Arheologia și istoria artelor spun: cuvîntul icoană, de origine greacă (eikôn, care înseamnă portret), era folosit de către Bizanț, în vremea cînd imaginile creștine erau în formare, pentru a desemna „orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei, a unui sfînt, a unui înger sau a unui eveniment din istoria sfîntă, chiar dacă acea imagine era pictată, sculptată, mobilă sau monumentală și indiferent de tehnica cu ajutorul căreia a fost elaborată”1, astăzi termenul aplicîndu-se mai ales lucrărilor de șevalet.
Tradiția spune că prima icoană este o imagine imprimată în mod minunat pe un ștergar cu care Iisus S-a șters pe față, ștergar care a ajuns la regele Abgar al Odesei, care, fiind lepros, și auzind de minunile Mîntuitorului, trimisese oameni de la curtea sa pentru a-L chema la el2. Actul săvîrșit de Hristos, de a-Și imprima chipul pe acest ștergar „pare în primul moment legat de dorința regelui de a căpăta o reprezentare a lui Hristos, în realitate însă are un sens mult mai cuprinzător. Este implicată aici infinita purtare de grijă față de întreg neamul omenesc, care este mîntuit, sfințindu-se prin Chipul lui Hristos”3.
Există și o altă istorie, a unei bucăți de pînză, pe care o femeie, Veronica, a dat-o Domnului Hristos, pe drumul Crucii, (cuvîntul Veronica înseamnă „icoană adevărată”), deși pînă în secolul V nu se face referire la aceasta, existența ei fiind uitată.
La începutul creștinismului, pentru că pentru acea lume, „Întruparea lui Hristos și misterul crucii reprezentau, pentru unii, un scandal, iar pentru alții, nebunie”, s-au folosit în special simboluri.
„Pentru a-i obișnui treptat pe oameni cu realitatea de negîndit a Întrupării, Biserica li s-a adresat inițial printr-un limbaj mai accesibil decît imaginea directă”. „Era, după cum spune Sfîntul Pavel, hrană pentru dinții de lapte specifici copilăriei. Calitatea iconică a imaginii nu pătrundea decît foarte greu în conștiința și în arta oamenilor. Numai împrejurările și necesitățile diferitelor epoci istorice au evidențiat progresiv caracterul sacru al imaginii, au condus la dispariția simbolurilor primitive și au epurat arta creștină de toate acele elemente străine care îi mascau conținutul”4.
Multe dintre aceste simboluri, erau preluate din cultura păgînă a acelui timp, și transformate. De exemplu, (în catacombe): anotimpurile, care vestesc învierea; o corabie, care vestește belșugul; porumbelul, palmierul, grădina, care amintesc de rai. Altele au fost inventate, începînd cu secolul al II-lea: închinarea magilor – convertirea păgînilor; înmulțirea pîinilor – Cina cea de Taină; vița de vie – taina vieții divine, etc. Crucea este reprezentată ca o ancoră, un trident. Simbolul cel mai important este peștele: IHTIS – „Iisus Hristos Theou Uios Sotir”, care înseamnă „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mîntuitorul”5.
Primele icoane făcute de mînă omenească, după tradiție, sunt cele ale Sfîntului Apostol Luca, care a pictat, puțin după Cincizecime, chipul Maicii Domnului, (în trei variante: una aparținînd tipului „Milostiva” (Eléousa), în care Fecioara și Pruncul se mîngîie reciproc, accentuînd naturalețea sentimentului uman, a tandreții și iubirii materne; alta aparținînd tipului „Odighitria” (Odègètria), sau „Călăuzitoarea”, în care Fecioara și Pruncul sunt reprezentați din față, orientați către privitor – scoate în evidență dumnezeirea Pruncului; cea de-a treia o reprezenta pe Maica Domnului fără Prunc, în poziția asemănătoare celei din Deisis, cu brațele împreunate în rugăciune, adresîndu-se lui Iisus); chipul Mîntuitorului; al celor doi mari Apostoli Petru și Pavel. Însă aceste icoane nu s-au păstrat pînă în zilele noastre, deși în Franța și în Italia există un număr de icoane care sunt făcute după icoanele originale ale Sfîntului Apostol Luca.
Motivația existenței icoanei
Icoana este o vedere a lui Dumnezeu întrupat, care este necesară și mîntuitoare oamenilor (a căror alcătuire dihotomică implică și obligă prezența divinității în materie): „Apostolii L-au văzut întrupat pe Hristos… și I-au auzit cuvintele; și noi dorim să auzim și să vedem, spre a căpăta fericirea Domnului”; „Ei L-au văzut față către față – pentru că El era prezent în trup, însă noi, pentru că El nu este prezent fizic, auzim cuvintele Sale prin intermediul cărților, venerăm aceste cărți care ne fac să auzim cuvintele Sale. La fel se întîmplă cu icoana pictată; privind trăsăturile trupului Său, pătrundem cu spiritul, după putință, slava dumnezeiască. Suntem duali, constituiți din suflet și din trup, iar sufletul nostru nu este unul la vedere, ci este învăluit într-un fel de veșmînt; ne este imposibil să tindem spre spiritual fără corporal. Căci așa cum auzim cuvintele sensibile cu urechile noastre trupești și așa cum înțelegem lucrurile spirituale, tot astfel, prin contemplația în trup, ajungem la contemplația în duh. Hristos Și-a asumat un trup și un suflet pentru că omul are un trup și un suflet; de aceea și botezul, comuniunea, rugăciunea, psalmodierea sunt duale: sensibile și spirituale”.
Icoana, ca posibilitate, există datorită Întrupării Fiului lui Dumnezeu, „realizarea mîntuirii noastre pe pămînt și slava în spirit și în adevăr nu exclud materia și trupul ci, dimpotrivă, le presupun”.
La fel cum vederea în trup a Mîntuitorului a fost necesară pentru oamenii din timpul Întrupării Sale, la fel este necesară și acum. Pentru dovedirea acestui lucru este suficient să ne imaginăm doar cum ar arăta o Biserică fără icoane, sau cum ar arăta în general viața unui creștin fără icoane (sau, în definitiv, pentru că la asta ar duce negarea lor, fără orice lucru material care ar aminti ceva despre Dumnezeu). Dacă nu ar exista icoanele, credința ar slăbi foarte mult, deoarece cel mai folosit simț omenesc ar rămîne înafara lucrării spre cunoașterea lui Dumnezeu. Ea răspunde unei nevoi de concret a omului, care vrea să-L știe mereu pe Dumnezeu aproape.
De asemenea, ea are și un rol educativ, și de propovăduire a cuvîntului lui Dumnezeu, care este de viață dătător, și necesar tuturor pentru mîntuire. Trimiterea la propovăduire a Apostolilor include și porunca pictării icoanelor.
Importanța icoanelor reiese și din pomenirea ei după auzire în textul de la I Ioan 1, 1-2: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul vieții – și Viața s-a arătat și am văzut-o, și mărturisim…”. În acest text, enumerarea simțurilor nu este întîmplătoare, ci exprimă o anumită intensitate de cunoaștere prin acestea: întîi este auzul, apoi este văzul, și apoi atingerea. Pentru a exemplifica, ne putem gîndi la Toma, care a auzit că Hristos a înviat, dar nu a crezut, pînă nu L-a văzut în carne și oase, și mai mult, pînă nu L-a pipăit, pentru a se convinge.
Posibilitatea reprezentării lui Hristos în iconografie
Hristos S-a întrupat. „Pămînt ești și în pămînt te vei întoarce” (Facere 3, 19) s-a zis trupului. Deci Hristos a venit și pentru a readuce trupurile oamenilor, nu numai sufletele lor, la strălucirea nestricăciunii.
Posibilitatea reprezentării chipului Mîntuitorului a stîrnit controverse în timpul perioadei iconoclaste, cînd unii nu puteau să admită faptul că Dumnezeirea Mîntuitorului poate fi reprezentată pe lemn și din materialele picturii. Ei spuneau că fiindcă acest lucru nu este posibil, reprezentarea chipului uman al Mîntuitorului este o blasfemie, deoarece nega Dumnezeierea Domnului Hristos. Interesant este că și afirmarea, legitimitatea existenței și venerării icoanelor se bazează tot pe Întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu, numai că înțeleasă cum trebuie.
Pentru iconoclaști: „o icoană veritabilă trebuie să aibă aceeași natură cu cel pe care-L reprezintă, fiindu-i în mod obligatoriu consubstanțială (omoousion). Plecînd de la acest principiu, iconoclaștii ajung în mod inevitabil la concluzia că numai Euharistia este icoana lui Hristos. Pentru a evita idolatria – spuneau ei – Hristos a ales pîinea ca imagine a Întrupării Sale, dat fiind că pîinea nu are nici o asemănare cu omul”, ceea ce este ridicol, pentru că Euharisia este chiar Trupul și Sîngele Mîntuitorului, și dacă imaginea prototipului ar fi identică cu prototipul, atunci ar fi chiar prototipul, după cum aveau să susțină apărătorii icoanelor.
Iconoclaștii mai spuneau despre imaginea făcută de un pictor, că „nu putea să fie imaginea lui Hristos. Arta figurativă în general este o împietate față de dogma Întrupării divine. Ce face pictorul neștiutor – se întrebau iconoclaștii – cînd conferă o formă celor ce nu pot fi crezute decît cu inima și mărturisite prin cuvînt? Numele lui Iisus Hristos este numele Dumnezeu-Omului. Ca atare, dacă Îl reprezentați, comiteți o dublă blasfemie: mai întîi, încercați reprezentarea Divinității invizibile; apoi, dacă urmăriți reprezentarea iconică a naturii divine și a naturii umane ale lui Hristos, tindeți către confuzia celor două naturi, alunecînd în monofizism. Voi răspundeți că reprezentați doar trupul lui Hristos, carnea Sa văzută și palpabilă. Dar această carne este omenească și reprezentați, prin urmare, numai umanitatea lui Hristos, adică doar firea Sa omenească. Or, în acest caz, o despărțiți de Dumnezeirea cu Care S-a unit, căzînd în nestorianism. În adevăr, carnea lui Iisus Hristos este carnea lui Dumnezeu-Cuvîntul: întru totul însușită și îndumnezeită de El. Cum dară acești necredincioși îndrăznesc să despartă Dumnezeirea de carnea lui Hristos, reprezentînd-o doar pe aceasta din urmă, ca și cum ar fi vorba doar de un om oarecare? Biserica crede în Hristos, Care unește în El umanitatea și Dumnezeirea neamestecat și nedespărțit. Dacă arătați doar umanitatea lui Hristos, despărțiți cele două naturi ale Sale, atribuind umanității Sale o existență proprie, o viață independentă, văzînd în ea o persoană separată și introducînd astfel o a patra Persoană în Sînul Sfintei Treimi.”
Greșeala făcută de iconoclaști consta în faptul că nu au făcut distincție între ipostas și natură în ceea ce-L privește pe Mîntuitorul Hristos, neînțelegînd de fapt unirea ipostatică a celor două naturi ale Lui, în Persoana Lui unică, sau dacă, au înțeles asta, n-au putut să o și aplice în teoria despre icoane, care Îl reprezintă pe Hristos ca Persoană divino-umană, și nu una dintre cele două naturi ale Sale.
„Icoana Sa este imaginea unei Persoane divine întrupate, care transmite trăsăturile Fiului lui Dumnezeu venit în trup, devenit vizibil și, prin urmare reprezentabil cu mijloace omenești.”
Mijloacele de expresie ale icoanei
Principalele caracteristici ale icoanei sunt: se ocupă doar cu prezentarea adevărului; nu prezintă raportul real dintre ființe și lucruri, la fel cum face arta profană, (care „urmează legile opticii care-și aruncă lațul asupra lucrurilor” și „fundamentează unitatea de acțiune – lațul timpului și unitatea de perspectivă – lațul spațiului”, formînd un punct de vedere „plin de iluzie optică, folositor pentru viața curentă, dar care nu este viziunea totală”); reduce la minimum detaliile, ele fiind folosite doar în măsura în care ajută la exprimarea esențialului; nu prezintă nimic din viața cotidiană a omului, nu narează asupra istoriei, ci se arată atitudinea pe care el trebuie să o adopte în orice împrejurare a vieții.
Omul
Trupul omului care tinde spre Dumnezeu, prin rugăciune, deși nu se schimbă biologic, pentru că harul se unește cu mintea, învațînd-o să controleze întregul trup, („…ochii, pentru ca să privească întru curățenie; urechile, pentru ca să audă cu pace; limba, pentru ca să nu grăiască decît de bine; mîinile, pentru ca ele să se miște doar pentru a se înălța în rugăciune și a face fapte de milostenie; pîntecele, pentru a păstra în limitele cuviinței obiceiul mîncării și al băuturii; picioarele, pentru ca ele să meargă drept spre voința lui Dumnezeu”), ajunge să aibă, într-un fel, proprietățile trupului duhovnicesc pe care va fi să le dobîndească la învierea drepților. În icoană, deci, va fi stilizat, alungit, zvelt, în așa fel încît să dea mărturie despre prezența harului, și despre o subțiere a materialității, de îndumnezeire a ei.
Chipurile sfinților strălucesc, dar pentru că lumina care transpare din aceste chipuri nu este una provocată de o sursă exterioară, naturală, ea este sugerată în icoană prin linii subțiri de culoare foarte deschisă, „fine și precise, pătrunzătoare ca niște raze ale energiei îndumnezeitoare”, aranjate nenatural, constituind ultima și cea mai deschisă culoare aplicată, care le dau pur și simplu viață. Ochii sunt măriți, cu privirea fixă, opaci; buzele fine sunt lipsite de senzualitate, „sunt făcute pentru a cînta lauda, pentru a se hrăni cu Euharistie și pentru a da sărutul păcii”. Urechile „alungite ascultă liniștea. Nasul nu este decît o curbă foarte fină; fruntea foarte largă și înaltă; ușoara sa deformație accentuează predominanța unei gîndiri contemplative. Culoarea închisă a ochilor înlătură orice notă carnală și naturalistă.”
„Aceste detalii cu aspect neobișnuit, în special organele senzoriale pe care le vedem în icoane, acești ochi fără strălucire, aceste urechi cu forme uneori bizare, toate acestea nu sunt prezentate în mod naturalist, dar nu pentru că artistul nu ar fi putut să le redea așa cum le vedea în natură, ci pentru că, aici, forma lor naturală nu ar fi corespuns și nu ar fi avut nici un sens. Rostul lor în icoană nu este de a ne apropia de ceea ce vedem în natură, ci de a ne aminti că suntem în fața unui trup care resimte ceea ce în mod obișnuit scapă percepției: pe lîngă percepția lumii fizice, cea a lumii spirituale”
Personajele sunt așezate frontal, iar privirea lor este întotdeauna îndreptată spre privitor. Aparenta imobilitate, care este doar exterioară, întărește sentimentul că totul se petrece în interior; nu mai există nimic din cotidianul neastîmpăr, din neliniștile și grijile obișnuite ale existenței vremelnice, ci stăpînește pacea.
Veșmintele urmăresc forma anatomică, care adeseori, și în mod admirabil, este deformată. Volumul pe care aceste veșminte ar trebui să le sugereze, este un pretext pentru aplicarea unor lumini, care prin forma lor, clară și strălucitoare, spun aceeași prezență a Duhului.
Am putea spune că icoana este oglinda duhovnicească a sfinților.
Natura înconjurătoare
Îndumnezeirea omului nu poate lăsa natura înconjurătoare, (care „a fost supusă deșertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde, pentru că și făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 20-21), și deci a cărei stare depinde de modul legăturilor omului cu Creatorul), în starea ei de acum. În concepția Bisericii Ortodoxe, „frumusețea nu este frumusețea specifică stadiului actual al creației, ci un atribut al veacului ce va să vină, cînd Dumnezeu va fi totul în toate”, sau „valoarea și frumusețea lumii văzute nu constă în splendoarea trecătoare a stării de acum, ci în transfigurarea ei potențială, realizată cu ajutorul omului”.
Eshatologică prin excelență, icoana o va prezenta supusă aceleași puteri purificatoare și unificatoare a harului, în lumina celei de-a opta zi a creației, pentru că „specificul sfințeniei este acela de a sfinți ceea ce o înconjoară: îndumnezeirea omului trece asupra ambianței. Acestea sunt premizele transfigurării cosmice. În și prin om se realizează și se manifestă participarea făpturii la viața veșnică a făpturii”. „Unirea în Dumnezeu a tuturor făpturilor, începînd cu îngerii și pînă la creaturile inferioare, iată viitorul univers restaurat care, în icoană, se opune discordiei generale, adică împărăției stăpînitorului acestei lumi”.
Este arătată într-o staticitate dinamică, avînd un ritm și o stare ascensională corespondente cu cele ale omului tinzînd spre Dumnezeu; nu mai există haosul și divizarea lumii, care porneau din haosul interior al omului.
Așadar, în reprezentarea unor munți sau altor forme de relief (stînci, peșteri, crăpături ale pămîntului, marea), se renunță, la fel ca în cazul prezentării omului duhovnicesc, la naturalismul comun, care, după cum s-a spus, nu este adevărata față a naturii. Din munți este păstrată doar caracteristica principală – aceea de conglomerat de forme ascuțite grupate, mai mari la bază și mai mici la înălțime, formînd un corp care spre vîrf se subțiază. În rest nu aduc cu nimic a munții pe care îi știm din natură. În funcție de scena în care aceștia apar, de acțiunea care se petrece înăuntru (a scenei în ansamblu – acțiune exterioară, ca fapt istoric; a interiorului personajelor – ca trăire spirituală; și cea a timpului veșnic, în care nu există decît prezent), munții pot lua diferite „înfățișări”. O trăsătură comună este că toți strălucesc nenatural, spunînd în-dumnezeirea.
Peșterile, cele mai multe simbol, ajută la transmiterea mesajului icoanei. În scena Nașterii, de exemplu, întunecimea ei, care cîteodată merge pînă la negru neamestecat, simbolizînd întunecimea păcatului în care se afla lumea pînă la Întruparea Mîntuitorului, este folosită pentru a scoate în evidență albul, care în acest fel devine strălucitor, al scutecelor Pruncului. De asemenea, ele au formele cele mai ciudate, fără însă a putea vreodată să fie confundate cu altceva.
Marea, apa, ca și celelalte, sunt de asemenea foarte bizare, raportat bineînțeles la felul nostru obișnuit de a le înțelege; la fel și animalele, în special fiarele sălbatice, a căror raport cu omul revine la cel dinainte de căderea în păcat (a se vedea leii care sunt blînzi ca niște pisici în preajma sfinților).
Clădirile
Dacă despre oameni se poate spune că sunt logic alcătuiți, adică au toate membrele, care sunt la locul lor, ca și veșmintele, clădirile își pierd cîteodată orice legătură cu mărimea și forma personajelor. Uneori sunt foarte mici și înguste, ocupînd un spațiu infirm din compoziție, alteori zidurile acestora nu au grosime, geamurile, ușile, ori sunt așezate în poziții total inaccesibile, ori sunt prea mici pentru a putea fi utilizate. O altă caracteristică este aceea că personajele nu sunt niciodată înfățișate în interiorul clădirilor, ci doar în fața lor, deși acțiunea istorică are loc în interiorul lor, iar clădirile (în special în icoanele din timpul apogeului artei bizantine, adică secolele XIV, XV și XVI, pentru că după aceea s-a pierdut înțelesul adevărat al icoanelor), sunt prezentate dintr-o perspectivă care nu corespunde cu realitatea, adică una inversă (cu mențiunea că această tehnică nu este folosită exagerat de mult în cadrul aceleiași lucrări, și nici în aceeași măsură în diferitele părți ale unei clădiri din aceeași lucrare, astfel încît ar putea trece ușor ca o greșeală de desen).
Rolul acestei maniere de a reprezenta realitatea, „care ar trebui, de bună seamă, să-l facă să turbeze de mînie pe orice privitor care își dă seama de „evidenta absurditate” a unei astfel de reprezentări”, este acela de sublinia totala neaplicabilitate și neimportanță a rațiunii stricte în fața transcendenței și meta-logicii credinței.
Comentarii