O zi din viața lui Eminescu

EMINESCU INSURGENT

1. RELIEFUL INFORMATIEI

O regulă nescrisă a cercetării este ca din când în când să-ți revezi construcția pentru consolidări, revizuiri, finisaje. Cu asta, în cercetarea literară te afli în metatext, adică scrii a doua sau a treia oară despre ce ai scris cândva — și, în această situație, te interesează mai mult relațiile decât punctele fixe, adică mersul demonstrației este prevalent. Revenind, în 2005, asupra cercetării mele privind ziua de 28 iunie 1883 în viața politică a lui Eminescu, am făcut-o pentru că s-a ivit prilejul (când cu serialul de la TVR1 despre „Mari români”); intervenind câteva elemente noi în discuție, resimt nevoia de a reconfigura unele părți ale demonstrației și de aceea accept o expunere mai liberă. Repet: mă interesează relațiile dintre personaje și ceea ce am numit „relieful informației”, adică cronologia ei. De pildă, episodul din Cafeneaua Capșa a fost consemnat în scris după moartea martorului, Grigore Ventura (prin 1911; refac din memorie reperele fixe) de către Al. Ciurcu în acest regim: „Să-l fi auzit pe Grigore Ventura povestind…”. Lucrurile erau, așadar, spuse, „vorbite” — lumea probabil le știa — dar nu le consemnase nimeni. Despre biletul soției lui Slavici prin care îi cerea lui Titu Maiorescu s-o scape de Eminescu pentru că a devenit foarte rău, a scris aluziv G.T. Kirileanu în 1902 (având acceptul lui Titu Maiorescu de a prelua date din „Însemnările zilnice” ale criticului), apoi Ioan Slavici însuși prin 1909, apoi tot el prin 1924 (spunând că, de fapt, el însuși a trimis acest bilet) — dar „Însemnările zilnice” ale lui Titu Maiorescu au fost publicate de I.A. Rădulescu-Pogoneanu abia în 1931. Procesul verbal al comisarului Câță-Nicolescu a ieșit la iveală prin anii '50 ai secolului trecut, iar mențiunea furgonului care l-a ridicat pe Eminescu din Baia Mitrașewski a fost făcută de Vintilă Russu-Șirianu prin anii'60. S-a zis că furgonul trebuie scos din discuție, pentru că Vintilă Russu-Șirianu povestește ce a auzit în familie de la bunicul său, Ion Russu-Șirianu, care spunea că a fost martor la evenimente — dar ulterior s-a dovedit că nici nu se afla în București. Nu văd rațiunea pentru care l-am crede pe Ciurcu povestind ce povestea Ventura — și nu l-am crede pe nepotul „ciobanului”. Nu văd, apoi, ce s-ar fi putut face cu un insurgent pus în cămașa de forță, cum îl aflăm pe Eminescu din procesul verbal al comisarului Câță-Nicolescu.

Într-un comentariu recent (Vezi revista Bucovina literară, oct. 2007, p.20-25, text de Călin L. Cernăianu) se duce la caricatură acest furgon: „Prezența lui ar putea fi logică, dar comisarul scrie că, după venirea reclamanților, a plecat imediat („la moment am mers… la stabilimentul de băi”). Dacă trebuia să ia și furgonul (la care nu face nici o referire), era cam greu să plece pe loc, căci caii acestuia nu stăteau permanent înhămați, iar pe la ora 18, vizitiul nu moțăia în suportul de creioane de pe biroul comisarului.”

Se poate face, desigur, și istorie literară bășcălioasă, dar în acest caz ne dăm de-a bașca și spunem că nu ne interesează. Totuși, să ne amintim de alt furgon, cel din 1888, venit tot după Eminescu – dar în Piața de flori. Iată această amintire a profesorului D. Nițulescu publicată târziu, abia în 1968, în România literară 12 decembrie, p.12: „De mult, pe când eram în ultima clasă a Seminarului Nifon din București, în plimbarea de dumincă după-amiazi, în fața Bisericii Sf. Anton din fosta Piață de flori, am văzut lume multă adunată. Apropiindu-mă, și răzbind până în primele rânduri, văzui un bărbat solid, bine legat, cu părul mare, pieptănat în valuri peste cap, cu o mustață îmbelșugată ce făcea gurii streașină stufoasă, îndemnat să urce într-o birjă. Privirea îi era febrilă, dar trupul părea istovit, fără împotrivire, într-o totală renunțare.

Un civil – căruia vardistul însoțitor i se adresa deferent cu titulatura „domnule doctor” – stăruia cu menajamente, chiar cu înțelegere duioasă, pe lângă omul voinic, aflat numai în cămașă albă și în pantaloni, fără de surtuc și fără bretele sau brăcinar, să se urce în trăsură. Mulțimea curiosă să afle și să vadă ce se petrece, să se lămurească, a tot închis cercul în care mă aflam și m-am pomenit fără de vrere atât de aproape de personajul principal încât și astăzi, după aproape optzeci de ani, îi simt gâfâitul și-i păstrez bine privirea. Nu erau ochii unui agitat, ci, mai curând, ai unui resemnat, domolit de efortul care-l măcinase, îl obosise, ochi blânzi totuși, calzi, ușor umezi – nu de lacrimi ci mai curând de însăși roua sufletului, de seva vieții, ochi de căprioară rănită.

E poetul Mihail Eminescu, oameni buni, ni s-a adresat medicul, e marele Eminescu al nostru, care, bolnav fiind, a plecat din spital, de la Doctorul Șuțu, și acum ne facem datoria să-l readucem la patul lui, în îngrijirea noastră, pentru binele lui. A plecat, zice, să asculte ciripitul păsărelelor și pitpalacul, așa după cum făcea și înainte de a se îmbolnăvi și de a ajunge la noi”.

În fond, chestiunea este ce alegem: bășcălia pe seama lui Vintilă Russu-Șirianu – sau posibilitatea ca furgonul să nu fi fost neapărat al poliției, cu vizitiu vegetând printre creioanele ofițerilor, ci al Institutului „Caritatea” – sau pur și simplu unul de piață? Nu prea cred că e loc de ales: cum l-am crezut pe Ciurcu – îl credem și pe „cioban” care transmite, oricum, o poveste din familie, o întâmplare povestită.

De aceea eu mi-am ales ca metodă de investigație concordanțele. Vedem: pentru a doua oară ne întâlnim cu aceste povești. Evenimentele vieții lui Eminescu s-au păstrat prin viu grai mai înainte de a fi fost scrise.

Iată un alt caz de concordanță… neintenționată, chiar la autorul bășcăliilor de mai sus. Documentele de arhivă privind activitatea lui Eminescu în Societatea Carpații s-au găsit și editat în anii ’80, iar relația lui Ocășanu cu poliția austriacă s-a făcut abia anul trecut. Bășcălia cu pricina: „N. Georgescu îl prezintă pe Ocășanu ca agent al poliției Austro-Ungariei – în vreme ce Slavici îl informa pe Maiorescu la 25 iunie 1883 că numitul era „unul dintre oamenii de încredere ai poliției” noastre. Era agent dublu?! N-ar fi de mirare…” Nu eu – ci autorul notei informative spune că acest Ocășanu lucra și pentru poliția austriacă. Dar… dacă a făcut această legătură singur el, de ce domnul bășcălie se sperie?! Îl cam sperie adevărul, ca pe toți comicaștri.

Nu prea știu ce însemna în epocă „agent al poliției”, „spion”, etc. – dar am la îndemână o amintire a lui Artur Gorovei (Alte vremuri, Amintiri literare, Folticeni, 1930, p. 66), bărbat cu totul stimabil, despre un caz oarecum similar. Este vorba despre fiul lui Ion Creangă, căpitanul, care, după moartea părintelui său, vine la Iași cu o sumă considerabilă de bani pentru a sponsoriza editarea operelor marelui povestitor – și, în plus, pentru a sponsoriza chiar o revistă literară. Artur Gorovei notează: „El e junimist, mi-a spus, fiindcă are protector pe Petre Carp, care l-a trimes la Viena, ca spion, cu o sută de lei pe zi. E junimist în politică, nu însă și în literatură, din pricină că există o răceală pronunțată între tatăl său și d-nii Maiorescu și Iacob Negruzzi…” Dau informația sub beneficiu de inventar, pentru cei care se vor interesa de aceste meserii paramilitare în perioada lui Eminescu. Desigur, tot pentru bani făcea și tânărul Ocășanu acțiune de „spionaj dublu”. (Ghilimelele sunt necesare, pentru că meseria de „spion” implică un angajament, o apartenență la un serviciu secret, etc.)

Când vorbesc de cronologie, vreau să spun că nu se putea ști, înainte de editarea „Însemnărilor zilnice” ale lui Maiorescu, de acel bilet al doamnei Slavici, înainte de apariția procesului verbal, de acel comisar, etc.

2. PISTOLUL LUI EMINESCU

Înainte să povestească Al. Ciurcu despre agitarea pistolului de către Eminescu în Cafeneaua Capșa, lumea știa, însă, ceva asemănător, publicat de Nicolae Pătrașcu în „Convorbiri literare”, în insipidul „Studiu critic” pe care l-a însăilat acesta la câteva luni după moartea poetului (scos în carte în 1892). Citez doar un fragment: „La 8 iulie un vânt puternic se abătu asupra acestui creere-lume, desrădăcinând orice vegetație și aștri, și lăsând în urmă-i pustiul și umbra în care nu mai încolți decât sămânța morții. Se înarmă dis de dimineață cu un revolver și plecă să ia o baie. Când voi să se coboare, descărcă revolverul în unul din vechii și cei mai buni prieteni ai săi, D. Chibici-Râvneanu. Atunci fu condus și instalat în ospiciul Caritatea din București, unde stătu mai bine de două luni într-un delir liniștit…” Cum poți integra această informație în context? Autorul, apropiat al Junimii, martor la multe evenimente, confundă 28 iunie cu 8 iulie – și-l aduce în bătaia pistolului lui Eminescu nici mai mult nici mai puțin decât pe Chibici-Râmneanu, unul dintre cei mai vechi prieteni ai poetului. Acesta, avocat la Căile Ferate Române, avea permis de liber parcurs în Europa. Istoria literară nu reține această agresiune a poetului asupra lui. Chibici însuși nu o confirmă. Dimpotrivă, se cunosc versuri din manuscrisele poetului care i se dedică, „amicul Chibici” fiind, într-o variantă, chiar interlocutorul din Satira II („Cu evlavie cumplită / Înghițeam pe regii lybici - / Unde sunt acele vremuri / Te întreb, amice Chibici?”, O. II, p.231, etc.). Este unul dintre vechii și bunii prieteni ai poetului – dar n-a dorit să ia cuvântul în chestiunea bolii de la 1883 – motivând, la un moment dat, zice-se, că ar fi vorba de secrete de stat ce ar leza interesele unor mari puteri europene. Între scrisorile pe care i le trimite poetul, foarte cunoscută este cea din sanatoriul de lângă Viena, imediat după însănătoșire:

„Fii bun, iubite Chibici, și răspunde-mi cum stau lucrurile cu mine. (…) Astfel, fără speranță și plin de amare îndoieli, îți scriu, iubite Chibici, și te rog să-mi lămurești poziția în care mă aflu. Eu aș vrea să scap cât se poate de curând. Și să mă întorc în țară, să mă satur de mămăliga strămoșească, căci aici, de când mă aflu, n-am avut niciodată fericirea de-a mânca măcar până la sațiu. Foamea și demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul tău amic, M. Eminescu.”

Ce-ar rezulta dacă am accepta că Eminescu a tras în Chibici, a amenințat-o pe Doamna Capșa, portretul Regelui Carol I, a tras în Ventura însuși?! Avea pistolul la el și când a mers la Maiorescu, de ce nu l-ar fi folosit?! Mai mult: îl avea și la Iași, când l-a vizitat pe Ion Creangă la 6 iunie 1883 (se pare că și l-a procurat la sfârșitul lui mai 1883, când au fost grațiați de către rege cei trei atentatori la viața lui I. C. Brătianu, așa-numitul grup Carlova-Pietraru-Pătescu arestarea căruia o ceruse, în 1881, atât de insistent Eminescu).

Iată că această concordanță nu s-a verificat – și a fost scoasă din biografia lui Eminescu împușcarea lui Chibici. Asta, cu atât mai mult cu cât mai există o amintire despre pistolul lui Eminescu descărcat aiurea, deci detunătura ca atare are dublă atestare și ar fi putut să se vorbească despre o concordanță, si să se fixeze în memoria colectivă. Este vorba despre o amintire a lui D. Teleor din 1903. Un fost redactor la ziarul Timpul, notat cu majuscula „R.”, îi povestește acestuia cum Eminescu a îndreptat pistolul spre el pentru că i-a schimbat un text în tipografie:

„– Te-mpușc!
Și zicând vorbele acestea, Eminescu scoase un revolver nou și-l îndreptă spre mine.
- Te-ai speriat?
- Mai e vorbă, dragă Teleor?!
- Ce-ai făcut?
- M-am ascuns după un scaun. Pe urmă am fugit pe-o ușă ce era deschisă în apropiere.
- Dar poetul?
- Nu știu ce-a mai făcut.
- A tras?
- Nu. Când l-am întâlnit în redacție peste câtva timp a început să râdă, și râzi, și râzi. Mi-a zis: „- Cum credeai, bre, c-o să te împușc? Uite revorverul, e gol!” „-M-ai speriat, domnule Eminescu!” „-Te-ai speriat! Ha! Ha! Ha!”. A râs apoi o grămadă.
- Își uitase de articol?
- Își uitase. A doua zi, însă, a fost internat la Caritatea, căci d. Chibici, la care ședea, nu-l mai putea ține în frâu.
- Ce făcea?
- În noaptea aceea a luat o birje și s-a dus la Șosea.
- Să se plimbe?
- Ce să se plimbe?! Acolo a începăut să tragă în aer focuri de revolver, de se speriase lumea.
- N-a atins pe nimeni?
- Nu. Se amuza numai. Poliția, neapărat, a pus mâna pe el, l-a dus la domnul Chibici sau la d. Maiorescu, și de aici…”

D. Teleor publică această amintire în suplimentul „Litere și arte” al ziarului „Adevărul”, la 12 martie 1903, dar nu o mai reia în cartea „Eminescu intim” din 1904, unde retipărește amintirile sale despre poet risipite prin presă. Intenția de a-i da o replică lui Nicolae Pătrașcu (episodul „Chibici” al acestuia se publicase, repetăm, în 1892) este evidentă – de vreme ce insistă că poetul n-a rănit pe nimeni, doar se amuza trăgând focuri de pistol în aer; dar la D. Teleor amintirile se încurcă, se suprapun, se confundă. Crede că poetul locuia la Chibici, că pe acesta l-a chemat poliția, etc. Vom vedea, mai jos, cum persistă D. Teleor în suprapunerea imaginilor. În fond, el face literatură, propune un personaj cu numele „Eminescu” – nu relatează fapte exacte.

3. EMINESCU ARESTAT LA 24 IUNIE 1883 SI ELIBERAT PE LOC

Dar informația curge în continuare, și acum, recent, Dl. Ion Spânu comentează, în revista Literatorul, iulie 2007, piese dintr-un „Dosar Eminescu”, cu număr de înregistrare, privind aceleași împrejurări ale lui 28 iunie 1883. Înainte de 1989, când mi-am făcut și eu cuvenita documentare (de fapt, câteva confruntări cu documentele originale), la Arhivele Statului nu existau, sau nu se puteau consulta asemenea acte.

Am scris despre acest „dosar” ce se știa din presă: în 1924 este descris fugar de Radu D. Rosetti – care imediat, la numai o săptămână, în același ziar, este aspru certat de C. Botez că dezvăluie lucruri urâte despre boala și moartea lui Eminescu, lucruri care ar trebui îngropate în arhive. Îngropate au rămas aceste acte. Acum, dacă s-au redescoperit, ele ar trebui editate urgent – și apoi comentate; Dl. Ion Spânu citează câteva fraze și umple patru pagini de revistă cu impresii și comentarii unde Titu Maiorescu este conspirator șef, se răzbună pe Eminescu din invidie, etc.

Cronologia consemnării fiecărei informații în parte este interesantă. Vă mai amintiți, probabil, finalul filmului despre Eminescu din serialul „Mari români”, cu actorul Andrei Gheorghe zâmbind dezamăgit lângă un lighean cu apă și spunând cam așa: „– E, hei, oameni buni, și să vă mai spun una: procesul verbal al comisarului de poliție nici măcar nu e datat cum trebuie, ăsta a falsificat până și data, a pus episodul cu câteva zile mai devreme!…” Ei, da, cu toții am văzut actul, l-am citit… și am tăcut, pentru că începe așa: „Proces verbal. Douăzeci și patru iunie 1883, orele 7 seara. Noi, C. Nicolescu, comisarul secțiunea 18 din Capitală, fiind informat…” Dl. Andrei Gheorghe m-a întrebat și pe mine, am ridicat și eu din umeri…Încă nu pot da un răspuns, așa cum nici ediția academică nu l-a dat (nu l-a formulat, n-a pus problema) - și nici G. Călinescu sau altcineva. Presupunem că este datare greșită, și gata… Am văzut mai sus cum N.Pătrașcu pune 8 iulie în loc de 28 iunie…

Evident, trebuie văzut mai întâi actul în original. Dacă este scris ferm „douăzeci și patru iunie”, ce se va întâmpla? Mai înainte de a ne autodisprețui ca nație, sau de a zice că suntem țara lui Papură vodă unde nimic nu merge, nimic nu e la locul lui etc. - cum fac toți domnii bășcălie de profesie sau de ocazie – este cazul să luăm în calcul data ca atare. Ce-ar mai fi dacă Eminescu a fost arestat pe 24 iunie? Cade informația lui Titu Maiorescu din „Însemnările zilnice”, după care poetul a fost pe 28 iunie la el în casă, etc.?

Episoadele s-au înșirat, pe 28 iunie, în această ordine: la ora 6 dimineața biletul Doamnei Slavici, puțin după aceea Simțion, apoi drumul la Șuțu pentru rezervarea camerei lui Eminescu, apoi, pe la 10, vizita lui Eminescu – după care, drumul poetului la Capșa, și celelalte, până la baia Mitrașewschi. Și în procesul verbal al poliției, și în amintirea lui Grigore Ventura și în relatarea lui Nicolae Pătrașcu baia persistă, deci ea este pivotul pe care se adună celelalte informații.

Există, însă, și posibilitatea logică a unui alt scenariu. Este foarte posibil ca poetul să fi mers mai des la baia Mitrașewski în aceste zile, chiar zilnic, din cauza căldurilor celor mari, și pentru că-i plăcea acolo. Este foarte posibil ca el să fi fost reținut cu adevărat pe 24 iunie 1883, întârziind prea mult în apa caldă și îngrijorându-și prietenii care au apelat la poliție. (A nu se confunda lucrurile: am stabilit că Eminescu era avizat asupra eficienței băilor turcești pe timp de caniculă, cu cât apa este mai fierbinte adaptarea ulterioară este mai bună; deci poetul nu voia să se opărească, să-și facă un rău fizic.) În aceste condiții, însă, trebuie că i s-a dat drumul: fie s-a sesizat cineva sus pus, poate chiar fratele său Matei, poate el însuși și-a revenit ori a găsit argumente să fie eliberat din stabilimentul doctorului Șuțu… Au urmat câteva zile, trei la număr, de libertate câștigată – iar apoi, la 28 iunie, lucrurile s-au repetat și s-au agravat: a venit biletul, Simțion, apoi Capșa, Ventura, din nou baia Mitrașewski (Ventura aducându-l pe poet aici pentru că știa că-i place locul; baie pe care Maiorescu n-o consemnează, însă)…

Simțion făcuse un pariu cu Eminescu semnat și datat „Astăzi 25 iunie 1883 la una oră și 25 de minute” (hârtia se află între manuscrisele poetului): deci, dacă a fost arestat pe 24 iunie seara, Eminescu a fost eliberat aproape imediat, pentru că la ora 1,25 din noapte există acest înscris. Nu e cazul să ne ascundem după vorbe, pariul acesta a fost făcut în condiții bahice, de vreme ce se încheie astfel: „Cine pierde rămășagul plătește două sticle de Johannisberger și care se vor bea împreună de cei doi subsemnați la Rusciuc.” Au fost, probabil și martori. Se sărbătorea ceva – de pildă, scoaterea celui reținut din stabilimentul doctorului Șuțu. Și miza pariului este interesantă: „Mihaiu Eminescu a susținut că, amândoi viețuind încă, Simțion va lucra la podul care se va dura între Giurgiu și Rusciuc, într-un timp în care Carol I, rege al României, va fi ales de bulgari principe al Bulgariei.”

Acest proiect geostrategic se discuta în epocă, nu e cazul să-l considerăm rodul minții bolnave a lui Eminescu, așa cum au făcut unii biografi ai poetului (ca dovadă a precarității studiilor noastre de istorie pentru perioada Carol I).

Și în cazul acestui pariu avem o concordanță: D. Teleor vorbește, tot prin 1903, despre ultimile zile ale lui Eminescu – și plasează acolo, deci în 1889, scene ca acestea:

„Cu vreo lună înainte de moartea sa, Eminescu mergea regulat, în fiecare seară, la Coloseul Opler, mai mult pentru hatârul unei frumoase cântărețe suedeze. Într-o seară, după ce am jucat popice amândoi, după ce m-a bătut de m-a prăpădit la joc, făcând mereu numai nouă puncte, am trecut amândoi în sala de spectacol. Toată sala era plină de lume. Capelmaistrul Carbus începuse să agite bagheta. La masa noastră mai veniră încă vreo patru-cinci prieteni. Eminescu era foarte vesel, transportat. Veni o nouă serie de halbe cu guler de mareșal,

- Ce gulere sunt astea, bre?
- De general!
- De colonel bulgăresc!

Eminescu avea privirea îndepărtată spre scenă: parcă aștepta ceva.

- Ce e, Eminescule?
- Nu vine cineva…
- Cine?
- Cineva…

Apoi mai vorbirăm de pariul ce făcuse Eminescu – pariu în scris cu Simțion și alții…

Un cântec vesel în formă de marș ne făcu să tăcem și să îndreptăm privirile spre scenă. Eminescu făcu ochii mari, se însufleți și strigă deodată:

- Suedeza!

Apoi, după scaun, printr-o săritură, se sui pe masă, își puse un șervet în jurul capului și începu să strige: Bravo! Bravo!

Toată sala a rămas înmărmurită.”

Evident, D. Teleor confundă iarăși, pentru că despre “suedeză” se știe, de la Nicolae Pătrașcu, din același studiu insipid, că Eminescu a văzut-o în 1884, la ieșirea din sanatatoriul de lângă Viena, pe când se plimba prin Italia cu Chibici-Râmneanu. Pariul cu Simțion este, însă, din 1883, după cum este datat (că doar nu se va fi repetat și peste ani!). Aici, relieful informației este încurcat de suprapunerea amintirilor și bănuim că, subliminal, D. Teleor se gândește la „moartea sa civilă”, deci la primăvara lui 1883. Poate că Eminescu o cunoștea pe „suedeză” din România, iar în 1884 a revăzut-o în Italia. Oricum, situația rămâne neclară.

Știm din corespondența sa editată în anul 2000 că poetul ducea o parte din cărți și manuscrise la Constantin Simțion, având de gând să se mute definitiv de la Doamna Slavici: pe fondul acestei mutări se derulează evenimentele din iunie 1883. (Prin august, Maiorescu îi va da lui Matei Eminescu ceasul poetului, despre care știm că acesta îl păstra în lada sa cu manuscrise, acum aflată la Simțion împreună cu o parte din cărți; criticul a primit, probabil, această ladă la el.)

Vine, astfel, ziua de 28 iunie, și la 6 dimineață cineva îi aduce lui Maiorescu un bilet de la D-na Slavici, iar „curând după aceea Simțion la mine, întâia oară”. Rezultă că acesta știa ce se petrece, probabil fusese martor la cearta dintre poet și soția lui Slavici – sau poate a fost anunțat tot de aceasta, tot printr-un bilet. E oțios să amănunțim, dar ne obligă textul: „curând după aceea” înseamnă tot foarte de dimineață, la un moment nepotrivit pentru o vizită, deci este vorba de o urgență. Simțion vine singur, probabil pentru că Eminescu încă mai doarme sau a putut fi liniștit și l-a luat somnul.

Această ipoteză a faptelor repetate poate fi luată în discuție în condițiile în care chiar apar actele originale, cum ne anunță Dl. Spânu. Nu discut aici dacă este vorba de recidiva bolii lui Eminescu sau de încercările repetate ale urmăritorilor săi de a-l prinde „în flagrant”. În procesul verbal din 24 iunie situația prietenilor este aceasta: Ocășanu și Siderescu îl informează pe comisar că poetul este închis în baie – iar la fața locului: „Introducându-ne cu mai toți amicii mai sus precizați aici, am găsit pe nenorocitul Mihail Eminescu, dezbrăcat, silindu-se, să închidă ușa-i sa și avea aerul de a fi speriat la vederea noastră în număr de 4-5 persoane, între care și d-l Constantin Simțion.”. Mai departe bolnavul este condus la Instititul Caritatea „cu concursul d-lor: Ocășanu și Simțion”. Înapoi, la gazda lui Eminescu, vine numai V. Siderescu. Se pare că inginerul C. Simțion are o poziție privilegiată și un rol deosebit, fiind mai apropiat de poet. Nu el a anunțat poliția – dar a venit cu ceilalți, sau după ei, la baia Mitrașewschi; prezența lui îl emoționează pe poet – și probabil că el îl convinge să accepte drumul la spital, rămânând apoi cu poetul aici, și semnând împreună peste câteva ore pariul – care, iată, după D. Teleor a devenit o întâmplare de referință în epocă.

4. ZIUA MAXIMEI INSURGENȚE

Ce a făcut el în cealaltă zi, pe 28 iunie? Titu Maiorescu scrie despre Eminescu: „Potrivit înțelegerii (ce avusesem cu Simțion), i-am spus că trebuie să se ducă la Simțion, pentru Societatea Carpații. Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură și a plecat cu trăsura acolo (la Simțion). De acolo e vorba să fie dus la dr. Șuțu. De s-ar face asta fără greutate!”. Se presupune că poetul s-a oprit cu trăsura la Capșa, unde s-a întâlnit cu Grigore Ventura. Ceva nu se leagă, însă. Maiorescu locuia pe Strada Mercur, în zona actualului Magazin „Eva”, iar sediul Societății Carpații era, după câte știm, pe Știrbei Vodă, undeva deasupra Cișmigiului. Capșa se află, însă, în direcție opusă, spre Universitate, iar Baia Mitrașewschi, în prelungirea acestei direcții, spre Dâmbovița. Când a ieșit de la Maiorescu, poetul trebuia s-o ia spre nord, nu spre sud. Ce căuta el la Capșa – dacă nu avea nici bani de trăsură?!

Logica aritmetică a faptelor cere ca Eminescu să fi mers într-adevăr spre nord, la Simțion, la sediul Societății Carpații, iar acolo Simțion și ceilalți prieteni să-l fi determinat să accepte internarea la Șuțu. „De s-ar face asta fără greutate!” – vrea să însemne că poetul trebuia convins.

Decurge, în limitele aceleiași logici abstracte, că episodul Capșa-Ventura este separat, s-a petrecut altă dată, nu se leagă de plecarea lui Eminescu din casa lui Maiorescu, deci de ziua de 28 iunie. Poate a fost cu o zi înainte, poate cu două – tot la aceeași baie, poliția fiind anunțată, acum, de Grigore Ventura, nu de amicii poetului. Dacă un fapt se repetă o dată – el se poate repeta și a doua oară. Reiese imaginea unui Eminescu foarte revoltat în zilele de 24, 25, 26, 27 și 28 iunie 1883 - prezent, însă, și cu texte în ziarul „Timpul” (ediția academică este foarte parcimonioasă pentru aceste zile cu scrisul poetului, dar câteva note din 26 iunie tot publică; noi înșine am editat textul din 28 iunie 1883 al lui Eminescu, pe care l-am denumit „Pentru libertatea presei și a jurnaliștilor” – și am atras atenția că la editorialul din 23 iunie cel puțin notele de subsol îi aparțin poetului; ținem la dispoziție aceste note – în eventualitatea că se va ivi prilejul să le edităm; facem observația că nu este vorba de texte de sertar, putând fi scrise mai înainte, pentru că răspund informației la zi, sunt actuale).

Acest amănunt ne-ar putea interesa: și în 1889, pe când era internat în Sanatoriul doctorului Șuțu, medicul V. Vineș transmite informația că poetul scria, între altele, și articole de ziar. Fuga din spital, semnalată mai sus de amintirea lui D. Nițulescu, îl duce pe poet la Piața de flori, lângă Hanul lui Manuc, în apropierea redacțiilor de ziare și reviste. Interesul noastru este atras de capacitatea de creație a poetului chiar în asemenea clipe foarte grele.

Iată care ar fi consecințele logice, cum le înțelegem noi, dacă am accepta că acest proces verbal datat 24 iunie este chiar din 24 iunie. Iată cât de necesar este să fie văzut și expertizat tehnic. N-am dezvoltat în scris aceste argumente până acum, neîndrăznind să iau în calcul datarea exactă (mai sunt și alte cazuri când acte privitoare la viața lui Eminescu sunt datate greșit; în cazul procesului verbal discutat, poate fi vorba de un concept deja elaborat de către comisar – sau chiar de o neatenție). Decurge că în 24 lucrurile s-au petrecut cum spune comisarul – iar apoi, informatorul a fost Grigore Ventura. Au fost, deci, două rețineri în baie – și, desigur, trebuie să mai existe un proces verbal la „Dosarul Eminescu”, cel de-al doilea.

Repet: în momentul documentării mele aceste acte nu existau sau nu erau publice la Arhivele Statului; nici ediția academică nu le cunoaște (iar procesul verbal din 24 iunie este reluat acolo dintr-o carte a lui Augustin Z. N. Pop). Nu cred că am dreptul, moralmente vorbind, să revin în arhive: trăim alt moment, o pleiadă de tineri se arată interesați de cazul Eminescu – și lor li se cuvine munca fructuoasă. Există, desigur, și riscul ca aceste noi documente să devină simple jucării sau prilejuri / pretexte de nouă bășcălie: acest risc trebuie asumat de către ei înșiși și dintre ei trebuie să se ridice chemarea către adevăr.

Pentru că observ, deja, cum Maiorescu devine țintă simbolică, țin să amintesc un lucru: Titu Maiorescu nu acționează singur, „de capul său” cum se spune. Imediat notează în jurnal „am înștiințat încă pe Th. Rosetti despre aceasta.” La 18/30 octombrie tot el arată cine a mai semnat procesul verbal cu cheltuielile pentru poet: Th. Rosetti, Simțion, Slavici, Nica și Chibici. Numele lui Theodor Rosetti intervine iarăși, este chiar cap de listă. Printre cei care-l vizitează în ianuarie 1884 pe Eminescu în sanatoriul de lângă Viena se află, de asemenea, și Theodor Rosetti. Este vorba de un membru marcant al partidului, recunoscut ca președinte informal, om cu mare greutate și cu imensă acoperire politică. Orice s-ar fi întâmplat cu Eminescu – a fost o hotărâre de grup în privința lui, nu a unuia singur, s-a făcut responsabil ce s-a făcut, nu e vorba de o răzbunare personală a cuiva. Meditația d-lui Theodor Codreanu pe marginea sentimentului de vinovăție al lui Maiorescu este mult mai fertilă.

În chip de concluzie, este posibil – chiar foarte posibil! – să avem de-a face cu un insurgent, cu un Eminescu foarte revoltat. Rămăsese singur la Timpul, între conservatori, iar prietenii săi junimiștii trecuseră de partea guvernului. Potolirea lui se impunea. Exista indicația lui P.P. Carp, ambasadorul nostru în Austro-Ungaria (primul dintre junimiști care trece de partea guvernului ca să rezolve – și va rezolva! – gravele probleme de politică externă ale momentului), acel „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”. Există, iată, acordul lui Th. Rosetti. Poate că a fost vorba de un plan, cuprinzând mai întâi îndepărtarea poetului din București (concordanța Slavici-Maiorescu), apoi complicându-se și însemnând recuperarea lui din baie cu ajutorul poliției și al societarilor de la „Carpații”, apoi cu ajutorul lui Gr. Ventura – în fine, cu ajutorul lui C. Simțion. Titu Maiorescu nu-i putea încredința poetului „secrete de stat”, știindu-l cam „gură spartă” (vezi celelalte secrete, cele de grup, pe care poetul le răspândește repede prin Veronica Micle).

Chiar pariul cu Simțion conține acea situație geopolitică avută în vedere de viitorul, iminentul Tratat secret care impunea ca România să renunțe la revendicarea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei – orientându-se, în schimb, spre românii din sudul Dunării. Eminescu intuiește acest proiect, nu-l cunoaște din negocierile carpiste (și apoi statale) – dar Simțion și oameni ca el îl resimt ca pe o glumă.

Desigur, însă, pe lângă această calitate de „gură spartă” a poetului, trebuie avută în vedere și poziția sa dură, inflexibilă, în favoarea românilor de peste munți. Nu neapărat despre ce scrie poetul acum în Timpul este vorba - ci de întreaga sa activitate, bine știută și reținută în epocă.