Alexandru Mărchidan

Alexandru Mărchidan

Născut în anul 1983, în comuna Slobozia, județul Argeș. Din 1997 locuiește în Pitești. A absolvit Facultatea de Filosofie (Universitatea din Pitești), master la Facultatea de Filosofie (Universitatea din București). Din anul 2010 primește titlul de doctor în filosofie, la Universitatea de Vest din Timișoara.

Din 2006 este cadru didactic titular al Universității din Pitești, în prezent ocupând postul de lector în Facultatea de Științe ale Educației, Științe Sociale și Psihologie, departamentul de Psihologie, Științe ale comunicării și Asistență socială, unde predă în special discipline din domeniul eticii, dar și „Gândire critică”.

A primit numeroase premii la concursuri naționale de literatură, dintre care Premiul revistei „România literară”, la Festivalul Național de Poezie „Tudor Arghezi”, Târgu Jiu, 2002; Premiul editurii „Paralela 45”, la Concursul Național de Poezie „Ion Pillat – Acolo unde-n Argeș…”, Pitești, 2003; Marele premiu, Festivalul Național de Poezie „Gheorghe Pituț”, Beiuș, 2004; Premiul pentru poezie la Concursul Național de Literatură „Lirismograf”, Sibiu, 2004; Locul I, Concursul Național de Creație Studențească, Timișoara, 2005; Locul I, Concursul Național de Poezie „Traian Demetrescu”, Craiova, 2005; premiul revistei „Luceafărul”, Festivalul Național de Poezie „Tudor Arghezi”, 2006. La Festivalul Internațional de Poezie „Lucian Blaga” primește Premiul Fundației Culturale „Lucian Blaga” (2005), Premiul Fundației Culturale „Lucian Blaga”, premiul revistei „Vatra” și premiul revistei „Discobolul” (2006).

Dintre cărțile tipărite:

Prezent în numeroase antologii de poezie, în diverse reviste literare și culturale, cu poezie, proză, articole, recenzii, eseuri.

Din anul 2022 este membru al Asociației Creatorilor de Ficțiune, filiala Pitești.

Comentarii

comments powered by Disqus
Lupta din amurg
până acum ți-am ascuns acest adevăr: te iubesc pentru că ești ca o floare de toamnă, luptând până la sânge să ții partea culorilor, când norii stau să prăbușească timpul, mereu încercând să ții dreaptă balanța cu fragilitatea ta de-o parte și dincolo tot mai frigul însoțit cu-nserarea (doi cheflii ieșiți în oraș să...

Citește mai mult

Laconic
după zâmbete de toamnă, lupii. între înserare și noapte, poemul pentru tine. pe lava pietrelor, fir neted de memorie. peste toate, viața, cu o foarfecă într-o mână, cu inima mea în cealaltă și cu o pasiune nebună pentru origami. (din vol. Iar Petru plângea de câte ori auzea cocoșul cântând, 2020)
Stâlp
ne răsfrângem în lacrimile tale, Ană, ori tu, când noaptea ți se așază în jur ca o ramă, ieși înaintea tuturor pe drumurile pe care apuci și le zidești înlăuntru încă și încă o Ană. vezi tu, singurătății nu-i mai dă nicio șansă stâlpul ce ai ajuns, rezemându-ne rând pe rând de lacrima ta ca de o mamă. (din vol. Iar...

Citește mai mult

Străluciri
cuvinte cernute prin cărămizi șoptește biserica dinspre inima ta, de parcă prin trupul tău s-ar fi prelins grai omenesc în pietre, ca și ele să poată fi auzite. n-ai fi ajuns la locul zidirii, e drept, de n-ai fi-nțeles că toate au nevoie de glas, chiar și pietrele măiestrit înălțate, chiar și tăcerile. (din vol. Iar...

Citește mai mult

Străluciri
cuvinte pierdute în călătorii, timpul dus pe câmpiile fără de capăt, penumbrele lunii – nu-mi pasă de ele! sunt oglinzi înșelătoare, imagini pierdute prin pierdutele universuri ale inimii. cuvintele vor fi regăsite, timpul revine, luna descrește și crește. cine însă poate uita sângeriul căderii în noapte, focul...

Citește mai mult

Moara lui Mărchidan
ai vrut să mă vezi, pierzând pentru asta zile, săptămâni și ani, ai urcat și ai coborât și ai coborât, hainele tale hrană ploilor și fulgerelor și drumurilor găunoase, inima ai lăsat-o durerilor, peșteră de lei și de tâlhari, ai zdrobit corăbii de stâncile-așteptării – n-ai vrut să-ți astupi urechile, n-ai vrut, deși...

Citește mai mult

Flux, reflux și apoi oceanul
când eram copil soarele se prefăcea în piatra scumpă din fruntea cerbului cu coarne de aur ori în alte ființe strălucitoare a căror țară era după cortina transparentă a vocii mamei. pe nebăgate de seamă, soarele a găsit o colibă în pieptul meu și n-a mai ieșit deloc, astfel încât răsăriturile și apusurile sunt chiar...

Citește mai mult

Fragment
cândva soarele nu ardea – era simplu și eram toți. dinspre nord norii aduceau apă, mai puțin piatră și întuneric; era simplu și eram toți. din streașina rândunicilor au căzut odată doi pui fără pene și cu ochii închiși. le-am dat pâine, ou fiert și apă cu pipeta. erau frumoși, făcuseră pene, ne gândeam că facem parte...

Citește mai mult

Miracolul
la noi a țâșnit o fântână în mijlocul casei. înainte să ne dăm seama ce se întâmplă, vecinii au fost primii care-au alertat frunzele, greierii și stelele, pentru că de-atunci mama nu mai aducea zilnic apă din lumea apelor, mai ales pentru că de-atunci toate celelalte fântâni nu le mai ascundeau oamenilor tainele. am fi...

Citește mai mult

Poem pentru Elena și Iulian
iată ceva care să-ți dea de gândit: în timp ce ploaia se mutase cu totul pe-aici, doi tineri (fără ca măcar să o știe) lăsau în urma lor un pod de lumină pe pământ. sigur ai fi zis că octombrie s-a dat de trei ori peste cap și toamna însăși ar fi renunțat să respire prin nori, dar nu asta era, mirii-aduceau cu ei o...

Citește mai mult