Un cuvînt despre semnele nașterii antihristului

„Și – după cum proorociile arătau fariseilor și saducheilor că Hristos venise, ei necrezînd – tot așa și astăzi: în timp ce semnele arată că vom intra în epoca lui Antihrist, omenirea doarme liniștită” (Dimitriu Scartsiuni).¹

În marea Sa purtare de grijă, Dumnezeul a toate și Ziditorul nostru nu ne-a lăsat întru necunoștință, precum sîntem plecați să credem cei mai mulți dintre noi. Astfel, prin aleșii Săi purtători de Duh Sfînt, ne-a învățat întreaga istorie, de la ce a fost întru începuturi și pînă la ce va fi cînd ne vom întoarce la El întru viața cea de veci. Și toate acestea au fost cuprinse într-o singură carte – numită chiar Cartea („Biblia”), fără început și fără sfîrșit – adică în Sfînta Scriptură a Vechiului și Noului Testament.

Deci ce ne spune Biblia? – după o împărțire a faptelor care ne este folositoare pentru acest cuvînt. Întîi de toate, ne amintește ceea ce sîntem din fire: niște făpturi cu totul și cu totul deosebite de celelalte, singurele aduse întru ființă cu suflarea gurii lui Dumnezeu (Facerea 2:7) și „după chipul și asemănarea Lui” (Facerea 1:27). Ce înseamnă aceasta? Că Făcătorul a toate ne-a zidit liberi și nemuritori, pentru a ajunge la o vreme, prin înfiere, dumnezei după dar, după cum e scris: „Căci Eu am zis: Toți sînteți dumnezei și fii ai Celui prea înalt” (Psalm 81:6). Apoi, Cartea Facerii ne istorisește căderea omului din firea sa, prin neascultare și mîndrie, înrobirea de bună voie față de Satana (cel căzut mai înainte din firea sa) și începutul pribegiei omenirii într-o lume a suferinței și mai ales a lipsei de nădejde că se va putea răscumpăra vreodată de sub stăpînirea celui rău. Căci, într-adevăr, ce ar fi putut da omul pentru a-și dobîndi înapoi liberarea de tirania morții și a diavolului? Și atunci Dumnezeu, în nespusa Lui iubire de oameni, a hotărît să i-a datoria omului față de diavol asupra Sa și să o plătească omenește.² Dar cum? Întrupîndu-Se El Însuși, prin Persoana Fiului, întru un om asemenea nouă, dar fără de păcat, deci întru un nou Adam. Și, pentru ca oamenii să poată primi acest înfricoșător pogorămînt, a vestit dinainte, timp de multe veacuri, nepovestita întrupare a Hristosului („Unsului”) Său, prin Prooroci. Cuvintele acestora, insuflate de către Sfîntul Duh și cuprinse în toate cărțile proorocești ale Vechiului Testament, s-au împlinit odată cu negrăita naștere din Fecioara a Dumnezeu-Cuvîntului. Nașterea Mîntuitorului, propovăduirea Sa, răscumpărarea omenirii prin moartea și învierea Sa, toate acestea sînt cuprinse în Evanghelii. Mai departe, Faptele Apostolilor cuprind întoarcerea firii omenești la Tatăl, prin înălțarea lui Hristos Iisus la cer, și înființarea, prin pogorîrea Sfîntului Duh, a Bisericii, adică a adunării celor care se împărtășesc de Hristos-Dumnezeu prin Sfintele Taine, și mai ales prin Sfînta Taină a Împărtășirii cu trupul și sîngele Său. De acum, prin Sfînta Taină a Botezului și apoi prin celelalte, orice om a căpătat puterea de a-și cîștiga mîntuirea, adică de a ieși de sub robia Satanei și a se întoarce la ascultarea lui Dumnezeu, al cărui fiu după dar ajunge prin împărtășirea cu Fiul „cel întîi născut între mulți frați” (Romani 8:29)³.

Dar aceasta a însemnat totodată și începutul războiului dintre Satana și Biserica lui Hristos, căci diavolul nu-și poate primi înfrîngerea fără să încerce „a-i pierde, de va fi cu putință, și pe cei aleși” (Matei 24:24). Mai ales că el știe prea-bine că și-a pierdut puterea pe care o avea înainte de răscumpărarea omenirii prin Cruce, încît răstimpul domniei lui asupra acestei lumi a păcatului s-a scurtat iar vremea judecării sale de către Hristos, întru a doua Lui venire, se apropie cu fiecare zi ce trece. Și, pentru ca Biserica să poată duce fără teamă acest război, Purtătorul de grijă a toate a dat Apostolilor o proorocie, în care mai înainte vestește pătimirile Bisericii, pînă la biruința ei desăvîrșită asupra „șarpelui celui de demult” (Apocalipsa 12:9), atunci cînd Hristos-Dumnezeu Se va pogorî în slavă, ca Împărat și Judecător, va reînnoi lumea, îl va doborî pe diavol împreună cu toți ai lui întru focul cel nestins și îi va aduce lîngă Sine pe toți ai Săi întru viața cea fericită. Astfel, se va încheia istoria pricinuită de greșeala Evei și a lui Adam, și va începe o alta, pe care nu o putem decît bănui. Iar proorocia aceasta, pusă în scris, se numește Apocalipsa (adică „descoperirea”) Sfîntului Ioan Teologul, ultima carte cuprinsă în canonul Noului Testament.

Descoperirea ce i s-a dat Sfîntului Ioan Teologul este (în cea mai mare parte) răspunsul la o întrebare firească, aceea pusă de ucenici: „Spune-ne (…) cînd vor fi acestea și care este semnul venirii Tale și al sfîrșitului veacului?” (Matei 24:3). La care Mîntuitorul le-a răspuns: „De ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici Îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24:36). Căci Dumnezeu-Fiul le știe pe toate, deci și cînd va fi sfîrșitul. Ca om însă, nu știe aceasta, fiindcă firii omenești nu i-ar folosi.⁴ Și tot Mîntuitorul ne spune de ce: ca să fim cu grijă: „Privegheați deci, că nu știți în care zi vine Domnul vostru. Aceea cunoașteți: că, de-ar ști stăpînul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea și n-ar lăsa să i se spargă casa. De aceea, și voi fiți gata, că Fiul Omului va veni în ceasul în care nu gîndiți” (Matei 24:42-44).

Așadar, Mîntuitorul nu dezvăluie „ziua și ceasul”. În schimb, spune semnele după care vom cunoaște vremea sfîrșitului și a celei de a doua Sa veniri, între care este acesta: „Se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să-i amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși” (Matei 24:24). Și, într-adevăr, hristoși mincinoși, adică anti-hriști, au fost mulți, de la Simon Magul⁵, care se numea pe sine „puterea cea mare a lui Dumnezeu”, și pînă la „înlocuitorii («vicarii») de Dumnezeu”, papii Romani apostați. Iar Antihristul cel mare, în vremea căruia se va petrece sfîrșitul, este proorocit de Mîntuitorul prin Pavel, care zice că Hristos nu va veni a doua oară „de nu va veni mai întîi apostasia și de nu se va descoperi mai întîi omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul, care se va înălța mai presus de tot ce Se zice sau Se cinstește ca Dumnezeu, încît să șadă el în Biserica lui Dumnezeu ca Dumnezeu, arătîndu-se pe sine-și că este Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:3, 4).

Deci cine va fi Antihristul? Acel „Mesia”, văzut de Iudei ca împărat pămîntesc, sub al cărui sceptru ei ar urma să refacă o așa-zisă „împărăție a lui David” și, mai tîrziu, să stăpînească lumea. Pe Antihrist l-au vrut Iudeii de la bun început, și de aceea „L-au ucis [pe Hristos] din mînie și dezamăgire, căci El propovăduia ca să audă toți: «Împărăția Mea nu e din lumea aceasta!» (Ioan 18:36). Hristos nu S-a învoit să fie împărat pămîntesc, cum ar fi vrut Satana (Matei 4:5-7) și cum își închipuiau acum Iudeii. Aceasta era destul ca să umple inima lor de ură și mîinile lor de unelte ucigătoare. De atunci, ei îl așteaptă pe «Mesia al lor», așadar un împărat a toată lumea, care este Antihrist, căruia îi pregătesc drumul. […] Din clipa în care Evreii, care-L așteptau pe Mesia, L-au răstignit pe Dumnezeu-omul Hristos, a început numărătoarea inversă pentru venirea lui Antihrist” (DIM). El este acela despre care Hristos a spus: „Eu am venit în numele Tatălui Meu și voi nu Mă primiți; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veți primi” (Matei 5:43). Pînă la pogorîrea Sfîntului Duh, înșiși ucenicii L-au asemuit pe Hristos cu Antihristul, întrebîndu-L: „Doamne, oare în anul acesta vei așeza Tu la loc împărăția lui Israil?” (Faptele Apostolilor 1:6).⁶ Antihristul este „hristosul” așteptat de „Hiliasm” („Milenarism”, erezie iudaică). Acesta e cel în care Iudeii și toți cei lepădați de la credință (dar și păgînii) își pun nădejdea că va împărăți în această lume „o mie de ani”, făcînd din acest pămînt al patimilor, al suferinței și al fărădelegii, stăpînit de diavolul, un „rai” în care toți să poată trăi în păcat mai departe, netemători de marea judecată ce va fi, la care nimeni nu vrea să se înfățișeze (și pe bună dreptate, conștiința spunînd fiecăruia că va fi osîndit).

De-a lungul vremii, mulți au fost socotiți antihriști: de la Nero sau papa romano-catolic⁷ pînă la Stalin și Hitler.⁸ Dar semnele venirii Antihristului cel mare încep să se întrezărească abia în vremurile mai noi, cînd umanismul, cinstirea idolatră a omului, a ajuns atot-stăpînitor. Să ne plecăm luarea aminte la cîteva dintre aceste semne, între care cel dintîi este apostasia, lepădarea obștească, într-un fel sau altul, de Hristos.⁹

1.a. Apostasia: ateismul materialist

„Antihrist este numit cel care nu va primi și nici nu va mărturisi dumnezeirea lui Hristos. Astfel, antihriști sînt mulți: «Mulți antihriști s-au arătat» (1 Ioan 2:18). Aceștia sînt ateii, care s-au lepădat de legea dumnezeiască. Așadar, antihriști sînt mulți, dar Antihrist este unul singur. Antihriști s-au arătat de cînd a venit Hristos pe pămînt și pînă astăzi între noi; Antihrist însă nu a venit” (DIM). Acum însă, lepădarea de Dumnezeu și cinstirea omului ca dumnezeu e semnul cel mai vădit că omenirea e pregătită să-l primească pe Antihrist. Și aceasta s-a văzut limpede odată cu ateizarea întregii lumi, prin revoluțiile zise „comuniste”, care au lovit întîi de toate în Ortodoxie (revoluțiile bolșevice din Rusia, România, Bulgaria și Serbia), dar și în erezia papistașă (războiul civil spaniol, revoluțiile marxiste din America centrală și de sud) și în păgînisme (revoluția atee a lui Enver Hodja din Albania musulmană). Ateizarea a fost însă doar întîiul pas al marii apostazii, avînd ca scop ștergerea din mințile oamenilor, întîi de toate, a sfintelor dogme (adică a adevărurilor neschimbate) ale adevăratei credințe în Hristos-Dumnezeu. Și, înaintea tuturor, a dogmei întrupării. Iată ce spune despre aceasta Cuviosul Iustin Popovici:

„Piscul adevărului este acesta: cel ce nu recunoaște întruparea lui Dumnezeu, a Dumnezeu-omului Iisus Hristos, nu este mădular al Bisericii. Mai mult: este un antihrist.”

Această măsură fără greș o binevestește sfîntul și purtătorul de Hristos văzător de Dumnezeu și cunoscător al tainelor, Ioan Teologul: «Iubiților, să nu credeți la tot duhul, ci cercați duhurile de sînt de la Dumnezeu, căci mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume. Întru aceasta să cunoașteți Duhul lui Dumnezeu: tot duhul care Îl mărturisește pe Iisus Hristos că a venit în trup este de la Dumnezeu; și tot duhul care nu Îl mărturisește pe Iisus Hristos că a venit în trup nu este de la Dumnezeu. Și acela este al lui Antihrist, despre care ați auzit că va veni și care acum este deja în lume» (1 Ioan 4:1-3; 2:22; 1 Corinteni 12:3).

În fapt, toate duhurile care locuiesc lumea noastră pămîntească sau care trec prin ea se împart în două soiuri: în cele de la Dumnezeu și în cele de la diavol. De la Dumnezeu sînt acelea care recunosc și mărturisesc că Iisus este Cuvîntul lui Dumnezeu întrupat, Mîntuitor și Domn; iar de la diavol, cele care nu recunosc aceasta. Toată «filosofia»¹⁰ diavolului stă în aceasta: a nu-L recunoaște pe Dumnezeu în lume; a nu recunoaște prezența Lui în lume; a nu recunoaște întruparea, înomenirea Lui în lume.[…]

Aceasta este în fapt filosofia lui Antihrist, care vrea cu orice preț să-L înlocuiască pe Hristos și să-I ia locul în lume și în om. Sînt nenumărați înainte-mergătorii lui Antihrist, mărturisitorii și credincioșii lui în lumea omenească de-a lungul veacurilor: «tot duhul»; iar duhul poate fi persoană, sau învățătură, sau idee, sau gînd, sau om, sau Înger, sau diavol. Și toată învățătura, toată persoana, toată ideea, tot gîndul, tot omul care nu recunoaște că Iisus este Dumnezeu și Mîntuitor, Dumnezeu întrupat și Dumnezeu-Om, își are obîrșia de la Antihrist, este a lui Antihrist. Iar astfel de persoane, și învățături și idei au existat chiar de la începutul arătării Domnului Hristos în lume. Pentru aceasta și zice sfîntul cunoscător al tainelor despre Antihrist: «și acum este». Orice om, orice idee din lume care Îl tăgăduiește pe Dumnezeu-omul Hristos și Biserica Lui este de la Antihrist. Plăsmuitorul oricărei ideologii anticreștine, în chip nemijlocit sau mijlocit, este Antihrist.

În fapt, toate ideologiile se pot reduce la două feluri: acelea care sînt pentru Hristos și acelea care sînt pentru Antihrist. În cele din urmă, omul se găsește în lumea aceasta pentru ca să dezlege o singură problemă: dacă este cu Hristos sau împotriva lui Hristos. Și orice om – fie că vrea, fie că nu – numai asta face: dezleagă problema aceasta, această a-tot-problemă. Și fiecare dintre noi este sau iubitor de Hristos, sau luptător împotriva lui Hristos, a treia cale nu este. Da, omul este închinător al lui Hristos sau este închinător al diavolului, a treia cale nu există” (IUS).

Ateismul comunismului a fost lepădat în clipa în care își atinsese țelul: alungarea lui Hristos-Dumnezeu din inima omului Ortodox, și înlocuirea lui cu omul ca idol.¹¹ Iar acum pasul al doilea este propovăduirea unei credințe înșelate, umaniste, care amestecă Ortodoxia nu numai cu ereziile creștine, dar și cu iudaismul și cu toate păgînismele. Numele acestei înșelări este:

1.b. Ecumenismul apostat

Să vedem ce spun despre acesta cîțiva dintre Sfinții Părinți ai vremii noastre. De pildă, același Cuvios Iustin Popovici:

„Ecumenismul e numele de obște pentru creștinismele mincinoase, pentru «Bisericile» mincinoase ale Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creștinisme mincinoase, toate aceste «Biserici» mincinoase, nu sînt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obște este acela de «atot-erezie» (pan-erezie). De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluțeau anume însușiri ale Dumnezeu-omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene Îl îndepărtează pe Dumnezeu-omul în întregime și-L pun în locul Lui pe omul european. În această privință nu e nici o deosebire esențială între papism, protestantism, ecumenism și celelalte secte, al căror nume este «legiune»” (IUS).

Alte lămuriri aduce Cuviosul Serafim Rose:

„Ecumenismul este erezia care se întemeiază pe credința că nu există de fapt o Biserică văzută a lui Hristos și că structura sa vizibilă la nivelul societății umane se formează deabia acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate «Bisericile creștine» (și chiar pe cele necreștine) într-o unică Biserică mondială. Natura însăși a Ecumenismului este aceea de a crea în sufletele adepților săi anumite atitudini spirituale care, cu timpul, să producă o «pietate» și o «spiritualitate» tipic ecumeniste. […] Dar – urmează Părintele Serafim – dacă nici una dintre «Bisericile» actuale nu poate pretinde că este «adevărata Biserică» a lui Hristos, atunci o amestecare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice. Și, dacă toate aceste «Biserici creștine» nu există decît în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o «Biserică» absolută, căci o atare însumare va trebui și ea să se raporteze la alte organizații «religioase». Și iată cum ecumenismul «Creștin» nu va putea să sfîrșească decît în sincretismul unei religii mondiale. […] Dăm cîteva exemple care indică liniile de dezvoltare a Mișcării Ecumenice din afara Creștinismului:

1. Pe 27 iunie 1965, s-a convocat la San Francisco o conferință religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înființarea unei filiale a ONU în acel oraș. În fața unui public de 10000 de persoane, reprezantanți ai religiilor hindusă, budistă, musulmană, mozaică, protestantă, catolică și ortodoxă au ținut cuvîntări despre «fundamentarea religioasă» a noțiunii de «pace mondială», iar un cor «interconfesional» de 2000 de voci a intonat imnuri religioase aparținînd tuturor denominațiunilor.
2. În 1969, într-o declarație oficială a Bisericii Grecești din America s-a afirmat: «Credem că Mișcarea Ecumenică, chiar dacă a luat naștere în sînul Creștinismului, trebuie să fie o mișcare a tuturor religiilor care își dau mîna.»
3. The Temple of Understanding (Templul Înțelegerii), o fundație americană inițiată în 1960 ca un fel de «asociație a religiilor unite», cu scopul de «a clădi Templul simbolic în diferite colțuri ale lumii» (doctrina Francmasoneriei), a ținut pînă în prezent mai multe conferințe «la vîrf». (În Comitetul Internațional al Templului era membru și Mitropolitul Emilianos, din patriarhia Constantinopolei.) La prima dintre ele, organizată la Calcutta, în 1968, Trapistul Thomas Merton a declarat: «Sîntem deja în unitate. Ceea ce trebuie să redobîndim însă este unitatea primordială.» La cea de a doua conferință (Geneva, 1970), s-au întîlnit 80 de reprezentanți a zece religii, pentru a discuta probleme precum: «Proiectul de creare a Comunității Mondiale a Religiilor», iar pe 2 aprilie, la Catedrala Sfîntul Petru a avut loc o slujbă religioasă supraconfesională «fără precedent», descrisă de pastorul Protestant Babel [chiar așa! – n. m.] ca fiind «un eveniment epocal în istoria religiilor». De asemenea, «credincioșii tuturor religiilor au fost invitați să coparticipe la cultul aceluiași dumnezeu; slujba s-a încheiat cu rugăciunea «Tatăl nostru».
   Așadar, «conferințele la vîrf» oferă delegaților Ortodocși ocazia să intre în dialoguri care duc la «crearea unei comunități mondiale a religiilor», care «grăbesc realizarea visului de pace și de înțelegere al omenirii», potrivit filosofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Switzer.
4. La începutul anului 1970, Consiliul Mondial al Bisericilor a finanțat Conferința de la Ajaltoun (Liban) dintre Hinduși, Budiști, Creștini și Musulmani, care a fost urmată de o conferință la Zurich, unde 23 de «teologi» ai CMB au declarat necesitatea «dialogului» cu religiile necreștine.
   În 1979, la întîlnirea Comitetului Central al CNB de la Addis Abbeba, Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a șocat pînă și pe Protestanți, cînd i-a urgentat pe Creștini să «investigheze viața de autentică spiritualitatea a celor nebotezați» și să-și îmbogățească experiența cu «comorile ce se află în sînul comunității religioase universale».

BIBLIOGRAFIE:

• (AVE): EPISCOP AVERCHIE TAUȘEV, Marea apostazie, Mănăstirea Slătioara, 1999
• (DIM): DIMITRIU SCARTSIUNI, Profeții despre Antihrist, Atena, 1991
• (IGN2): SFÎNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV, Cuvînt despre moarte, Ed. Ileana, 1997
• (IOA): SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Puțul și Împărțirea de grîu, Bunavestire, 1995
• (IUS): Sfîntul IUSTIN POPOVICI, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul, Mănăatirea Sfinții Arhangheli-Petru Vodă, 2002
• (NIL): SFÎNTUL NIL ATHONITUL, Minuni și vedenii, Sfîntul Schit al Sfîntului Vasile cel Mare – Sfîntul Munte Athos, 1935
• (SER1): CUVIOSUL SERAFIM ROSE: Cartea facerii, crearea lumii și omul începuturilor, Sofia, 2001
• (SER2): CUVIOSUL SERAFIM ROSE, Ortodoxia și religia viitorului, Chișinău, 1995

Note

¹ În (DIM), vezi lista abrevierilor în bibliografia de la sfîrșit.

² S-a pus întrebarea de ce Dumnezeu nu l-a liberat pe om din robia celui viclean folosindu-Și atot-puternicia Sa? Din cel puțin două pricini. O dată, pentru că Dumnezeu nu este doar atot-iubitor, dar e și tot atît de drept, încît nu încalcă nici măcar dreptul cîștigat de diavol asupra omului. Căci, într-adevăr, Satana i-a amăgit pe Eva și pe Adam, dar nu i-a silit la păcat, ci ei înșiși, din voia lor, au călcat acea singură poruncă dumnezeiască: să nu încerce răul. Apoi, dacă Dumnezeu i-ar fi liberat pe oameni cu sila din robia Satanei, aceștia ar fi urmat să păcătuiască, fiindcă nu ar mai fi avut răgaz de pocăință, la care se ajunge tocmai prin răbdarea necazurilor, durerilor și a morții.

³ Ceea ce trebuie înțeles așa, după Teofilact: „Hristos este «întîi născut între mulți frați» după iconomia întrupării, căci după dumnezeire nu este întîi născut, ci unul singur născut. Și El este cu adevărat întîi născut iar noi sîntem frați ai Lui, fiindcă trupul omenesc luat de El a fost uns cu venirea a-tot ungătorului Dumnezeu, precum a zis Teologul Grigorie, și s-a făcut pîrgă a noastră, astfel încît, întru Hristos, s-a sfințit osîndita noastră fire. Iar Sfîntul Grigorie al Nissei zice că «Hristos S-a făcut «întîi născut între mulți frați» mai cu deosebire prin botez. Fiindcă mai întîi El Însuși S-a născut din apă, nașterea aceasta fiind moșită de către Porumbel, și astfel i-a făcut frați ai Săi pe cei împărtășiți și ei de o asemenea naștere, El fiind întîi născut între cei născuți după Dînsul din apă și din Duh» (în cuvîntul al treilea împotriva lui Evnomie)” (în tîlcuirea la epistola către Romani a lui Pavel).

⁴ Stihul de mai sus din Evanghelie are nevoie de tîlcuire, și iată ce zice despre aceasta Teofilact: „Aici, Domnul îi învață pe ucenici să nu caute a afla cele care covîrșesc mintea omenească. […] Dacă ar fi zis: Eu știu, dar nu vreau să vă spun! – ei s-ar fi mîhnit, socotindu-se neluați în seamă de El. Iar zicînd că «nici Fiul nu știe, ci numai Tatăl, îi oprește de a mai întreba». […] Dar că El știe cu adevărat și ceasul și ziua este arătat din multe altele, căci spune: «Toate cîte are Tatăl, ale Mele sînt» (Ioan 16:15; 17:10). […] Căci nu ne este de nici un folos să știm cînd va fi sfîrșitul, ca să nu ne lenevim, căci această necunoaștere ne ține în trezvie” (în tîlcuirea la Matei).

⁵ Simon Samarineanul, despre care se vorbește în Faptele Apostolilor și în Viețile Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

⁶ Așa tîlcuiește Teofilact, în urma Hrisostomului: „[Ucenicii] doreau să se izbăvească de cele grele, nevoind să se arunce iarăși întru cele mai de pe urmă primejdii. Și nu L-au întrebat cînd, ci: «Oare în anul acesta vei așeza împărăția lui Israil?», adică: Acum? – așa de mult doreau ziua aceea. Iar mie mi se pare că nici atunci nu înțelegeau încă arătat ce împărăție era aceea, căci încă nu îi învățase Duhul. Și nu a zis: Cînd va fi? – ci: Oare o vei așeza? – ca și cum ar fi fost căzută.” Căci, într-adevăr, Israil era de multă vreme sub stăpînirea romană, pe care chiar au încercat să o înlăture, pînă cînd Vespasian a nimicit-o cu desăvîrșire.

⁷ „În istoria neamului omenesc – zice cuviosul Iustin Popovici - sînt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda și a papei” (IUS).

⁸ „O întruchipare a lui Antihrist – zice Dimitriu Scartsiuni - a fost Antioh Epifanie, care e numit «rădăcină păcătoasă» (1 Macabei 1:10). El a pricinuit pustiire în biserica lui Dumnezeu din Ierusalim și a urmărit să unească toate noroadele într-unul singur. A poruncit să se renunțe la monedele naționale. A pîngărit sărbătorile și Biserica, a oprit tăierea împrejur și a poruncit să fie omorîți cei care nu se supun. A așezat pe jertfelnicul lui Dumnezeu un idol și altare de jertfă în oraș. A poruncit să se ardă Cărțile Legii și să fie omorîți în chinuri cei care țineau Legea. Așadar, lucrările lui Antioh trimit cu gîndul la acelea ale lui Antihrist.
Alte chipuri și pilde ale Antihristului sînt toți necredincioșii și ateii, cei ce se acoperă cu masca democrației. De asemenea – feluritele erezii și mișcări viclene” (DIM).
Într-adevăr, acest Antioh Epifanie - „Cel Vestit”, 175-163, împărat Elin – a fost o bună închipuire a Antihristului. În anul 170 înainte de Hristos, ocupă Ierusalimul, jefuiește biserica, arde cărțile Legii pe care le găsește, îi silește pe Iudei să se lepede de Lege, să jertfească în biserică diavolului Zeus Olimpianul și dracilor lui și să ridice altare și capiști idolilor. Unul dintre acești idoli era el însuși, căci, ca „fiu al zeilor”, împăratul și-a așezat în biserică propria statuie. În vremea domniei lui începe răscoala lui Iuda Macabeul, după ce este pîngărită biserica, așa cum ziceam, și după ce Evreii elinizați construiseră un gymnasium și instituiseră la Ierusalim efebia, adică sodomia „rituală”, „sacră”. Antioh nu făcuse decît să consfințească o stare de fapt, căci mulți din Iudei, „civilizați” prin legăturile cu Elinii, se lepădaseră de bună voie de Dumnezeul cel adevărat, așa cum citim în Carte: „În zilele acelea au ieșit în Israil fii fără de lege și au îndemnat pe mulți, zicînd: «Să mergem și să facem legătură cu neamurile dimprejurul nostru! Căci, de cînd ne-am despărțit de ele, s-au abătut asupră-ne multe răutăți. […] Și s-au dus la împărat ca să le dea putere să trăiască după datina păgînilor. Și au zidit școală în Ierusalim după legile neamurilor” (1 Macabei, 1:12-15). De fapt, după legile grecești ale împărăției elenistice care stăpînea atunci lumea, gymnasiumul grecesc fiind locul în care copiii erau pregătiți de filosofi și inițiați în „tainele” efebiei și ale tuturor răutăților satanice. Așa încît „nu s-au mai tăiat împrejur, s-au depărtat de Legea cea sfîntă, s-au împerecheat cu neamurile și s-au vîndut a face rău” (1 Macabei, 1:17).

⁹ „După Episcopul Ignatie, apostazia spre care se îndreaptă tot mai repede epoca modernă este premergătoare apariției în lume a potrivnicului lui Hristos: Antihristul. Ea va pregăti venirea și urcarea pe tron a Antihristului, fiind încununată de acest eveniment, după care va începe răstimpul înfricoșător a ultimei bătălii hotărîtoare a diavolului cu Dumnezeu și cu Hristosul Său” (Averchie Taușev).

¹⁰ „Filosofia” ar trebui să însemne iubire de înțelepciune, dar aici e vorba de „filosofia” cea nebună, potrivnică lui Dumnezeu.

¹¹ Atesmul este și el o „religie”, adică se întemeiază pe credința într-o făptură atot-puternică, doar că pentru ateu acest „dumnezeu” e însuși omul. Această „religie laică” este propovăduită în toată lumea de către Mișcarea Umanistă (avem și noi Partidul Umanist din România). Să citim cîte ceva din Manifestului Umanist I, din 1933:
„Deși această epocă le este datoare cu prisosință religiilor tradiționale, nu e mai puțin evident că orice religie care poate spera să fie o forță dinamică și sintetizatoare a zilelor noastre trebuie să fie reformată conform necesităților acestei epoci. Înființarea unei asemenea religii este în prezent o necesitate majoră. […] Umaniștii religioși consideră universul ca fiind de la sine, nu creat.” În 1973, Umaniștii au scos un al doilea manifest, în care se zice: „La fel ca în 1933, umaniștii încă mai cred că teismul tradițional, și mai cu seamă credința într-un Dumnezeu care aude rugăciunile - presupus a iubi oamenii, a avea grijă de ei și a putea face ceva pentru ei - e o credință veche și demodată. Nici o zeitate nu ne va salva; trebuie să ne salvăm singuri. […] Specia umană e un rezultat al fenomenelor evolutive naturale. […] Etica e autonomă și situațională, neavînd nevoie de nici o aprobare teologică sau ideologică. […] Rațiunea și inteligența sunt cele mai eficiente instrumente pe care le posedă omenirea. Nu există nici un substitut” (Noua Ordine Mondială, de Ralph Epperson).
Mișcarea Umanistă din America este deosebit de puternică; să amintim cîteva nume ale acelora care au primit premiul „Umanistul anului”. În 1981, Carl Sagan, vestitul astronom American Evreu, reprezentantul „panteismului științific”. El zice că „universul este singura divinitate, natura este singurul rai adevărat”. Apoi, în 1984, Isaac Asimov, autorul de scrieri științifico-fantastice; în 1986, Faye Wattleton, președintă a Federației de Planning Familial. Trebuie amintită și marxista Madalyn Murray O’Hair, femeia care numit religia „excrementul mintal al omului primitiv” și care a izbutit să scoată rugăciunile și citirea Bibliei din școlile publice americane. De altfel, guvernul Statelor Unite a recunoscut „Umanismul laic” ca fiind religie, ea predîndu-se în școlile publice.