Închisoarea, locul unde se execută pedeapsa și sunt disciplinați infractorii, a devenit în România comunistă locul în care s-a petrecut eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea și distrugerea fizică și psihică a tuturor celor care se opuneau, ar fi putut să se opună sau nu puteau accepta noua ordine politico-economico-socială dispusă de autoritățile comuniste. În mod firesc, copiind modelul sovietic al Gulagului, liderii detenției; întregul sistem penitenciar moștenit, adăugându-i treptat forma și substanța unui adevărat infern.
Rețeaua penitenciarelor din România număra, în 1945, 74 de închisori cu o capacitate de circa 15000 locuri. Prin ordine succesive capacitatea acestora a crescut-scriptic, pentru că noi construcții nu s-au realizat - pentru a putea adăposti pe cei pe care regimul urma să îi pedepsească la 14 martie 1947. A fost, de asemenea, schimbată destinația diferitelor unități penitenciare. Astfel cele mai importante închisori pentru majori deveneau: Aiud, pentru executarea pedepselor de muncă silnică pe viață; Craiova, Gherla și Oradea, pentru executarea pedepselor de muncă silnică pe timp mărginit; Alba Iulia, Arad, Dumbrăveni, pentru pedepse de temniță grea. Rămasă, până la 6 martie 1949, în subordinea Ministerului Justiției, condus de Lucrețiu Pătrășcanu, Direcția Generală a Penitenciarelor a introdus treptat prin ordine circulare măsuri de înăsprire a regimului de viață în penitenciare.
În 1948-1949, în contextul edificării sau transformării instituțiilor specifice regimului comunist, penitenciarele au trecut în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. Militarizarea sistemului penitenciar, dar mai ales noul regulament secret destinat închisorilor unde erau depuși deținuții politici, adoptat în septembrie 1948, copiat sau inspirat din cele sovietice, a marcat trecerea spre regimul de exterminare lentă, fizică și psihică a opozanților, prin izolarea totală de familii și societate, prin înfometare și condițiile inumane de trai, prin lipsa asistenței medicale și prin permanenta supraveghere. Nenumărate mărturii ale supraviețuitorilor menționează politizarea totală a detenției de la sfârșitul anului 1948. Apariția ofițerilor politici, locțiitori ai comandanților (care și ei au fost selectați din rândul activiștilor de partid), precum și primenirea politică a corpului gardienilor a dus la instaurarea unei adevărate terori asupra deținuților, care a atins apogeul odată cu declanșarea reeducării — în cea mai monstruoasă și violentă fațetă a sa, în anii 1949-1959, la Târgșor, Pitești, Gherla și Ocnele Mari. De acum, având preparate noi spații de recluziune și oameni educați să le administreze politic, autoritățile comuniste au declanșat masive campanii de arestări, internări și preveniri pe temeiuri politice împotriva tuturor celor susceptibili a inamici ai ordinii pe care urmăreau să o instaureze. Foști demnitari, elite ale vieții economice, politice, culturale, religioase, dar și simpli muncitori sau țărani au străbătut și cunoscut până în 1964, alții până în 1989, binefacerile reeducării în universul concentraționar comunist.
În anii comunismului au funcționat penitenciare în următoarele localități:
Categoria I: Aiud, Gherla, Jilava;
Categoria II: (penitenciare „închise”, pentru deținuți cu grad sporit de periculozitate): Arad, Caransebeș, Cluj, Constanța, Craiova, Făgăraș, Galați, Mărgineni, Mislea (femei), Ocnele Mari, Oradea, Orașul Stalin (Brașov), Pitești, Ploiești, Rahova, Suceava, Târgșor, Târgu Ocna (penitenciar-special TBC), Timișoara, Văcărești (spital);
Categoria III: Alba Iulia, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brăila, Buzău, Cluj (minori), Dej, Deva, Dumbrăveni (femei), Focșani, Iași, Rahova II, Râmnicu Sărat, Sibiu, Satu Mare, Sighet, Târgu Mureș.
Categoria IV: Bârlad, Bistrița, Caracal, Carei, Călărași, Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Codlea, Dăeni, Giurgiu, Făgăraș, Fălticeni, Dorohoi, Huși, Ișalnița, Lugoj, Miercurea Ciuc (femei), Odorhei, Oravița, Petroșani, Piatra Neamț, Rădăuți, Râmnicu Vâlcea, Roman, Sfântu Gheorghe, Sighișoara, Slatina, Târgoviște, Târgu Jiu, Tecuci, Tulcea, Turda, Turnu Măgurele, Turnu Severin, Vaslui, Zalău.
O imagine terifiantă a infernului din temniță era cea a tinerilor creștini practicanți, care acum erau obligați să-și nege credința hulind împărtășania și rostind cântece religioase în care erau introduse cuvinte obscene. Teroarea se dezlănțuia mai ales atunci când avea de-a face cu studenți care credeau în Dumnezeu și se străduiau să nu se lepede de credință. Astfel, unii erau „botezați” în fiecare dimineață: scufundați cu capul în hârdăul cu urină și materii fecale, în timp ce ceilalți în jur psalmodiau formula botezului.
Relațiile din cadrul familiei trebuiau prezentate în modul cel mai aberant cu putință din care să rezulte cât mai multe legături incestuoase, marcate de perversiuni sexuale. Abia de acum deținutul „reeducat” putea intra în faza finală, în care era pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten, schingiuindu-l cu mâinile lui și devenind astfel, la rândul lui călău. Dacă „reeducatorii” apreciau că era prea blând în bătăile pe care le administra, se considera că acțiunea nu a reușit iar deținutul era supus din nou „reeducării”.
Documentele oficiale din timpul „procesului” organizat de autorități în toamna anului 1954 menționau câteva din metodele de tortură folosite în timpul „reeducării”:
- bătaia deținuților cu ciomege cu vână de bou, curele, frânghii, picioare de la paturi, cozi de mătură;
- ținerea deținuților în poziții chinuitoare timp îndelungat cu ochii la bec, într-un picior cu bagaje de la 20 la 40 de kg pe spate;
- statul cu fața la perete pe șezut cu mâinile întinse la picior;
- smulgerea părului din cap, a mustăților, cu mâna, pe viu sau cu ajutorul unui aparat confecționat dintr-un nastur;
- strivirea degetelor de la mâini și picioare prin folosirea unui instrument special confecționat de ei;
- punerea unei cantități exagerat de mare de sare în mâncare fără să le dea apă deținuților;
- obligarea deținuților sub teroare de a mânca în poziții incomode fără să folosească mâinile, de a mânca mâncarea fierbinte, direct și fără să o mestece, opărindu-și limba și esofagul, dezlipindu-li-se piele de pe limbă și buze;
- obligarea deținuților sub tortură să mănânce materii fecale, fie ale lor, fie ale altor deținuți;
- să bea urină;
- punerea deținuților să se bată cap în cap unii cu alții, până li se umflau capetele și cădeau în nesimțire;
- dezbrăcarea deținuților complet, după care erau trecuți printr-un cerc de bătăuși care îi loveau până cădeau leșinați, apoi erau călcați în picioare și bătuți cu diferite corpuri tari și cu picioarele până le rupeau coastele și își pierdeau cunoștința;
- apăsare pe coșul pieptului de către mai mulți deodată, lovirea deținuților cu bocancii și cu cărămizi peste piept, față sau alte părți sensibile ale corpului (ceafă, tâmple, organe sexuale);
- punerea deținuților cu capul în closet și cu picioarele în sus.
Din cauza acestor torturi sistematice aplicate deținuților, au fost înregistrate numeroase cazuri de deces, în temnițele comuniste murind în total peste 300.000 oameni, mai ales tineri, elevi și studenți.
Se poate scrie multe despre valoarea literară a poeziilor scrise în închisorile comuniste. Deținuții au păstrat în ei minunea credinței și poeții închisorilor au vorbit despre această minune. Cei care citesc poeziile lor astăzi, în condiții de confort, înțeleg cu greu cât de mult au contat acestea în vremuri grele, de foame, de sete, de bătăi fără număr. Poezia lui Andrei Ciurunga intitulată Lui Radu Gyr reușește să ne dezvelească puțin din taina care înconjoară întreaga poezie a temnițelor. Și e o bună introducere pentru lectura câtorva din poeziile de aur ale închisorilor cu care s-au hrănit mulțimea de suflete aflate în pustia temnițelor.
Lui Radu Gyr
de Andrei Ciurunga
Prietene din temniță dușmană
și frate bun de pâine fără grâu,
ne doare pe-amândoi aceeași rană
și, spumegând, mușcăm același frâu.
Dar vântul mi-a trimis, sau poate cerul,
în plânsul de cătușe, vechi și crud,
un cântec pe care temnicerul
nu l-a simțit fugind de la Aiud.
Când noaptea mă prindea de caraulă,
însângerat de-al dorurilor șir
Iisus venea la mine în celulă
adus de mucenicul Radu Gyr.
Trupul uita întreaga lui durere
sub ochii calzi ce binecuvântau,
și-n presimțita noastră înviere
clopotnițe din amintiri sunau.
Prietene din temniță dușmană
și frate bun de pâine fără grâu.
Îmi stai alături, rană lângă rană,
și spumegând în ham, frâu lângă frâu.
Căci ești aproape, mâna te-ar atinge
și simt, căzându-ți de sub spinul greu
un strop de sânge cald ce se prelinge
și se-mpreună sub condei cu-al meu.
Voi n'ați fost cu noi în celule
de Radu Gyr
Voi n'ați fost cu noi în celule
să știți ce e viața de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu știți ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătușe la glezne.
Voi n'ați plâns în palme, fierbinte,
străpunși de cuțitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n'ați dus povara durerilor sfinte
spre slava și binele Țării.
În cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereții,
voi n'ați cunoscut frumusețea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind după harfele vieții.
Ce-i munca de brațe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârțâie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n'aveți de unde
să spuneți aproapelui vostru.
Voi nu știți în crunta'nchisoare
cum minte speranța și visul,
când ușile grele se'nchid în zăvoare,
și'n teama de groaznica lui încleștare
pe sine se vinde învinsul.
Ai stat la ospețe'ncărcate
gonind după fast și orgoliu,
nici milă de noi și nici dor, nici dreptate,
nici candelă-aprinsă și nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.
Așa sunteți toți cei ce credeți
că pumnul e singura faimă.
Fățarnici la cuget, pe-alături ne treceți,
când noi cu obraji ca pământul și vineți,
gustăm din osândă și spaimă.
Când porțile sparge-se-vor toate
și morții vor prinde să urle,
când lanțuri și ziduri cădea-vor sfărmate,
voi nu știți ce'nseamnă'nvierea din moarte,
căci n'ați fost cu noi în celule.
Comentarii