudecățile. Cu prima putem termina repede, întrucât ruperea verigilor naționale nu produce decât neplăceri neînsemnate și, față de gravitatea problemei, nu poate fi luată în seamă. Cu prejudecățile însă avem de dus lupte mai grele decât cu comodele obiceiuri burgheze. Prejudecățile, de obicei, sunt adânc înrădăcinate în cercurile conservatoare ale nobililor, care își păzesc cu strășnicie numele aristocratic.

Unii dintre aceștia își descarcă mânia prin izbucniri necontrolate, când, întâmplător, un cetățean de origine obscură îndrăznește să-și ia un nume cu rezonanță similară. În schimb, uită că orice cetățean poate să-și câștige o faimă, dând strălucire și glorie numelui său. Așadar, nimic nu-l poate împiedica pe omul de rând să-și obțină doritul nume. În acest chip nu încearcă a încuraja pe nimeni spre a-și alege nume vestite, dar socotim că văicărelile pe această temă sunt lipsite de demnitate.

Unii domni, temându-se să nu se compromită numele istorice prin maghiarizare, devin pur și simplu prăpăstioși. De pildă, se jură că ar fi citit în ziare o știre despre arestarea de către poliție la Szigetvár, a hoțului de buzunare Zrinyi Miklós. E posibil ca ziarele să fi transmis o astfel de știre polițistă. S-ar putea întâmpla să fie o glumă de prost gust, dar regele ridică statuie eroului de la Szigetvár, ceea ce dovedește clar că știrea polițistă nu a vătămat cu nimic memoria numelui glorios.

Ar fi păcat să ne împiedicăm în astfel de nimicuri. În ultimul timp, ori de câte ori am citit nume istorice (nemaghiarizate) în dosarele tribunalelor, le-am trecut pe ordinea de zi fără ezitare, deoarece și purtătorii acestor nume istorice sunt oameni ca toți oamenii. Falsele motive nu vor bloca – și în această privință suntem absolut liniștiți – avântul liber luat de procesul maghiarizării numelui.

Așa cum numele ne ajută să ne deosebim unii de alții, tot așa el trădează naționalitatea. Aici însă se află punctul nevralgic al Ungurilor. În literatura, știința și arta noastră unele nume de vază au rezonanță străină și deseori nu sunt considerate ca maghiare, ceea ce reprezintă o însemnată pierdere de prestigiu al culturii noastre în străinătate. Din acest motiv străinătatea ia cunoștință de noi atât de greu și atât de lent. Cu câțiva ani în urmă, presa și opinia publică au primit cu mare bucurie și au felicitat ideea maghiarizării numelor, fără să caute pricină și să se neliniștească de viitorul și consecințele acestei acțiuni. Astăzi, când mare parte de nume au fost maghiarizate, când campania a luat un avânt apreciabil, apar falșii profeți, care se vaită frângându-și mâinile: Ce-o să iasă din toată harababura asta? Ce se va alege din numele Zrinyi, Hunyadi? Ca și cum aceste nume ar avea nevoie să fie apărate.

Bizuindu-ne pe sentimentul național maghiar, recunoscut la timp de cel mai șovin împărat din Occident, credem că cei șovăielnici și de rea credință se vor convinge că maghiarizarea numelui va realiza o consolidare unică și monolită a societății maghiare, în locul actualei societăți pestrițe.

Model de cerere

II. Cum maghiarizăm numele de familie

Alegerea noului nume trebuie să corespundă celui mai rafinat gust lingvistic: să fie impecabil maghiar și să nu lezeze interesele nimănui. Noul nume să fie scurt, cu sonoritate plăcută, ungurească, frumos și lesne de pronunțat chiar și pentru un străin. Se vor evita numele strălucite și de rezonanță istorică, în toate cazurile posibile. Numele nou să fie ușor de recunoscut de orișicine și, de la prima rostire, să se vadă că este unguresc. Numele aiurite, care nu înseamnă nici lae, nici bălaie, să fie evitate. Pen¬tru a înlătura confuziile, nu se recomandă frecventele nume maghiare, ca: Kis (Micu), Nagy (Mare), Fehér (Albu), Fekete (Negru), Kovács (Fieraru), Molnár (Moraru), Szabór (Croitoru), Varga (Cismaru) etc., precum și numele de botez lesne de tradus și de schimbat. În ultimă analiză, fiecare face cum îl taie capul, dar dacă ține să ia nume vechi, să cumpănească mult, pentru a nu cășuna necazuri familiarilor în viață. Dealtfel, bunul simț impune, de pildă, să nu fie adoptate nume ca Batthyány, Hunyadi, Rákóczi, Széchenyi etc., nici nume de națiuni, nici nume nobiliare, ca Bánfi, Vajdafi, Abaffi, Ostaffi etc. Mulți cred că un y la coada unui nume poartă o semnificație nobiliară, dar se înșeală, deoarece acesta poate să arate doar că avem de-a face cu un nume mai vechi. De altfel, nobilimea din județele din partea Ardealului socotește corectă scrierea numelui cu i. Cei care doresc să-și maghiarizeze numele recurgând la scrierea de modă veche dau dovadă de imaginație bolnăvicioasă. La alegerea noului nume recomandăm să se țină seama de următoarele elemente:

  1. De locul nașterii, al comunei, al pustei, al câmpiei, al ogorului, al hanului, al uzinei sau, în general, de toponime, la care, prin adăugarea literei i, se va obține un ireproșabil nume maghiar, ca: Aradi, Békési, Csabai, Diószegi, Erdi, Füredi, Gömöri, Haraszti, Ipolyi, Jánosi, Karczagi, Lendvai, Monori, Némedi, Oroszi, Perháti, Romhányi, Selmeczi, Turi, Vári, Zágori etc. Dealtfel, toponimia noastră conține un mare depozit de nume originale de localități cu pronunțarea maghiară atât de bună, încât folosirea lor la alegerea noilor nume este tuturor recomandată cu căldură.
  2. Meseriașul sau neguțătorul va proceda în mod corect dacă, pur și simplu, se va numi după meseria sa. Astfel de nume pot fi: Acs (Dulgheru), Asztalos (Tâmplaru), Bányász (Minieru), Cserpes (Țiglaru), Csipkés (Brodeza), Dobos (Toboșaru), Dudás (Gornistu), Ernyös (Umbrelaru), Erszényes (Poșetaru), Faragó (Strungaru), Festö (Boiangiu), Ge1encsér (Căldăraru), Gyertyás (Lumânăraru), Hojós (Corăbieru), Halász (Pescaru), Into (Paznicu), Ihász (Văcaru), Juhász (Ciobanu), Jogász (Juristu), Kömives (Zidaru), Kalapos (Pălărieru), Lakatos (Lăcătușu), Lantos (Lăutaru), Mester (Meșteru), Mészáros (Măcelaru), Nierges (Curelaru), Nyro… (Tundeoaie), Oltó (Grădinaru), Ostoros (Cel ce mână caii cu biciul la poștalioane sau în pustă), Posztós (Postăvaru), Puskás (Pușcașu), Révész (Pilotul), Rajtos (Franjuri), Sütö (Brutar), Szitás (Sitaru), Timár (Tăbăcaru), Udvaros (Curteanu), Utas (Drumețu), Vadász (Vânătoru), Vedres (Tinichigiu), Boltos (Băcanu), Csaplár (Barmanu), Itczés (Cârciumaru), Kalmár (Negustoru), Köblös (Burduhosu), Linsztes (Moraru), Pénzes (Bogătașu), Szatócs (Prăvăliaș), Szattyános (Pielaru), Töszér, Tárnok (Magazioneru) etc.
  3. Intelectualii pot să-și ia numele după preocupările lor: Pap (Preotu), Kántor (Cantor, Crâsnic, Dascălu), Tanitó (Învățătoru), Iré (Scriitoru), Katona (Cătana), Tiszt (Ofițeru), Hadnagy (Locotenentu), Bajnok (Campionu), Csatlós (Premilitaru), Fegyveres (Armurieru), Harczos (Luptătoru), Hajdu (Haiduc), Kardhordó (Scutieru), Lándzsár (Lăncieru), Poroszló (Jandarmu), Puttantyos (culegător de vie), Pánczélos (cavaler în zale, Panțâru), Toborzó (Arcanu), Vivó (Scrimeuru), Várnagy (comandant de cetate, Hatmanu), Várör (paznic de cetate), Vezér (Căpetenie), Zászlós (Stegaru), Szoldos (Lefegiu) etc.
  4. Îndeletnicirile străbune, pescuitul, vânătoarea, silvicultura, etc., muncile câmpului, ale pădurii, grădinăritul etc. pot furniza un mare număr de nume cu o bună pronunțare maghiară. Astfel: Szántó (Plugaru), Vetö (Semănătoru), Arató (Secerătoru), Kaszas (Cosașu), Gulyás (Văcaru), Kertész (Grădinaru), Cserkész (Cercetașu), Erdész (Păduraru), Gazda (Gazdă), Ör (Paznicu), Csösz (Jitaru, Gornicu), Majoros (Moșier), Szemzö (alegător de semințe), Szedö (Culegător), Cséplö (Batozaru), Hajtó (Gonaciu), Kenyeres (Brutaru), Sajtos (Brânzaru) etc.
  5. Cei ce doresc să păstreze amintirea naționalității strămoșilor, pentru nepoții de mai târziu, pot recurge la nume ca: Avar (Avar), Najos (Bavarez), Bolgár (Bulgaru), Cserkesz (Cerchez), Dalmát (Dalmațianu), Horvát (Croatu), Hún (Hun), Görög (Grecu), Jasz (neam din regiunea Tisei), Kún (Cuman, neam așezat între Dunăre și Tisa), Labancz (tagmă militară), Magyar (Maghiar), Német (Neamu), Lengyel (Leahu), Orosz (Rusu), Örmény (Armeanu), Oláh (Valah, Român), Palócs, Szász (Sas), Székely (Secuiu), Tatár (Tătaru), Tót (Slovacu) etc.
  6. Blondul poate să ia numele de Blond, cel brunet de Brun, cel ce se crede drăguț, poate să ia numele de Drăguț, cel plăcut, numele de Plăcut, nobilul de Nobil, fericitul de Fericit. Astfel unii își pot lua numele de Aranyos (om de aur), Buzgó (Harnicu), Bánó (Întristatu), Csöndes (Liniștitu), Csinos (Elegantu), Dicsó (Gloriosu), Elmét (Glumețu), Jámbor (Blându), Takaros (Cumpătatu), Termetes (Voinicu) etc., alții pot să-și aleagă numele de Beszédes (Vorbărețu), Vig (Veselu), Virág (Florea), Barák (Prietenar), Ifju (Junele), Oreg (Moșu), Os (Străbunu), Derék (om de nădejde), Dolgos (Harnicu), Fürge (Dibaciu), Jö (Bunu), Jeles (cel foarte bun), Heves (Pripitu), Vitéz (Viteazu) etc.
  7. Oricine poate să se adreseze celor trei regnuri ale naturii, după cum urmează: Csóka (Cioară), Farkas (Lupu), Fürj (Potârniche), Hallö (Corbu), Sas (Vultur), Sólyom (Șoimu), Rigó (Privighetoare), Róka (Vulpe), Szarvas (Cerbu), Buza (Grâu), Arpa (Orz), Rózsa (Secara), Fenyö (Bradu), Aczél (Oțelu), Arany (Aurel), Réz (Arămaru), Vas (Fier) etc.
  8. Numele se obține după ziua de naștere, după anotimp, după munți, după văi, după ape, după lacuri, după epoci etc. De pildă Szerda (miercuri), Péntek (vineri), Tavasz (primăvară), Nyár (vară), Eszaki (de nord), Déli (de sud, miazăzi), Harmat (rouă), Szél (vânt), Kárpáti (din Carpați), Vágvölgyi (din Valea Vagului), Tisza (Tisa), Balaton, Maros (Mureș), Körös (Criș) etc.
  9. Nimeni nu va fi potrivnic dacă cineva își va lua numele de Elsö (primul), Harmös (tretie, al treilea), Négyes (al patrulea) etc. sau ceva asemănător.
  10. Numele devine maghiar dacă se adaugă substantivelor sufixul s, as, es, ös, sau verbelor litera ó, ö, cu ajutorul cărora se alcătuiesc nume noi. Astfel verbul kérni (a cere, a ruga) devine Kérö (petiționar, solicitator), de la mérni (a măsura) se ajunge la Mérnö (măsurător), védeni (a apăra) dă Védö (apărător), döntöni (a hotărî) devine Döntö (cel ce hotărăște) sau Aczélos (oțelar), Boros (podgorean), Cserjés (tufăriș), Dinnyés (bostănar), Egres (agriș), Füves (pajiște), Fenyves (brădet), Gyökeres (rădăcinos), Hegyes (vârf), Ijász, Járatos (umblărețul, ulițarni¬cul), Kardos (cel ce poartă sabie), Lombo (arbore secular), Madarász (păsărar), Nótás (cântăreț), Párto (părtinitor), Peres (pârâtor), Rendes (cumsecade), Sodros (șuvoi), Szabados (om liber), Tölgyes (stejar), Tüskés (spin), Ugrós (săritor), Vermes (pivnicer), Zajos (zgomotos) etc.
  11. Onomastica ungurească se poate reînnoi dacă, prin traducerea numelor existente, se obține tonalitatea maghiară corespunzătoare. Astfel, din Schiemd derivă Kovács (fierar), din Wagner derivă Bognár (dulgher), din Drechsler derivă Esztergályos (strungar), din Schnitzer derivă Faragó (strungar), din Weber se ajunge la Takács (țesător) etc. Tălmăcirea numelui străin să se facă în așa fel încât să nu trezească în mintea omului senzația că are de-a face cu un nume tradus. Astfel de nume sunt mai rele decât originalele, deoarece nu sunt nici maghiare, nici germane. Nume ca Mayerfi, Mánffi, Keszlerffi etc. nu-s cu nimic mai bune decât Deutschi sau Ofeni etc. Mai bine Buchberger decât Könyvhegyi, căci, la auzul numelor de mai sus, ne dăm seama, fără tăgadă, că avem de-a face cu o traducere străină. Numai atunci ar fi considerat maghiar un astfel de nume, când în țară ar exista o comună cu numele Könyvhegyi. Decât să facem din Ankerschmied, Vasmacskakovácsi (făurar de ancore), sau din Ellenbogen, Könyöki (al cotului), mai bine Mayer să rămână Mayer și Keszler, Keszler.
  12. Romancierii noștri Jókai, Jósika, Eötvös, Kemény etc., poeții noștri Petöfi, Arany, Vörösmarty etc., dramaturgii noștri Katona, Szigligeti, Szigeti, Csiky, Dóczi, Rákosi, Tóth etc., istoricii noștri Horvát, Szalay, Varga etc. și, în general, operele scriitorilor noștri reprezintă tot atâtea nume adevărate, cu o bună și frumoasă sonoritate maghiară. Dintr-un astfel de tabel onomastic pot fi alese, cu curaj și din belșug, nume ca Bátori, Béldi, Bárczai, Cserei, Kapuvári, Kárpáti, Madocsai, Perényi, Simonyi, Szécsi, Szentirmai, Telegdi, Ujlaki, Várdai, Zólyomi.

Nu intenționăm epuizarea modalităților corecte de maghiarizare a numelui. Am dorit doar să le amintim pe cele mai importante și mai potrivite, recomandându-le spre a fi urmate. Gustul personal fiind variabil, nu este lesne s-o nimerești la alegerea numelui. Nevoie ar fi de demarcat hotarul păstrării onorabile a numelor vechi. Aici hotărăște îndeosebi bunul simț. Cel ce dorește să ia un nume nou, face bine dacă cere părerea unei persoane de specialitate.

Exemplu de cerere pentru aprobarea dată de orfelinat

III. Îndrumări pentru maghiarizarea numelui

  1. În cazul cel mai simplu de maghiarizare a numelui, se scoate certificatul de naștere și actul de rezidență.
  2. Despre certificatul de naștere. La maghiarizarea numelui se cere, fără excepție, certificatul de naștere, de botez și de rezidență. Dacă un tată are mai mulți copii, va scoate pentru fiecare câte un certificat de naștere. Așa-numitul certificat de familie nu poate fi folosit la maghiarizarea numelui. Este absolut necesar să se specifice volumul, pagina și numărul de înregistrare în certificatul de naștere.
  3. Despre timbru. Pe cerere se aplică un timbru de 50 de creițari, pentru fie¬care persoană adultă, ca și pentru întreaga familie. Dacă în familie mai există un adult, și pentru acesta se va plăti separat 50 de creițari. Conform legii, cu o cerere se pot adresa mai mulți sau chiar o comună întreagă, dar timbrul se plătește pentru fiecare adult în parte. Pe extrasele din străinătate, se adaugă un timbru maghiar de 15 creițari.
  4. Cum se face o cerere de maghiarizare. Cererea trebuie să fie scurtă, deoarece maghiarizarea numelui nu necesită justificări. Nu se îngăduie ca, pe lângă iscălitură și adresă, să nu fie trecută în cerere meseria. În orașele cu privilegii regale și în localitățile cu consilii comunale, cererea se adresează consiliului. În localitățile mai mici sau mai mari cererea se adresează și se înaintează prim-pretorului, solicitându-se autorității respective să o trimită cu referat favorabil (prin notar și prin subprefect) Ministerului de Interne. Cel care a întocmit o astfel de cerere, înaintând-o personal autorității competente și cerând în același timp o audiență, va scurta și va accelera prin aceasta întregul procedeu.
  5. Rezidență și cetățenie. Potrivit articolului 11,a din volumul XXII, apărut în anul 1886, dreptul de rezidență se obține din localitatea unde solicitantul a stat în ultimii doi ani și a plătit dările. Minorii se bucură fără excepție de dreptul de rezidență în localitatea de domiciliu a părinților. Străinul care timp de cinci ani a locuit în țară, chiar în localități diferite, a plătit impozit și este înscris în registrele electorale beneficiază de cetățenie maghiară. Pe certificatul de rezidență, autoritatea se poate pronunța cu privire la comportamentul moral, procedeu prin care executarea și rezolvarea formelor devine mai lesnicioasă și mai simplă. Dacă cererea este făcută în scris, atunci se va aplica pe ea în mod obligatoriu un timbru de 50 de creițari. (Fö- és sz.-v. pénzügyigazg. 87.708 sz./ III.-1986).
  6. Conform ordinului circular nr. 84.829 din 26 septembrie 1896 al Ministerului de Interne, persoanele în serviciul statului nu au nevoie de certificat de cetățenie. În schimb, sunt obligate să-și dovedească calitatea cu un certificat sau o declarație prevăzută cu ștampila șefului lor. Același procedeu este valabil și pentru învățători. Pe cerere se va menționa: Solicitantul este funcționar (învățător etc.) și dovedește calitatea sa de angajat aici. Urmează data, iscălitura și ștampila.
  7. Nu se cere certificat special de moralitate. Autoritatea cercetează viața morală a cetățeanului din oficiu și, pe baza datelor, își exprimă părerea.
  8. Cum se procedează cu minorii și orfanii. Uneori tatăl îngăduie maghiarizarea numelui fiului său, dar el însuși nu-și schimbă numele. În acest caz este mai simplu ca tatăl să se adreseze în numele minorului.
  9. Minorii fără părinți, care își câștigă singuri existența, dovedind aceasta prin certificat, pot cere orfelinatului dovada de majorat. Dacă sunt majori, se pot adresa singuri.
  10. Minorii orfani pot, de asemenea, să-și maghiarizeze numele, cu condiția ca mama, ca tutore natural, sau tutorele oficial, să-și dea asentimentul. Și în acest caz este mai potrivit ca tutorele să se adreseze mai întâi, prin cerere netimbrată, la orfelinatul respectiv, solicitând aprobarea acestuia și numai după primirea acordu¬lui și atașarea dovezii, să se treacă la cererea de maghiarizare a numelui. Procedeul se aplică la copiii vitregi, ca și la minorii nelegitimi.
  11. Pentru obținerea avizului necesar la schimbarea numelui, cererea se adresează în orașe primăriei, iar la țară, capitalei de județ, adică oficiului prim-pretorului și, numai în baza avizului acestuia, Ministerul Regal de Interne va permite schimbarea numelui.
  12. Femeia divorțată poate să ceară maghiarizarea numelui. La cerere, ea trebuie să atașeze hotărârea judecătoriei de gradul III, iar dacă are copii, să atașeze aprobarea orfelinatului pentru ei. Ministerul de Interne nu îngăduie văduvelor să maghiarizeze numele soțului defunct.
  13. Cetățenii care trăiesc în străinătate adresează cererile lor corespunzător întocmite, prin autoritățile legale respective sau direct Ministerului Regal de Interne.
  14. Locuitorii din Croația și Slovenia se bucură de toate drepturile de cetățenie și pot înainta cererea pe calea autorităților de resort sau direct Ministerului Regal de Interne.
  15. Despre nume. Numele este la libera alegere, dar ar fi de dorit să se țină seama de legile limbii și de cele ale modestiei și esteticii etc. Se recomandă solicitarea părerii specialiștilor în această materie.
  16. Ministerul Regal de Interne aprobă alegerea noului nume numai dacă se respectă normele scrierii corecte actuale. De aceea cererea de maghiarizare a numelui cu aá, oó, eö, ch, th, ts, ss, ff, y etc. îngreunează procedeul de rezolvare. Cel care își scrie numele altfel decât i-a fost aprobat de Ministerul Regal de Interne nu dovedește bună-credință și săvârșește o greșeală care poate fi pedepsită.
  17. Despre decizie. Permisiunea de modificare a numelui se publică de Ministerul Regal de Interne în oficiosul Budapesti Közlöny, care comunică aprobarea către forurile competente, iar aceste foruri anunță pe solicitant și îndeplinesc formalitățile. Publicarea în Budapesti Köslösny are valoare de act oficial.
  18. Despre folosirea numelui. Folosirea noului nume este îngăduită numai după publicarea în ziarul oficial. Cine îl întrebuințează înainte de asta, chiar dacă e de bună-credință, săvârșește o greșeală. După aprobare, în schimb, folosirea noului nume nu numai că este legală, ci și obligatorie.
  19. Maghiarizarea numelui cu menținerea calității nobiliare. Cel ce ține ca prin maghiarizarea numelui să-și păstreze calitatea nobiliară, se va adresa Majestății Sale, iar dovada descendenței directe o va înainta prin Ministerul Regal de Interne. Calitatea nobiliară trebuie dovedită la Prefectură și numai pe baza unui document complet și corect formulat se poate solicita maghiarizarea numelui, chiar și în ortografia veche. Pe o asemenea cerere se aplică un timbru de 20 de creițari.
  20. Maghiarizarea numelui la soldați. Soldații majori, în serviciu permanent, vor înainta pe cale ierarhică o cerere timbrată, la care se anexează certificatul de botez. Pentru minori, tatăl se adresează forurilor militare sau forurilor unde domiciliază. Se recomandă soldaților să-și însușească numele vitejilor maghiari.
  21. Nu este nevoie să se facă dovadă specială pentru omologarea noului nume. Este suficientă prezentarea copiei hotărârii ministeriale. Nu este necesar ca noul nume să fie trecut în diplome, acte sau în cartea funciară. În asemenea cazuri, se arată decizia sau copia deciziei. Copiile de pe decizia ministerială le face biroul subprefectului sau consiliul orășenesc.

Model de cerere pentru certificatul de rezidență

IV. Date privind istoria maghiarizării numelui

Procesul de maghiarizare a numelor în țara noastră este vechi. După eminentul nostru istoric Jakab Elek, sub regele Matei, un mare număr de ostași de naționalitate maghiară și-au maghiarizat numele, numai pentru a-și dovedi credința față de rege și atașamentul față de Unguri. În acest fel, o mulțime de persoane cu sonore nume străine, cu cetățenie maghiară, au ținut să dovedească în mod indubitabil, prin schimbarea numelui, atașamentul lor la națiunea maghiară, Bart (Barbă) devenind Szakál, Kürschner (Blănaru) Szücs, Tischler (Tâmplaru) Asztalos, Kannengiesser (Olaru) Kannagyártó, Weber (Țesătoru) Takács, Salzer (Săratu) Soós, Weiss (Albu) Feher, Schwartz (Negru) Fekete, Raw-Ravius (Flocosu) Szñorños, Goldschmidt (Auriu) Aranyos, Kraus (Dantelat) Fodor, Sattler (Stelaru) Nyerges, Scherer (Frizeru) Nyiró, Kauffmann (Comerciantu) Kalmar.

Numele de botez dăinuie de la începuturile creștinismului până în prima partea secolului al XIII-lea. În patria noastră, ca și în alte părți, societatea bogată și distinsă își lua numele după cetăți și moșii. Cetățenii și iobagii au început să folosească numele în mod deliberat abia pe la începutul secolului al XVI-lea. În secolul al XVI-lea, în scopul de a menține evidența populației, statele au impus în mod obligatoriu însușirea unui nume de familie. Dar, înainte de a se fi petrecut aceasta, societatea însăși i-a scos în relief pe cei mai distinși reprezentanți ai săi, prin adăugarea sufixului fy (al lui) la numele tatălui. Prin această particulă, au apărut la noi nume ca Geröfy, Pálfy, Péterfy. Același efect se obține la neamurile slave prin adăugarea lui its și vits, cu valoarea lui fy sau cu același înțeles; la neamurile germane, la sași, prin sohn, son, sen; la națiunile latine prin i, la spanioli și la normanzi prin ez și fitz, iar la irlandezi și scoțieni prin Mac și O. Adăugate la numele tatălui, particulele respective arată originea.

În patria noastră, folosirea numelui de familie a devenit obligatorie în secolul al XVI-lea, după cum rezultă din registrele județelor. Prima constrângere în acest sens a săvârșit-o împăratul Iosif al II-lea împotriva Evreilor care țineau cu fanatism la tradițiile lor și nu se hotărau să părăsească obiceiul a adăuga particula ben la numele tatălui. Prin decizia nr. 10.426 din 23 iulie 1787, s-a dispus ca, fără nici o excepție, fiecare evreu să-și ia un nume german și să-l poarte neschimbat toată viața.

În această decizie, par.1 sună astfel: Evreii în toate provinciile trebuie să ia act de faptul că, începând cu 1 ianuarie 1788, sunt obligați să poarte nume de familie, tatăl de familie pentru familia sa, tutorele pentru orfanii săi, celibatarul pentru sine, deoarece nu se află nici sub ocrotirea tatălui, nici a tutorelui, nici în curatelă. Femeile necăsătorite vor primi numele de familie al tatălui, iar cele căsătorite al soțului. Fiecare persoană, fără deosebire, trebuie să-și ia un nume german, pe care nu-l va părăsi toată viața.

Peste tot și în toate epocile s-a practicat, în patria noastră, schimbarea de nume. Multe familii îmbogățite și-au luat numele după moșia lor. Alții și-au luat nume slovace sau nemțești după denumirea moșiilor lor, iar cei mai mulți și-au modelat numele după pronunțarea populară. (Așa a făcut, de pildă, o ramură a familiei Rudnay din județul Nyitra, care s-a stabilit în județul Trencsén, devenind Rudnyánsky).

Împăratul Francisc, înțelegând însemnătatea evidenței numelui în domeniul instrucțiunii publice, al impozitului și al poliției, a chemat în audiență, în anul 1814, pe cancelarul Curții și i-a cerut să raporteze dacă există, iar dacă nu, să se efectueze neîntârziat această evidență a populației.

Primul ordin al împăratului Francisc, din 13 noiembrie 1814, referitor la reglementarea maghiarizării numelui, prevede cu strășnicie ca schimbarea numelui să nu poată fi făcută fără aprobarea autorităților locale și numai în baza unor motive bine întemeiate, ignorarea prezentei hotărâri atrăgând pedeapsa ce se aplică celor ce încalcă ordinele superioare și dispozițiile publice legale. Cu toate acestea, schimbări de nume fără autorizație s-au produs, după cum rezultă din scrisoarea redactată cu propria mână de împăratul Francisc, la 13 aprilie 1815: Dragă Conte Erdödy! La 8 octombrie anul trecut am semnat o ordonanță referitoare la schimbarea abuzivă a numelui în Ungaria. Văd totuși că situația se perpetuează și repet recomandarea mea către cancelaria aulică a Ungariei, pentru a se lua măsurile necesare și a se pune capăt acestui abuz, aplicându-se măsuri legale împotriva celor ce încalcă ordinele mele. Veți da un raport amănunțit asupra măsurilor luate. Viena, 13 aprilie 1815. Franz, m.p.

La evidența angajaților, s-a dispus, în temeiul ordonanței, ca Andorth, mare angrosist, domiciliat în această localitate, să-și schimbe numele în Andor; ca Demeter, însărcinat cu evidența, de asemenea domiciliat în această localitate, să devină Dömötör; ca Linczenpolcz, furnizorul Curții, să devină Nyilassy; ca Hollober, expeditorul Curții, să fie Hollóbér, ca Hink să devină Hinká, ca Hoffmann, lăcătuș din Pozsonyi și paznic al palatului, să se numească Hoffmányi, ca Seemann, furnizor al Curții, să fie Zemány, ca Paidl Marchegg să se transforme în Paydly, ca Buzády, cantaragiul sării din Mohács, să devină Buzádfy și König, șeful serviciului de sare din Pozsony, să se scrie Király.

Pentru reglementarea schimbării numelui (adică pentru împiedicarea abuzurilor) s-au emis mai multe ordonanțe, care se păstrează în arhivele statului. Astfel, ordinele din 1815 și 1817, referitoare la greco-catolici, prevăd că sufixele its și vits se pot păstra, cu condiția de a fi folosite în permanență. Spre a se împiedica maghiarizarea arbitrară a numelor germane, s-a emis un ordin circular la 9 mai 1815, cu efect retroactiv, către toate autoritățile, prin care se interzice nu numai schimbarea, ci și modificarea numelui prin adăugarea sau scoaterea unor părți de cuvânt, litere, silabe sau semne.

Primele maghiarizări masive ale numelor de familie au avut loc din martie până la finele lunii decembrie 1848 și de la 1 iunie 1849 până la sfârșitul războiului de eliberare. În prima perioadă și-au maghiarizat numele 526 persoane majore, iar în perioada a doua, un număr de 148 de persoane majore.

Guvernul absolutist, prin ordinul nr.3366 din 1849, s-a grăbit să anuleze legea maghiarizării numelor, dând dispoziții ca cetățenii să-și reia vechile lor nume. Ordinul care a pus în ilegalitate schimbările de nume, dar nu a interzis posibilitatea schimbării lor în viitor, are următorul aspect:

Comunicatul nr. 43

Către guvernatorii civili și militari ai Împăratului și Regelui, referitor la schimbările de nume făcute cu aprobarea Ministerului de Interne Maghiar de la 15 decembrie 1849.

În cursul anilor trecuți și în anul curent s-au săvârșit frecvente schimbări de nume, fără ca, pentru aceasta, să fi apărut o aprobare legală anterioară. S-au înre¬gistrat cazuri când unele persoane au fost obligate, contrar voinței lor, să-și schimbe numele.

Pentru ca această chestiune maghiară să se reglementeze, evitându-se încurcăturile în raporturile familiare, pentru asigurarea proprietății particulare, pentru a se acorda posibilitatea celor interesați de a scăpa de abuzurile la care au fost supuși conform ordonanței emise, în acord cu Ministerul Imperial și Regal de Interne, se ordonă, în vederea aplicării în marele Imperiu, următoarele:

Se declară nule și neavenite directivele date de Ministerul maghiar dizolvat, cu privire la schimbările de nume făcute fără aprobare superioară. Autoritățile sunt obligate ca, în actele oficiale, să treacă în scris adevăratul nume de familie al persoanelor în cauză.

De aici înainte, pentru aprobarea schimbării numelui, se va face o cerere prin autoritățile de Stat către Ministerul de Interne Împărătesc și Regal. Se vor înainta aceleași acte doveditoare care au fost necesare potrivit ordinelor anterioare.

Wohlgemuth,
General adjunct

Din motive lesne de înțeles, potrivit obiceiului, unii au reluat și folosesc parțial până în prezent vechiul lor nume originar. Cei mai mulți, în schimb, încălcând ordinul, și-au menținut, adică și-au reluat numele maghiarizat, și trăiesc cu el până azi. Ca să se pună capăt acestei inconstanțe, după restabilirea drepturilor noastre constituționale, Comitetul central al Societății de maghiarizare a numelui s-a adresat Ministerului Regal de Interne, spre a lămuri dacă decizia anterioară, cu privire la maghiarizarea numelui, își mai păstrează valabilitatea. La care, Alteța Sa Ministrul de Interne, prin ordinul nr. 105.265 din 11 noiembrie 1897, a aprobat în principiu valabilitatea maghiarizării numelor din anii 1848 / 1849, însă, de la caz la caz, partea interesată trebuie să formuleze o nouă cerere.

Răspândirea maghiarizării numelui n-a putut fi oprită prin ordonanța din 15 decembrie 1849, dată de către guvernatorii civili și militari ai Împărăției și Regatului și, în 1850, împuternicitul împărătesc și delegatul civil, prin ordinul 3724/G, articolul a, constrânge la respectarea dispozițiilor anterioare și, în acest scop, emite un nou ordin către autoritățile judiciare ale țării, cu următorul conținut:

Înțelegând că numărul cererilor de schimbare a numelui de familie, chiar fără vreo justificare sau un temei bine determinat, crește din zi în zi, și ținând seama de legea nr. 2905 / G din 27 noiembrie anul anterior, sunt nevoit ca, de acum înainte, să pretind ca cererile de schimbarea numelor patronimice – pe cale de verificare de către autoritățile politice competente – să conțină răspuns la următoarele probleme: Dacă petiționarul este de origine nobiliară și dacă există vreo familie care mai poartă același nume și, în caz afirmativ, dacă are de obiectat ceva. Dacă schimbarea numelui are o justificare temeinică. Toate cererile care nu îndeplinesc aceste condiții se vor respinge neîntârziat.

Drept urmare acestui ordin, din 1853 până la sfârșitul anului 1859, s-au făcut numai nouă schimbări de nume și patru maghiarizări. În 1854, jandarmul Weisz Márton, domiciliat în Buda, și-a maghiarizat numele în Fejér (Albu); în 1857, pietrarul Goldberger Ferencz din Pesta și-a maghiarizat numele în Hagyei (Munteanu); Oppenheim Alajos, gestionar de magazin din Pesta, domiciliat în Buda, devine Oppodi; în 1858, și Guttmann Mihály, funcționar la primăria din Kassa își schimbă numele în Bányai. În 1851, Helley Ferencz, cu domiciliul în Pozsonyi, și-a schimbat numele din maghiară în germană, devenind Helly, și tot atunci Szarvassy Frigyes, domiciliat în Pesta, a devenit Gans. În 1855, Boskovits Leó, negustor în Pesta, a devenit Bunger; în 1856, Graf Simon, domiciliat în Pesta, mutat la Buda, s-a transformat în Stern; în 1854, Negyelszki Lórincz din Sopron, maior pensionar, și-a schimbat numele în Niedzielsky; în 1853, contele Pálffy Ferencz, funcționar la Ministerul de Interne, și-a luat numele de Lipót Daun-Pálffy; în 1854, Pfeffersamen Aron, calfă de neguțător din Pesta, a devenit Pfeffermann; în 1858, Ribaud Francziska din Pozsonyi a devenit Flette și tot atunci soldatul Schwartz Márkus din Kassa a devenit Tolvetzky. Amintim totodată că, în 1860, Rényi Rudolf, șeful cărții funciare din Kassa, și-a schimbat numele în Schreiner, iar autoritățile din Sopron 1-au obligat pe Egerváry József, nume ilegal luat, să revină la vechiul său nume, Mausperger.

Pe măsura evoluției vieții noastre constituționale, începând cu anul 1861, s-a redeșteptat tendința de maghiarizare a numelui, iar mișcarea patriotică i-a dat un puternic imbold. 213 nume noi au fost adoptate în 1861 și 332 de nume noi în 1862.

De la această dată, maghiarizarea numelor a devenit mai lentă și mai greoaie. Se știe că, până în 1850, în țara ungurească nu exista timbru și, după prima lege provizorie a timbrului (intrată în vigoare la 1 octombrie 1850), fiecare cerere înaintată autorităților s-a timbrat obligatoriu cu un timbru de 15 creițari. Legea provizorie a timbrului a suferit modificări în 1862 și, după articolul 43, aliniatul 1 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1863), valoarea timbrului pentru schimbarea numelui s-a stabilit la 5 forinți. Prin această majorare procesul de maghiarizare a numelor a înregistrat o scădere. În anul 1863 s-a atins cifra de 130, în 1864 s-a ajuns la 83, în 1865 la 67 și în 1866 la 72. După inventarul Ministerului de Interne, aprobările pentru schimbarea numelui date de autoritățile locale, de la 1853 la 1867, sfârșitul lunii februarie, arătau astfel: 1853-1; 1854-5; 1855-1;1856-1; 1857-2; 1858-3; 1859-0; 1860-2; 1861-213; 1862-332; 1863-130; 1864-83; 1865-67; 1866-72;1867 până la sfârșitul lui februarie-21. Total = 933.

ticăloșii

Maghiarizările de nume cu i sau cu y s-au făcut adeseori fără gust, ca: Zabhegyi (vârful orzului), Helyettesi (al locțiitorului), Tollhoni (al lui Tollhon), Iramfi (copilul iuțelii) etc. Se întâlnesc, în schimb, și dintre cei care au luat nume cu frumoasă rezonanță maghiară. Astfel: Karikás (rotofeiul), Biró (jude), Bodor, Pogány (păgân), Bognár (dulgher), Pásztor (pastor, popă), Nemes (nobil), Keve (cute), Sipos (fluier), Sulyok (greoiul), Boda, Rudas (oișteanu), Kún (neam așezat între Dunăre și Tisa), Küzdö (luptătorul), Sass (vultur), Csengö (sonerie) etc.

Familia Trsztyenszky din Nyiregyháza, cu cei șaptesprezece membri, și-a schimbat numele în Nádasi, iar familia Reményi, cu cei nouă membri ai săi, și-a schimbat numele din Hoffmann. Cu privire la ocupații și câștiguri, cei mai mulți dintre noii maghiarizați fac parte din corpul funcționarilor. Între aceștia numărăm subprefecți, primari, notari principali, secretari ai prefectului, notari, judecători etc. Familia nobilă Ullmann din județul Bihor și-a schimbat numele în Szitányi.

Cele 933 schimbări de nume efectuate între 1853 și 1867, categorisite după venituri și ocupații, arată astfel la sfârșitul lunii februarie: Funcționari-151; Meseriași-99; Comercianți-80; Preoți, profesori, învățători-75; Medici-57; Elevi-48; Avocați-40; Moșieri-39; Ingineri-19; Farmaciști-16; Proprietari de restaurante-15; Soldați-9; Alții, probabil intelectuali-39 etc.

După desemnarea, în 1867, al celui de al doilea minister maghiar responsabil, maghiarizarea numelui a luat un nou avânt și mulți cetățeni veritabili s-au grăbit să-și exprime deschis, pe această cale, satisfacția patriotică. De atunci, Ministerul de Interne Imperial și Regal a pregătit, la fiecare jumătate de an, cu regularitate, o listă oficială cu privire la schimbările de nume, expediind exemplarele multiplicate la serviciul subprefecturilor județene și la consiliul orășenesc, în scopul de a ține la zi oficiile stării civile cu schimbările de nume, spre a fi înregistrate și a se găsi în permanență urma lor. După aceste publicații, la câte o jumătate de an, evoluția schimbărilor de nume, de la începutul lunii martie 1867, până la sfârșitul anului a 1880, a fost următoarea: 1867 martie – 1868 sfârșitul anului – 522;1869 – 217; 1870 – 163; 1871 – 145; 187 – 134; 1873 – 140; 1874 – 139; 1875 – 175; 1876 – 152; 1877 – 193; 1878 – 191; 1879 – 213; 1880 – 293. Total = 2.677.

În viața noastră constituțională, mișcarea a luat o deosebită amploare în anii 1861 și 1862, precum și în anii 1867 și 1869, încât numărul maghiarizărilor a crescut tot mai mult. Și după această dată, cu o variație mai mică sau mai mare, maghiarizarea numelui a continuat, deoarece societatea și ziarele s-au interesat mereu de acest proces, dar a lipsit mâna care, pe de o parte, să îndemne și să țină treaz interesul public pentru maghiarizarea numelui, iar, pe de altă parte, să ajute la realizarea practică a acestui proces.

În Szegedin (locul de naștere al autorului), unde apare ziarul (Szegedi Hiradé), autorul a făcut apel pentru întâia oară (nr. 10 din 24 ianuarie 1872) la evreime, în scopul masivei ei maghiarizări. El s-a referit la ordinul ilegal al împăratului Iosif al II-lea din 23 iulie 1787, prin care aceștia au fost forțați să-și ia nume germane și le-a atras atenția că a sosit vremea exprimării sentimentelor maghiare, a dărâmării acelui zid al rușinii ridicat de împărat cu de la sine putere spre a-i despărți de concetățeni și de a-și dovedi pe această cale atașamentul ferm la națiunea maghiară.

Acest apel a găsit un răsunet favorabil în rândul evreimii și în presa cotidiană, dar nici de data aceasta n-a pornit o mișcare mai amplă, deoarece a lipsit un aparat executiv, angajat în îndeplinirea operațiilor de maghiarizare a numelor. Totuși, sămânța a fost aruncată și, privind cifrele de mai sus, putem constata că numărul numelor maghiarizate a sporit în mod lent, dar hotărâtor.

Comentarii

comments powered by Disqus