Fenomenul Pitești. Moara sufletelor

„Cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”

Încă din perioada comunistă unele voci au încercat să vorbească despre ororile ce s-au petrecut în România acelei vremi. Deși exprimarea liberă era interzisă, unii au încercat să vorbească prin intermediul Europei Libere sau Vocii Americii, dar nu mulți au scăpat fără a fi pedepsiți pentru îndrăzneala lor. În acest articol voi vorbi despre ceea ce s-a întâmplat la începutul perioadei comuniste române și cum Uniunea Sovietică a încercat să introducă în forță un concept care a dezumanizat și a dezbinat, poate iremediabil, poporul român. Pentru aceasta au fost consultate diferite puncte de vedere ale unor istorici care au studiat comunismul, dar și ceea ce a însemnat acesta pentru populația supusă unei noi forme de putere.

Dorința de reeducare a tinerilor, în special, pentru a nu fi o piedică în calea regimului, a fost preluată după modelul chinez și sovietic, deși nici acolo omul nu a putut fi atât de dezumanizat încât să se nege în totalitate. Forma cea mai acută a luat naștere prin „reeducarea” de la Pitești. Deși s-a dorit o reformare a tinerilor, aceasta nu s-a putut desăvârși deoarece unii dintre ei au reușit să se refugieze în alte forme de exprimare și de revoltă împotriva regimului, cum ar fi Radu Gyr, Nechifor Crainic etc. care au fost o adevărată alinare pentru cei ce au trăit în închisori.

Voi încerca, de asemenea, să demonstrez că această tehnică de a forma un alt om, formându-i o nouă concepție despre viață, familia sa și credința pe care o urma până la acel moment este de neconceput. Pentru a schimba cu totul părerile unui om ajuns la o vârstă la care discerne și este conștient de ceea ce înseamnă el, trebuie să-l aduci în starea de negare a sinelui. Aceasta implică atât un factor psihologic cât și unul social. Această tehnică de formare a unui om nou nu este nouă, până și naziști au recurs la ea pentru a-și forma escadrila de apărare (trupele SS), iar mai târziu metoda a fost adoptată și de mișcările teroriste.

Aceste tehnici promovate de comunism îndeosebi în închisorile românești de reeducare și de munca silnică nu sunt foarte cunoscute românilor de rând și nici în afara țării, deoarece prea puține voci au reușit până în ziua de azi să se facă auzite, chiar și la 20 de ani de la sfârșitul comunismului. O tendință comună a tuturor acestor păreri este doza mare de subiectivism în interpretarea acestui fenomen social, deoarece mulți își povestesc chiar experiența de viață. Se știe, de asemenea, comuniștii au reușit să picteze o altă realitate a acelei vremi care încă mai rezistă și acum prin cei cate au fost convinși că ceea ce li s-a zis era purul adevăr. Deși unele persoane au dorit mediatizarea acestor fenomene, nu s-a putut avea rezultatul scontat, asta poate și din cauza celor care aveau deja o părere formată, dar și din cauza unor interese politice. Cred că fenomenul Pitești este exemplul perfect conceput pentru a forma un „om nou” și tehnicile ce pot fi folosite pentru a modela oamenii. Aceste argumente pot să explice situația în care se află societatea românească la ora actuală și se dorește a fi o alarmă pentru întreaga lume ca istoria să nu se mai repete și să se învețe ceva din trecut.

Scopul pentru cate partidele comuniste din statele-satelit s-au bazat pe doctrina marxistă și pe modelul comunist sovietic, a fost preluarea puterii. O dată scopul atins, puterea trebuia păstrată cu orice preț. Iar păstrarea puterii în această formă, însemna o slăbire a puterii populației, intelectualii fiind o forță periculoasă, deoarece cei ce cunosc prea multe sunt nocivi pentru un astfel de regim („Somnul rațiunii naște monștri”). Erau de preferat oamenii simpli care doreau să fie conduși de un stat asistent care să le coordoneze atât activitatea publică, cât și cea privată.

Experimentul Pitești este poate punctul culminant al evoluției dezumanizării într-un sistem totalitar. Încercarea de a reeduca, de a impune o cale despre care nimeni nu era convins că era cea corectă, distrugerea, nu fizică în mod special, ci mai mult psihică a unor ființe umane, sadismul inimaginabil, sunt cu siguranță tehnici care și-au găsit apogeul prin intermediul Fenomenului Pitești.

La Pitești au fost închiși aproape 5000 de studenți, majoritatea legionari, iar restul membri ai Partidului Național Țărănesc și membri ai Partidului Național Liberal. Este considerat a fi cel mai mare program de îndoctrinare și de spălare a creierelor din întreaga Europă de Est.

Unul din cei care au tratat această temă a închisorilor comuniste din România a fost Virgil Ierunca, care considera că „Ceea ce n-a ajuns însă la cunoștința tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Pitești”. Ceea ce s-a petrecut la închisoarea din Pitești între 1949 și 1952 merită un loc aparte în istoria veacului XX. „Fenomenul Pitești” aparține aceluiași registru, la care vine însă cu o trăsătură specifică: utilizarea sistematică a torturării deținuților de către alți deținuți. Ideea îi aparține pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939), specialist în delincvența juvenilă și partizan al reeducării deținuților tineri cu ajutorul deținuților mai vechi, aflați pe calea cea bună, dar făcând parte din aceeași clasă de vârstă. Virgil Ierunca povestește una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră. Deținuți torturați cu un sadism de-a dreptul extravagant (dacă sadismul poate fi astfel), torționarii lor impunându-le să tortureze la rândul lor, ca să li se conteste însăși calitatea de victime. În ultima fază a ciclului, nefericiții sunt constrânși să-și tortureze cei mai buni prieteni, ca dovadă a convertirii lor lăuntrice, să-și nege relațiile cu familia lor. Toată lumea a fost torturată, toată lumea a torturat. Cei morți acolo și cei care au supraviețuit au fost privați până și de propria lor nefericire. Virgil Ierunca a avut curajul să intre în acest infern și să-i devină istoric, pentru edificarea generațiilor viitoare.

Mulți se întreabă cum se poate implementa un așa program deoarece după ideile și drepturile actuale nu poți schimba un om într-o așa manieră încât să nu-l mai recunoască nimeni. La Pitești fuseseră strînși studenții „periculoși” pentru regimul comunist — termenul de reeducare desemna încercarea studenților de a se „reintegra” în peisajul românesc post-1948 sau mai bine zis de aducere pe calea cea „bună”. Mișcarea denumită ODCC (Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste), punea în aplicare un proces de reeducare în patru pași: primii doi, necesari Securității, erau „demascarea externă” (demascarea celor care l-au ajutat pe deținut afară) și „demascarea internă” — demascarea ajutorului primit din partea altor deținuți, ai funcționarilor închisorii sau a anchetatorilor. Următorii doi pași ținteau anihilarea morală a deținuților: „demascarea morală publică” sau „umilirea publică îi punea pe deținuți în situația de a se lepăda de toate perceptele morale și toate legăturile afective. Deținuții erau obligați să-și creeze biografii paralele imorale — acest gen de „reeducare” a fost una din cele mai importante metode aplicate de regimul comunist chinezesc. Multe din tehnicile folosite, mai ales că mulți din aceștia refuzau să le ducă la îndeplinire, duceau la dezumanizare, la nebunie chiar. Pentru cei mai mulți singura scăpare a fost găsirea lui Dumnezeu drept sprijin în cele mai grele momente. Toți erau denumiți „dușmani ai poporului”, mai ales tinerii, o forță socială imprevizibilă și care trebuia să fie anihilată. Metodele cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate asupra tinerilor deținuți „recalcitranți”, cu scopul de a-i face să se umilească reciproc, să se maltrateze (fizic și psihic). Victimele sunt transformate în călăi, deținuții sunt torturați chiar de prietenii lor, de colegii lor de suferință. Scopul: „reeducarea” prin distrugerea fizică și psihică, transformarea tinerilor în atei, în delatori ai prietenilor lor. Această operație diabolică de depersonalizare și de asasinat moral s-a desfășurat începând din decembrie 1949 în penitenciarul Pitești, continuând apoi, cu o putere mai scăzută, în penitenciarele Gherla și Târgu Ocna. Experimentul de la Pitești este considerat un unicat datorită mijloacelor de distrugere în masă a personalității umane. „A asista la torturarea celorlalți era deseori mai greu de suportat decât la propria bătaie. Efectul era amplificat în două situații: când victima era o cunoștință ori un prieten sau când scena care se petrecea în fața lor era de o duritate rar întâlnită.”

Pentru a scăpa de teroare mulți au găsit refugiu în credință sau în scrieri transmise oral din deținut in deținut, mai apoi scrise după ce aceștia au reușit să iasă din închisori. Unul dintre cei care au scris despre închisorile comuniste și mai ales un imn pentru cei care au suferit acolo a fost Radu Gyr. Opera sa avea să cunoască înălțimi nebănuite în bezna temnițelor comuniste. Evoluția poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al vieții din închisoarea de la Pitești și nu numai. Poetul are ca teme foamea continuă, frigul cumplit, moartea ca prezență zilnică, revolta împotriva lui Dumnezeu, răzbunarea pentru ca în final să ajungă la o liniște sufletească și la o credință adâncă înțelegând soarta ce i-a fost rezervată și jertfa uriașă care-i stă în față. Să scrii poezii în temniță nu era un lucru prea ușor. Simpla deținere a unui creion sau a unei bucăți de hârtie îți atrăgeau bătăi teribile și săptămâni de izolare la Zarcă (o celulă mică, neîncălzită, cu apă pe jos, fără pat și scaune). Metodele de scriere vin de domeniul incredibilului. Deținuții foloseau bucăți de săpun sau de sticlă pe care se sufla praful destinat deratizării pe care se scrijelea cu o așchie. O altă metodă de „a scrie” o constituia înnodarea aței, poezii întregi „find înșirate” pe ațe smulse din zeghe sau din paturi.

Regimul comunist nu a avut întotdeauna rezultatul scontat, deși unii au devenit niște brute recunoscute în istorie cum a fost Eugen Țurcanu, Alexandru Nicolski etc. Cei care au scăpat fără a muri din diverse motive sau au scăpat nebuniei, au devenit importante personalități ale vieții monahale, dar și ai literaturii, filozofiei, istoriei pe plan internațional apoi pe plan national, deoarece cu greu au găsit o modalitate de a vorbi despre realitatea atât de dureroasă în care se afla România la aceea dată.

Experimentul Pitești a simbolizat barbaria în forma ei cea mai cumplită. O barbarie cu motivații și aspirații ideologice. „Comuniștii au făcut multe inginerii sociale: adică au încercat să modifice societatea exterminând o anumită parte a populației: elitele sau o parte ori alta a ei. Dar în acest caz avem un fel de experiență în eprubetă ca într-un laborator, o experiență de inginerie psihologică. Adică se iau studenți care sunt naționaliști și creștini și se încearcă, prin tortură fizică și psihică adecvată, transformarea lor în oameni noi, în comuniști. Deci, după câte știu eu, este cu adevărat un experiment de necrezut, dus la extrem”.

Bibliografie

1. Bordeianu, Dumitru. Mărturisiri din mlaștina disperării, Scara, București, 2001
2. Mureșan, Alin. Pitești, Cronica unei sinucideri asistate, Polirom, Iași, 2007
3. Ierunca, Virgil. Fenomenul Pitești, Humanitas, București, 1990
4. Hossu Longin, Lucia. Memorialul durerii, Humanitas, București, 2007
5. Soljenițîn, Alexandr. Arhipelagul Gulag, București, 2009
6. Courtouis, Stephane. Du Passé faisons table rase! Histoire et mémoire du communisme en Europe. Robert Laffont, 2002
7. http://www.experimentulpitesti.org/public/articole/?view=20