Sistemul politic și-a însușit și a modelat treptat instituțiile (elementele) sale componente. Partidele politice sunt o asemenea realizare istorică și le revine rolul de elemente centrale ale sistemului. Partidele, în accepțiunea noastră, sunt pentru sistemul politic intern, ceea ce statele sunt pentru sistemul internațional. Dacă statul este considerat principala instituție a sistemului politic, atunci partidele sunt cele care dau conținut și dinamică acestuia. Partidele participă activ la redistribuție, sau la alocarea autoritară de valori cum ne-ar completa D. Easton, și determină, în mare măsură poziționarea externă a statului. Toate acestea suscită interes deosebit pentru aceste instituții structurale, iar în cazul Basarabiei actuale sunt o trăire istorică și o perspectivă de viitor, viitor care nu trebuie ratat. Prin urmare, studiul este o sinteză a evoluției istorice și a dinamicii actuale a subsistemului partidist din Republica Moldova. Conceptualizare și tradiție.
Formula definitorie general acceptată conform căreia – Partidul politic este o grupare de oameni constituită pe baza liberului consimțământ care acționează conștient și organizat pentru reprezentarea intereselor unor clase, grupuri sociale și comunități umane, luptând pentru dobândirea puterii politice în vederea organizării și conducerii societății în conformitate cu doctrina îmbrățișată și programul de guvernare – lasă teritoriul dintre Prut și Nistru fără o bogată tradiție a fenomenului partizan, iar conjunctura externă, cronic nefavorabilă, a facilitat «reținerea instituțională» a acestui teritoriu românesc. De altfel, o bună parte a politologilor basarabeni, constată și astăzi un grad redus de instituționalizare a partidelor politice moldovenești.
Primele cercuri politice apar în Basarabia în anii 70 ai secolului al XIX-lea. La această etapă, predominau curentele anarhiste și socialiste, curente promovate, în mare parte, de către tineretul care își făcea studiile în centrele universitare a Imperiului Țarist. Printre cei mai notorii dintre aceștia erau Z. Ralli-Arbore, N. Zubcu-Codreanu, M. Negrescul, etc. Tradițiile momentului erau și aici prezente, iar socialismul și anarhismul, fiind curente revoluționare, erau cele care captau în mod aparte atenția tineretului. Ideile liberale, pe de altă parte, fiind mai „serioase”, circumspecte la elanul revoluționar, absorbite, de regulă, de către mințile boierilor cu viziuni progresiste și ale intelectualilor trecuți de vârsta tinereții: C. Stamati-Ciurea, V. Lașcu, P. Leonard etc. Existența unor purtători de idei, al căror rol nu poate fi nici într-un fel ignorat, nu implică însă și existența unor organizații care ar putea încerca transpunerea în fapte a acestor viziuni și idei politice. Pentru apariția unor structuri organizatorice, din punctul de vedere al exercitării puterii politice, erau necesare mutații serioase și semnificative în structura sistemului politic.
Seismele serioase generatoare de formule instituționale, s-au articulat odată cu revoluțiile ruse din 1905 și 1917, evenimente care au provocat mari schimbări în interior și în afară. Basarabia, ca parte din sistem, a fost direct și substanțial influențată de acest curs al evenimentelor, iar proximitatea geografică furniza elemente ale vieții politice din statul român. Astfel, pe de o parte viața politică din Basarabia repeta policromia politică din Imperiul Rus, iar pe de altă parte – se modifica în dependență de potențialul politico-militar al Regatului Român. Ca o consecință a acestor procese, Basarabia cunoaște o dezlănțuire a activismului politic și în regiune apar cca 50 de partide și formațiuni politice. Organizațiile social-politice apărute, însă, aveau un caracter instabil, erau efemere și nu se bucurau de un sprijin stabil din partea populației.
Efectuând o descriere succintă a principalelor formațiuni politice din această perioadă și utilizând, întru facilitarea procesului, o diviziune dreapta-stânga (cele care pledau pentru schimbare pe stânga eșichierului politic, iar cele care pledau pentru status-quo-ul pe dreapta), menționăm că dinamica evenimentelor a modificat adesea acest barometru politic. În imediata apropiere a revoluției din februarie 1917, extrema stângă era reprezentată de o formațiune încă nu prea numeroasă, dar deosebit de activă – Partidul Muncitoresc Social-Democrat din Rusia (aripa bolșevică) condus de V. Lenin. În Basarabia, de rând cu bolșevicii, erau manifești prin atitudine revoluționară și anarhiștii. Sperând la un final victorios, ambele curente se arătau profund dezamăgite de consecințele revoluției din februarie 1917. Programele curentelor politice vizate conțineau prevederi despre necesitatea unor schimbări radicale în societate: distrugerea sistemului politic existent, ieșirea din război, lichidarea capitalismului imperialist, etc.
Pe poziții ideologice apropiate, dar nu extremiste, erau plasați socialiștii revoluționari sau eserii. Aceștia se situau pe poziții reformiste și nu revoluționare, îndeosebi după consumarea revoluției din februarie, pe care ei o considerau finală. Ei optau, de asemenea, pentru continuarea războiului până la victorie. După revoluția din februarie, socialiștii revoluționari au devenit formațiune politică de dreapta, în raport cu bolșevicii și anarhiștii.
Centrul politic la începutul lui 1917 era reprezentat de Partidul Constituțional-Democrat. Cadeții (constituționaliștii democrați) nu doreau lichidarea sistemului politic existent, ci optau pentru o reformare limitată a acestuia, care viza păstrarea instituției monarhiei, dar într-o formulă mai democratică – monarhie constituțională.
Dreapta a segmentului politic basarabean, în cele din urmă, era reprezentată de formațiuni politice, favorabile păstrării situației existente, în special, ceea ce ține de rolul monarhului. O doză mare de extremism era administrată acestor formațiuni prin lozincile și activitățile velicoruse șovine. Printre liderii de seamă a mișcărilor respective poate fi nominalizat P. Crușevan. Iar formațiunile politice reprezentative pentru acest segment politic au fost Uniunea Poporului Rus și Liga Patriotică Basarabeană. De asemenea existau formațiuni politice fără opoziție ideologică stabilă, dar care apărau în primul rând minoritățile etnice în baza cărora au fost constituite, ca exemplu Uniunea Generală Muncitorească a Evreilor (Bundul evreiesc). Dată fiind activismul politic din această perioadă se manifesta preponderent în mediul urban, îndeosebi în Chișinău, care era populat în mare parte de alogeni, activismul politic era o îndeletnicire mai mult pentru alte etnii, iar băștinașii nu prea erau «inserați» în viața politică. Unica formațiune politică care prin definiție urma să apere interesele moldovenilor era Partidul Național Moldovenesc (PNM), organizație fondată în aprilie 1917 prin implicarea directă a unor astfel de personalități ca V. Stroiescu, P. Halippași, O. Ghibu. Partidul a fost un succesor ideologic al Partidului Național-Democratic Românesc, ce activa în perioada revoluției din 1905. Inspirată de C. Stere și I. Pelivan, această mișcare politică revendica, în special, stoparea rusificării și autonomia culturală a ținutului. Deși activitatea formațiunii a fost efemeră și nesemnificativă, aceasta a fost o mostră a trezirii conștiinței românești în Basarabia.
Partidele politice respective nu au participat, într-un model democratic de astăzi, la constituirea Sfatului Țării. Însă speculațiile existente referitoare la legitimitatea Sfatului Țării sunt spulberate magistral de către I. Nistor care menționează că: „…în lipsa unei organizațiuni administrative solide, alegerile pentru adunarea legislativă nu se putură face direct. De altfel populațiunea bărbătească între 19 și 48 de ani nici nu se întorseseră de pe diversele fronturi rusești… Din pricina aceasta s-a recurs la alegeri indirecte prin comitetele ostășești, țărănești și muncitorești, precum și prin corporațiunile profesionale constituite”. Mai mult, dată fiind că însuși formațiunile politice sufereau de o profundă criză de legitimitate politică, neimplicarea lor directă în constituirea Sfatului Țării, nu lezează nicidecum legitimitatea acestuia. Iar către finele activității sale, Sfatul Țării cuprindea următoarele «partide parlamentare»: − Blocul Moldovenesc − care a jucat un rol decisiv în procesul de votare a autonomiei, independenței și ulterior a Unirii cu Regatul România. Blocul era format din intelectualitatea și ostășimea națională; − Fracțiunea țărănească − ce revendica chestiuni de ordin social și în primul rând – problema pământului.− Minoritarii etnici − asigurați cu 30% din locurile din Sfatul Țării, prevalau ucrainenii și rușii. Evident că opinia lor nu coincidea cu cea a băștinașilor, mai ales în problema reîntregirii spațiului românesc.
Deoarece Sfatul Țării avea o componență pre revoluționară, în mare parte ostilă bolșevicilor, aceștia din urmă și-au desfășurat activitatea în calitate de forță politică extraparlamentară și antisistem.
Toate acestea confirmă, perioada de debut al pluripartidismului moldovenesc și, totodată, dezorganizarea, insuficienta activitate în viața politică și slaba instituționalizare a acestuia.
Unirea Basarabiei cu România, o mult așteptată revenire la arealul etno-cultural românesc, a avut și o expresie în viața politică din regiune, printr-un proces calitativ nou. Deși limitată cronologic, aceasta a fost perioada pe parcursul căreia populația Basarabiei a avut posibilitate în premieră să participe la alegeri parlamentare în bază pluripartidistă. Cultura politică a populației a recepționat un suflu participativ, grație acestei experiențe inedite de activism politic. Viața politică, în ansamblu, este marcată de o dihotomie a continuității și discontinuității. Astfel, o parte din liderii autohtoni de partide și de opinie care au dominat viața politică revoluționară au supraviețuit politic și s-au bucurat de o anumită priză la electorat și în perioada interbelică. Este cazul lui C. Stere, P. Halippa, I. Buzdugan, I. Inculeț etc. Totuși, în această perioadă „elita politică basarabeană nu a fost inclusă în cea românească”. Continuitatea s-a manifestat, de asemenea, la nivel de programe. Liderii politici basarabeni continuau să se orienteze spre țărănime. Primatul revendicărilor sociale confereau acestora o puternică nuanță socialistă. Nu în zadar mulți dintre ei erau etichetați drept bolșevici.
Discontinuitatea, pe de altă parte, se manifestă în plan organizațional. Or, partidele existente până la Unire s-au contopit cu cele din țară, sau altfel înghițite de sistemul pluripartidist național. Au existat, totuși, tentative de-a crea partide regionale, dar fără de succes. Drept exemplu ar fi Partidul Țărănesc din Basarabia, condus de C. Stere (1918-1919) sau Liga Democratică a Ordinii și Dreptului în Basarabia, condus de Oranov (1922-1928).
Partidismul interbelic român bazat pe Constituția din 1923 și Legea electorală au găsit societatea românească nepregătită pentru a înfrunta provocările unui asemenea regim, cu germeni democratici. În mod aparte situația se referă la Basarabia, care a ajuns să fie decepționată profund de procesul electoral românesc. Pluripartidismul excesiv, mutațiile (dezbinările, alierile) dese și instabilitatea guvernamentală sunt un rezultat al acestor acte normative fundamentale, sau mai bine zis a aplicării lor în lipsa unor condiții favorabile. „Multipartidismul interbelic se mai caracteriza prin instabilitate guvernamentală și politică, fărâmițarea partizană, apariția partidelor extremiste, politicianismul…”. Elementele negative ieșite în prim-plan pe parcursul anilor ’20 – ’30 au determinat absenteismul politic în Basarabia, iar cele mai populare erau formațiunile politice care aveau în program stipulații despre ameliorarea situației țăranilor. Astfel, ideologia țărănistă se bucura de cel mai mare succes în regiune, lucru confirmat de succesul repurtat de Partidul Țărănesc din Basarabia, condus de C. Stere. Partidul a delegat în Parlament și în Senat, în rezultatul alegerilor din 1919, 70 și respectiv 30 de deputați. Ulterior, după cum caracterizam situația generală, acesta se unește cu Partidul Țărănesc din vechiul regat, după care activează ca parte componentă a Partidului Național Țărănesc, condus de I. Maniu. Mai apoi filiala basarabeană a partidului este condusă de P. Halippa.
Cealaltă formațiune importantă a momentului – Partidul Național Liberal, nu se bucura de prea mare popularitate în Basarabia.
Partidul Național Liberal nu avea bază socială, iar politica lor se asocia cu sărăcia, aroganța și vărsările de sânge. Politica „prin noi înșine” nu era potrivită pentru Basarabia.
O activitate aparte au constituit-o forțele politice extremiste, atât extremă dreaptă cât și extremă stângă, dar care erau fie extensii ale forțelor din regat, în primul caz, sau reprezentate de bolșevicii alogeni din regiune. Revenirea în prim plan a partidelor, sau mai bine fiind spus – a partidului, a avut loc în Basarabia la 1944, când teritoriul intră sub jurisdicția și controlul politic al Uniunii Sovietice. Viața politică și nu doar ea, este reprezentată de autoritatea unei singure formațiuni politice – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Procesul de legitimizare a puterii demarează prin alegerile din 10 februarie 1946 în Sovietul Suprem al URSS de legislatura a doua. Au participat 99,8% (!) din alegători și 99,6% (!) au votat pentru „blocul comuniștilor și a celor fără de partid”. Un următor pas în legitimizarea puterii Partidului Comunist (b) al Moldovei (PCM) a fost convocarea la 13 mai 1947 a Sovietului Suprem al R.S.S.M. de legislatura a doua (prima a fost în 1941). Opoziție politică nu exista. Unele încercări au fost înfăptuite în primii ani de regim stalinist, când și-au desfășurat activitatea asemenea grupuri anticomuniste ca „Arcașii lui Ștefan”, „Sabia Dreptății”, „Armata Neagră”, „Uniunea Democrată a Libertății”. Acestea însă erau niște cazuri singulare care n-au trecut în particular sau general. Orice posibilitate de opoziție organizată a fost exclusă din start prin deportările masive a intelectualității, reprezentanților administrației publice, țăranilor considerați înstăriți, etc. Totuși, către anii ’60 ai sec. al XX-lea asistăm la o înviorare a sentimentelor și predispozițiilor de nemulțumire față de politica de deznaționalizare promovată de conducerea comunistă. Fenomenul se explică prin apariția unui nou val de intelectuali basarabeni, care încercau să se opună cumva ideologiei oficiale, ca N. Testimițianu, N. Corlăteanu, S. Rădăuțan. Aceștia, însă, au fost persecutați pe motivul propagării naționalismului. Cazul lui Gh. Ghimpu, M. Moroșan, A. Șoltoianu a fost și mai grav, ei fiind condamnați pentru organizarea de demonstrații anticomuniste și organizații ilegale de rezistență antisovietică.
Problema identității au fost practic singurele care au determinat o poziție față de politica partidului comunist din partea unui grup mic de intelectuali. Una peste alta, totuși, populația Republicii Sovietice Moldovenești accepta tacit politica guvernării comuniste, or, lipsea orice solidaritate și coeziune socială între cetățeni și personalitățile care duceau povara neamului. Aceasta se explică, inclusiv, prin reușita politicii de sovietizare și deznaționalizare promovată activ la Kremlin. Prin urmare, unipolaritatea sistemului politic sovietic condiționa participarea populației din stânga Prutului ordonat la alegeri dar diversitatea ofertei politice lipsea.
Structura unipolară a procesului de evoluție partizană în Moldova dintre Prut și Nistru a durat până la finele anilor ’80 ai secolului XX, când implozia Uniunii Sovietice o generat o situație total diferită, care a stimulat atât viața politică din regiune, cât și cultura politică a băștinașilor în ansamblu.
Continuare în numărul următor.
Comentarii