Icoana, cuvânt de origine grecească (eikon) înseamnă chip sau asemănare. Ea este caracteristică Bisericii Creștine, în special Bisericii Ortodoxe, ca obiect de cult. Faptul că noi, creștinii, avem icoane este o excepție în spiritualitatea orientală. Numai Biserica Ortodoxă păstrează cultul icoanelor existent de la început în Biserica creștină.
Religia creștină, iconică, aduce desăvârșirea, împlinirea religiei aniconice a evreilor aflată în contrast cu cea a elinilor, o religie a imaginii. Arta profană a grecilor urmărea frumusețea și perfecțiunea exterioară și consta în exprimarea unei viziuni individuale a omului. Însă arta sacră, a icoanei, este expresia unei teologii înalte pe care o slujește, o exprimă, o explică. Ea exprimă o doctrină supra-umană, revelată, supra-individuală, originală în adevăratul sens al cuvântului.
Noi, creștinii, înțelegem prin icoană o „imagine sacră în două dimensiuni, care reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica lui Dumnezeu sau un sfânt, cu putință de zugrăvit datorită trupului pe care l-a avut, Cărora Li se aduce închinare sau cinstire, după principiul: cinstea dată icoanei trece la cel zugrăvit în icoană”. În icoană nu reprezentăm esența divinității, ci icoana, prin excelență, îl reprezintă pe Hristos. Iar temeiul pictării icoanelor îl constituie întruparea lui Hristos, a Fiului lui Dumnezeu. Icoanele au în centru întruparea lui Hristos. Reprezentăm în icoane pe Maica Domnului pentru că din ea S-a întrupat Hristos. Reprezentăm în icoane pe sfinți pentru că ei s-au modelat după Hristos, L-au urmat pe Hristos. Iar scopul icoanei nu e de a picta ci de a transforma și de a te transforma; pentru că obligația fiecărui creștin este de a se îndumnezei, de a deveni participant la lumina necreată - la slava lui Dumnezeu.
Icoana-chipul nu este identică cu prototipul, ea este o asemănare și nu un portret, pentru că închinarea nu se oprește la ea (la icoană) ci este trimisă de aceasta la prototip. Ea nu este realitatea ultimă, ci este o „fereastră spre absolut”, ea reprezintă materia transfigurată prin har.
Materia transfigurată a icoanei reprezintă materia transfigurată de Hristos cel întrupat la Schimbarea la Față pe muntele Tabor. De aceea nu ne închinăm materiei, ci celui ce este înfățișat în icoană, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare: „Cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei”.
Icoana este o prezență, ea are o încărcătură de sacralitate. Poporul evreu era oprit a se închina în altă parte, la vreo altă reprezentare decât „cortul mărturiei”, care era adevărata reprezentare și purta în el „icoana și chipul celor cerești” (Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 176). Dar ei nu erau pregătiți să vadă cele dinăuntru datorită slăbiciunii firii și pericolului de a cădea în idolatrie. Pe acele reprezentări le vedea doar Moise, iar mai târziu arhiereul, care se apropiau de slava lui Dumnezeu.
„Scopul icoanei nu e de a picta, ci de a transforma și de a te transforma.”
„Temeiul pictării icoanelor îl constituie întruparea lui Hristos.”
Icoana (asemănarea, chipul) se afla în cort, dar nu putea fi arătată oamenilor decât după ce aceștia vor fi fost întăriți prin venirea Autorului icoanei, singurul Care-i putea călăuzi la înțelegerea ei, venirea lui Hristos prin întrupare. În cort se aflau icoanele-asemănările, așa cum le văzuse Moise: „Vezi, vei face pe toate după chipul care ți-a fost arătat în munte” (Ieș. 25, 40). Sfântul Ioan Damaschin arată că acestea erau lucrul mâinilor omenești: „Heruvimii, apoi, care umbreau ilastiriul, nu erau lucrurile mâinilor omenești?” (Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 176). Chivotul (ilastiriul) cu tot ce se afla în el era lucrul mâinilor omenești, dar a fost poruncit și asigura comunicarea între oameni și Dumnezeu. El era o icoană adevărată; era icoana celor văzute în munte, dar era și icoana celor viitoare, căci în el se aflau lucruri care constituiau icoana celor viitoare: năstrapa cea de aur cu mană, toiagul lui Aaron (care prefigurează pe Maica Domnului), apoi tablele Legii (umbra Noului Legământ a Legii celei Noi). Chivotul era „tronul slavei”, „scaunul heruvimilor” pe care „stătea” Dumnezeu. Deasupra lui (a capacului) sălășluia Dumnezeu și de acolo grăia cu Moise. Prezența chivotului, icoana celor viitoare, oriunde s-ar fi aflat acesta, indica prezența lui Dumnezeu. Acest lucru era cunoscut și mărturisit nu numai de evrei, dar și de celelalte neamuri păgâne: „Atunci s-au înspăimântat filistenii, căci ziceau «Dumnezeul lor a venit la ei în tabără»” (I Regi IV, 7). Dar pentru că Dumnezeu încă nu se făcuse văzut, nu se arătase în trup, de aceea nu se foloseau icoanele. Dumnezeu Se descoperea poporului prin cuvinte și prin sunete. El rămânea invizibil și nu se putea asemăna cu nimic din ceea ce se vedea. De aceea în Vechiul Testament nu erau decât prefigurări simbolice ale celor viitoare. Sfântul Ioan Damaschin spune că „Legea nu era o imagine, ci era asemeni unui zid ce ascundea imaginea”, iar Sfântul Apostol Pavel spune că „Legea avea umbra bunurilor viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor” (Evrei 10,1). În aceste condiții era imposibil a reprezenta chipul lui Dumnezeu, căci „cine poate să facă chipul Dumnezeului nevăzut, necorporal, necircumscris și fără de formă ? Este culmea nebuniei și a lipsei de credință să înfățișezi Dumnezeirea”. (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, pag. 177)
„Dar când Dumnezeu s-a făcut om în chip substanțial și real, s-a înfățișat în icoană chipul Lui.”
Interdicția reprezentării chipului lui Dumnezeu avea să dispară însă odată cu venirea Lui în lume, făcându-Se văzut. „Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui, s-a făcut om cu adevărat pentru mântuirea noastră și S-a făcut om, nu cum S-a arătat lui Avraam în chip de om și nici cum s-a arătat profeților, ci S-a făcut om în chip substanțial și real (…). (…) s-a înfățișat în icoană chipul Lui spre a ne aduce aminte de El și spre a căpăta învățătură noi, care n-am fost de față atunci.” (Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 177). Iată deci temeiul fundamental pentru care noi, creștinii, îl reprezentăm pe Dumnezeu Fiul în icoane.
„Dacă-L reprezentăm pe Mântuitor în icoană, nu-L reprezentăm pe Dumnezeu cel nevăzut, ci Chipul Său, care ni S-a arătat prin întrupare.”
În Noul Testament ni se revelează realitatea: omul este creat după chipul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu coboară și „ia chip de rob” pentru ca omul să ajungă să-l cunoască în mod deplin. Omul ca ființă psiho-fizică stă în relație cu Dumnezeu prin toată ființa lui, atât prin suflet cât și prin trup. Cunoașterea numai prin cuvinte este parțială, nedeplină și acest lucru se vede foarte clar acum când imaginea stăpânește totul. Chiar cei care ne acuză pentru întrebuințarea icoanelor (a imaginilor sacre) se folosesc foarte mult de imagini. Imaginea este indispensabilă unei înțelegeri depline a oricărui lucru, oricât de însemnat sau neînsemnat ar fi acesta. Iar dacă-L reprezentăm pe Mântuitor în icoană, nu-L reprezentăm pe Dumnezeu Cel nevăzut sau esența Sa spirituală ci Chipul Său care ni s-a arătat prin întrupare. Căci așa cum printr-un tablou care înfățișează un om nu se poate reda sufletul său cel nevăzut ci numai trupul ce cade sub incidența simțului vizual, tot așa prin icoană nu reprezentăm pe Cel nevăzut ci pe Cel care ni S-a arătat în chip real. Toate vietățile sunt vii, dar viața din ele nu poate fi reprezentată. Ea nici nu este cunoscută în esența ei, pentru că ea își are originea în Cel nevăzut, Cel viu, Care este izvorul vieții. Toate cele vii trăiesc în El și prin El „căci în El trăim și ne mișcăm și suntem” (Faptele Apostolilor VII, 28). El singur este viu prin Sine Însuși: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”(Matei XVI,16); și Stăpânul vieții care izvorăște viață: „Întru El era viață…” (Ioan I,4). Dar când Fiul lui Dumnezeu „Celui viu”, întru Care „era viață”, „S-a făcut trup” (carne-sarx) (Ioan I, 14) atunci chipul Său a devenit accesibil ochilor trupești, a fost văzut de oameni, pipăit de Toma și observat de ucenici (după Înviere, la marea Tiberiadei).
Necesitatea icoanei, a imaginii decurge din nevoia omului de a avea în fața ochilor ceva concret: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan XX, 25). O dată cu întruparea, materia este transfigurată, transformată, capabilă să exprime manifestările, descoperirea dumnezeiască. Hristos în trup fiind și-a arătat ucenicilor slava Sa pe muntele Taborului. De aceea, nu întâmplător, la intrarea unui novice în rândul iconarilor (zugravilor) preotul îi citește Troparul Schimbării la față: „Schimbatu-te-ai la față în munte Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea…”.
„Noi nu înfățișăm nici natura divină, nici natura umană a lui Hristos, ci reprezentăm în icoană Persoana Sa, în care cele două naturi sunt unite în mod neamestecat și nedespărțit.”
Prin trupul Său material, Hristos Fiul lui Dumnezeu se face cunoscut Apostolilor dar Îl face cunoscut lor chiar pe Tatăl: „Doamne arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut Filipe? Cel ce m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan XIV, 8-9).
Icoana este necesară datorită insuficiențelor sau slăbiciunii firii omenești. Omul fiind circumscris, limitat în timp și spațiu nu poate avea o cunoștință directă a celor nevăzute, nici a celor trecute sau viitoare și nici a celor îndepărtate în timp. Astfel, icoana servește la ghidarea cunoștinței și arătarea celor ascunse. „S-a înfățișat în icoană chipul Lui spre a căpăta învățătură noi, care n-am fost atunci de față, pentru ca fără să fi văzut, dar auzind și crezând, să avem parte de fericirea Domnului” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p.177). Icoana pune în evidență originalul - un lucru pe care nu-l avem în față. Ea nu este identică cu originalul, nu se aseamănă întru totul cu acesta, ci se observă deosebiri între ele.
Icoana omului nu e identică cu omul pentru că nu-i poate reda sufletul nevăzut. Tot astfel, Fiul lui Dumnezeu, Care este icoana Tatălui, se deosebește de Tatăl pentru că Unul este născut, iar Celălalt nenăscut.
Potrivit Sfinților Părinți reprezentarea în icoană a Fiului lui Dumnezeu întrupat se bazează pe posibilitatea înfățișării firii umane a Maicii Sale. „Întrucât Hristos S-a născut din Tatăl Cel nevăzut, El nu poate avea chip. Într-adevăr, ce chip ar putea corespunde Dumnezeirii a Cărei reprezentare este absolut interzisă de Sfânta Scriptură? Dar, din momentul în care Hristos S-a născut dintr-o maică ce poate fi văzută, El are, firește, un chip care corespunde celui al Maicii Sale. Iar dacă arta nu L-ar putea înfățișa, ar însemna că El nu s-a născut decât din Tatăl și că nu S-a întrupat. Dar așa ceva ar fi împotriva întregii iconomii dumnezeiești a mântuirii noastre”.
Sfântul Teofan, Mitropolitul Niceei exprimă concis și exact în condacul din Duminica Ortodoxiei întreaga iconomie a mântuirii și doctrina despre conținutul imaginii: „Cuvântul cel nedescris al Tatălui a devenit descriptibil întrupându-Se din tine, Maică a lui Dumnezeu; și refăcând chipul în vrednicia dintâi unitu-l-a cu dumnezeiasca frumusețe. Și mărturisind mântuirea închipuim aceasta prin lucrare și prin cuvânt”.
Dar adversarii icoanelor nu pot pricepe imaginea aceasta a Dumnezeu-Omului și se întreabă cum pot fi reprezentate cele două naturi ale lui Hristos. Noi însă nu căutăm a înfățișa ca atare nici natura divină, nici natura umană a lui Hristos, ci reprezentăm în icoană Persoana Sa, a Dumnezeu-Omului în care cele două naturi sunt unite în mod neamestecat și nedespărțit. Sfânta Tradiție, prin Sinodul al VII-lea ecumenic ne spune: „Cuvântul nu a părăsit chipul omenesc, ci acesta s-a luminat”, ceea ce arată că materia este transfigurată. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu S-a micșorat (coborât) cu puțin față de îngeri, dar când S-a ridicat l-a luat pe om împreună cu El și l-a ridicat mai presus decât îngerii. Nu a restaurat doar omul în puritatea lui originară ci a și împlinit cele ce Adam nu le putuse împlini.
Scopul icoanei este de a ne orienta spre transfigurarea sentimentelor, nu de a provoca sau exalta în noi un sentiment natural; ea nu este mișcătoare sau sentimentală.
„Arta sacră ortodoxă este expresia vizuală a dogmei transfigurării. Transfigurarea omului este aici înțeleasă și transmisă ca o realitate obiectivă bine definită, în acord cu învățătura ortodoxă; ceea ce ni se arată nu este o interpretare individuală, nici o concepție abstractă, mai mult sau mai puțin deteriorată, ci un adevăr propovăduit de Biserică” (Leonid Uspenski, Teologia icoanei, p.126). Iar adevărul în creștinism este o Persoană, el se trăiește. Icoana nu poate fi socotită ca fiind frumoasă sau urâtă. Ea nu expune chipurile naturale, în culori realiste, pentru că în felul acesta nu ar putea acoperi sensul icoanei ortodoxe. Ea reprezintă mult mai mult decât redarea unei frumuseți fizice. Frumusețea ei este puritatea spirituală, frumusețea interioară care nu poate fi redată în culori naturale. Atunci când Hristos S-a schimbat la față pe muntele Tabor, fața îi strălucea „mai puternic decât soarele”. Apostolul spune aceasta pentru că strălucirea slavei nu poate fi asemănată cu o strălucire firească. Lumina soarelui este doar o imagine care, deși este cea mai puternică lumină naturală, nu poate fi comparată cu strălucirea slavei dumnezeiești. Iar dacă lumina soarelui nu poate fi reprezentată prin culori naturale, cu atât mai puțin lumina ce strălucește „mai tare decât soarele”.
Sfinții Părinți dau mărturie despre o lumină lăuntrică ce iluminează chipurile sfinților în anumite momente așa cum strălucea fața lui Moise când cobora de pe muntele Sinai (Ieșire XXXIV, 30).
În icoană, această lumină este reprezentată prin aureola ce le înconjoară capul. Iată ce spunea Motovilov despre transfigurarea Sfântului Serafim de Sarov: „Închipuiți-vă că vedeți chipul unui om care vă vorbește în mijlocul unui soare ale cărui raze strălucesc intens, la ora amiezei”. Dacă această lumină este imposibil de descris în cuvinte omenești, ci doar asemănată soarelui, în icoană ea nu se poate reprezenta decât asemenea discului solar care învăluie chipul sfântului și nu printr-o cunună sau un disc care se poate afla deasupra creștetului capului. „Aureola nu este o alegorie, ci expresia simbolică a unei realități autentice și concrete” (L. Uspenski, Teologia icoanei, p. 121).
Deteriorarea imaginii și a înțelegerii icoanei s-a produs și se produce încă în perioada contemporană datorită alterării unei conștiințe clare a Bisericii. Aceasta se produce în anumite cercuri ortodoxe cu bune intenții, dar cu idei progresiste, care sfidează canoanele. În concepția acestora, icoanele ortodoxe autentice aparțin unei epoci de mult apuse, pe care o reflectă, iar alături de acestea se pot ivi și altele, menite să reflecte epoci de mai mare progres. Dar aceste epoci înnoitoare nu cunosc decât progres material sau tehnologic. Înălțimea și autoritatea vieții spirituale trebuie căutate în perioada în care teologia ortodoxă și spiritualitatea ei au atins treapta cea mai înaltă a strălucirii.
Icoana nu poate fi „învechită” - adică piesă de muzeu ce aparține veacurilor trecute - ci este veșnic actuală, veșnic aceeași, pentru că neschimbătoare este teologia ei, religia creștină ortodoxă, Biserica și Hristos-Dumnezeu, capul ei. Pentru că, după cuvintele psalmistului, „la Dumnezeu nu este schimbare, nici umbră de mutare”.
„Icoana este veșnic actuală, veșnic aceeași, pentru că neschimbătoare este teologia ei.”
Pe lângă aceste idei înnoitoare menite a schimba ceea ce nu trebuie să exprime schimbare, ci statornicie în adevăr, au apărut bune intenții izvorâte dintr-un pietism care ignoră conștiința Bisericii, a canoanelor și a Sfintei Tradiții. Suntem martori ai unei invazii de „icoane” viu colorate, cu trăsături „drăgălașe”, cu mari influențe apusene și cu elemente răsăritene, adevărați hibrizi meniți să spargă canoanele. Acestea sunt apreciate de unii creștini ortodocși chiar în detrimentul icoanelor canonice. Și același lucru se întâmplă sub ochii noștri cu un alt mijloc de propovăduire a adevărului: muzica bisericească. Această muzică tradițională, de o frumusețe inegalabilă, a fost aproape uitată, iar în locul ei, prin intermediul unor grupuri pietiste, este promovată o invazie de cântece „pioase” demne de toată compasiunea. Și să nu uităm că acestea sunt susținute în defavoarea muzicii bisericești tradiționale. Greșeala sau, mai bine zis, vina constă în ignoranță și în neascultare față de Biserică, de ierarhia bisericească, de Dumnezeu.
Ar fi bine ca acești creștini să ia aminte la cuvintele lui Dumnezeu către Saul, rostite prin judecătorul Samuel: „Ascultarea este mai bună decât jertfa și supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor. Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria și împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli” (1 Regi XV, 22-23).
Iar Sfânta Tradiție prin glasul autorizat al Sfinților Părinți ne spune, referitor la cinstirea icoanelor: „Să nu depășim hotarele veșnice pe care le-au pus părinții noștri”.
Amin.
Comentarii