Urmărind evoluțiile ultimelor zile de pe scena politico-economico-socială a României sunt convinsă de faptul că, la operele sale celebre, dacă azi ar mai fi trăit, Caragiale ar putea să adauge fără efort măcar 2-3 comedii spumoase. Astfel, agamiții-dandanachi de la conducerea țării într-un exces de maximă ipocrizie, de altfel ridicolă, se pronunță pentru alegerea între politică și afaceri, de parcă acest aspect nu ar fi trebuit să fie de la bun început interzis - incompatibilitatea privind statutul funcționarului public… dar pardon… ei nu sunt funcționari publici… sunt politicieni!!! Da! cu asta am spus tot! Ei sunt supra-statali… depășesc orice reguli, norme și legi… iar de bunul simț nici măcar n-au auzit… Totuși, acum, ceva-ceva le spune, că deși prin ei înșiși sau prin rubedeniile lor cele numeroase, au derulat ani de-a rândul afaceri cu starul (starul fiind reprezentat de nimeni alții decât de ei!), brusc lucrurile ar putea fi interpretate suspect și rău-voitor de opinia publică.
„Perlele” ministeriabililor curg gârlă și te întrebi dacă nu ar trebui să se pună un impozit pe prostie… În acest fel sigur n-am mai avea probleme cu bugetul! De la evaziunea fiscală cu usturoi, mai nou, aflăm că și cu legume și flori… („evaziuni” grave care, deși aparent identificate, nu sunt reintroduse prin căi legale în minunatul aparat fiscal de „extraordinarul” specialist portocaliu de la finanțe, produse care în atare context fac gaură uriașă în buget), până la superba pleiadă de întrebări „logice”: „De ce să luăm de la bogați și să dăm la săraci?” (răspuns: este un principiu numit solidaritate, pe care acest domn ministeriabil nu-l cunoaște oricum pentru că nu cred să fi trecut prin facultate sau dacă a trecut a făcut-o degeaba, iar „bogații”, termen pe care nu-l agreez1, indiferent dacă s-au „îmbogățit” legal sau ilegal, au făcut-o pe seama „săracilor”, prin urmare acum ar trebui ei să fie primii care să se sacrifice!) și „nu avem suficienți oameni bogați care să fie supraimpozitați astfel încât să susțină pe cei săraci, în condițiile în care populația cu spirit antreprenorial din România este redusă.” (eu aș spune mintal… dacă poate asculta și crede asemenea declarații!!!) Stai să te întrebi sincer dacă să râzi sau să plângi sau să te „externezi” rapid din balamucul numit România!
Dacă fără să vrea, că „i-a scăpat” sau din motivații electorale, Dominique Strauss Kahn, șeful Fondului Monetar Internațional a declarat la postul France 2 că s-a opus deciziei de reducere a salariilor cu 25% sugerând eficiența unei majorări a „impozitelor pentru bogați”, însă guvernul de la București l-a refuzat, nu este de înțeles de ce, deși se vede clar pus la colț, guvernul și președintele nostru tot susțin în continuare o serie întreagă de măsuri criminale și inepții economice și de formă și de fond!? În atare context, riscul economic și social este imens pentru România, căci revolte sociale vor fi, iar dacă „ei”, politicienii, nu înțeleg să asculte de voce rațiunii (economice!) vor sfârși mult mai cumplit decât Ceaușescu care, dictator crunt cum era, nu s-a atins niciodată de pensia sărmanului și de salariul angajatului de rând de la stat.
În plan macroeconomic, toată tensiunea aceasta va degenera cu siguranță în deprecierea cursului de schimb, creșterea riscului de țară și evitarea acestei zone de către investitori — deci credite mai scumpe, investiții mai puține și accentuarea recesiunii. Prin urmare, ar trebui să existe o negociere a măsurilor ce se vor lua, deoarece îi implică pe mai toți partenerii sociali, suportatori de drept ai măsurilor! Lipsa de ascultare reciprocă atât din partea guvernaților (rupți evident de popor, atât cu mintea, dar mai ales cu sufletul!) cât și a opoziției politice și sociale (sindicatele, patronatele și cetățenii de rând) nu poate duce decât la o situație similară Greciei sau poate chiar mai gravă, din cauză că România nu va beneficia cu siguranță de nici un „bail-out” din partea altor țări ale UE. Cred că dacă se va cere FMI-ului un răgaz de 2-3 săptămâni până la trimiterea scrisorii nu va fi nici o dramă. Măsurile aplicate vor trebui cu siguranță regândite și negociate cu partenerii sociali, astfel încât să existe un consens social minimal. Renunțarea la cota unică este și va trebui să fie un prim pas deoarece acest lucru nu a dus la nimic bun — înavuțiții sau înavuțit și mai mult, fără a investi în afaceri de succes în România, iat cei săraci au sărăcit și mai mult. Gândirea de taxe și impozite progresive poate constitui soluția salvatoare pentru țara noastră împreună cu metode eficiente de reducere a evaziunii fiscale și a creșterii gradului de colectare! Propunerea PSD-istă, deși un pic forțată, poate fi mai viabilă economic decât metoda „din topor” PDL-iscă. Astfel, impozitarea diferențiată, pe trei trepte de fiscalitate, 15%, 25% și 35%, (eu aș crește progresiv în 4-5 trepte, până la 45%-50%) aplicate pornind de la nivelul salariului mediu și al pensiei medii (la care să nu se umble sub nici o formă, deoarece înseamnă cu siguranță CRIMĂ!) vor avea rezultate mult mai bune decât cele propuse până acum. Reducerea CAS-ului și a altor taxe și impozite „căpușă” pentru angajator și salariat vor fi mult mai eficiente economic decât o creștere a TVA (nediferențiată!) care, oricum, după un anumit prag, nu va mai putea fi colectat, oricât s-ar crește. Prin urmare, încăpățânarea în susținerea unor măsuri absurde nu folosește nimănui, nici măcar celor care cred că propunând asemenea soluții vor rezolva problema fiscal-bugetară. Dacă pe termen scurt poți avea impresia că reducând unele cheltuieli justificate social (salariile — plata pentru muncă iar pensiile — „plata” pentru cotizațiile adunate în 30 sau peste 30 de ani de muncă!) reduci derapajul fiscal, pe termen mediu încurajezi și mai mult nemunca, corupția, abuzurile, munca la negru și evaziunea fiscală și mărești deficitul la bugetul de stat — cufundându-te și mai mult în recesiune. Stoparea cheltuielilor complet nejustificate, adică bani publici risipiți, trebuie să înceteze instantaneu! — doar așa guvernul poate da credibilitate măsurilor de austeritate și poate dovedi un minim de corectitudine în fața cetățeanului de rând, care oricum se va vedea fie împovărat - fie va fi impozitat direct, fie indirect (prin creșterea TVA și accize și prin suportarea unei inflații mai mari!). Guvernul trebuie să analizeze în primul rând ce se întâmplă în subordinea fiecărui minister și să elimine personalul ce corespunde dublărilor de funcții și atribuții, să reducă cheltuielile ce nu sunt stringente și investiții neproductive. De asemenea, gestul președintelui, prin renunțarea la salariu pe un an de zile, trebui replicat la nivelul tuturor guvernanților, senatorilor și deputaților, precum și la nivelul directorilor generali din agențiile guvernamentale, astfel economia bugetară cred că nici nu ar mai necesita tăierile de pensii și salarii. Totodată, măsuri adiționale de creare a canalelor legislative pentru întoarcerea capitalului românesc în țară at trebui luat în considerare (asemeni modelului german care a oferit „șansa” întoarcerii capitalului, bineînțeles cu un impozit minimal). De asemenea, statul ar trebui să vină cu un program serios de stimulare a economiei, căci fără acesta orice reducere de cheltuieli nu va avea nici un fel de efect pozitiv pe termen mediu și lung… și aș spune eu nici pe termen scurt. În această ordine de idei, statul ar trebui să oferite un plus de susținere prin garanții de stat pentru investitorii serioși din economie în momentul în care aceștia sunt nevoiți să primească cofinanțarea pentru proiectele europene din partea băncilor. Dacă domeniul imobiliarelor a beneficiat din partea băncilor de o susținere considerabilă, acestea acordând domeniului construcțiilor un volum considerabil de credite, nu același lucru se poate spune despre agricultură, care a mai început modest, în ultimii ani, să primească finanțare bancară după ce țăranii și fermierii au avut acces la fondurile structurale. Astfel, în mod aparent paradoxal, băncile au considerat domenii ce merită finanțare doar acelea ce s-au dovedit profitabile pe termen scurt (ex. construcțiile), în timp ce un domeniu cu adevărat productiv și „de succes” pentru economia națională, însă pe termen mediu și lung, precum agricultura, nu a avut practic nici o șansă reală de a obține o finanțare satisfăcătoare. Totuși, socotelile bancare au ieșit prost deoarece în ultimul an, numeroase proiecte rezidențiale, dar și comerciale, au eșuat în diferite stadii sau dezvoltatorii au intrat în insolvență, antrenând provizioane foarte scumpe pentru bănci, iar bancherii s-au văzut nevoiți să transforme liniile de credit pentru capitalul de lucru (care nu de puține ori au fost folosite pentru împrumuturi imobiliare!) în credite pe termene mai lungi cu rate mai mici (pentru a diminua presiunea asupra lichidităților firmelor) și în acest fel și băncile și-au oferit o șansă în a-și mai putea vedea înapoiate creditele. De aici, atât băncile cât și statul ar trebui să învețe ceva: caracterul productiv trebuie susținut, indiferent cât de riscant s-ar putea dovedi în primă fază, el va aduce cu siguranță un beneficiul net (și nu numai economic!) pe termen mediu și lung. Agricultura (și nu numai ea!) promite să ofere României o șansă reală de dezvoltare, însă fără un ajutor puternic din partea statului, fără garanții de stat, va continua practic să subziste. De asemenea, băncile ar trebui fie să-și dezvolte produse specifice, fie chiar să se specializeze pe un anumit domeniu (ex. agricultură, bănci pentru investiții) având ținte specifice și participând la programe prin care să-și poată recupera banii de la Fondul de Garantare. Totodată, ele trebuie încurajate să susțină în acele domenii și proiecte mari, care pot avea impact zonal ridicat. În concluzie, tot ce înseamnă investiție productivă în acest moment de criză nu trebuie suprimat de către stat (ex. subvenții, garanții de stat etc.), ci trebuie să fie eliminate doar investițiile neproductive și achizițiile publice inutile, iar reducerea salariilor din sistemul public nu poate fi în nici un caz o soluție, din cauză că va scădea și mai acut motivația pentru muncă și se va încuraja corupția și abuzurile, însă o impozitare progresivă mai accentuată în partea superioară a eșalonului bugetar va face mult mai eficient și mai suportabil actualul pachet de măsuri de austeritate.
Note
1 În economie, nu există și nu ar trebui să existe termenul de „bogați” și „săraci”, ci poate eventual doar de bogăție și sărăcie, ambele fenomene în extrem nu ar trebui să existe deoarece conduc inevitabil la inechități sociale și, prin urmare, la tensiuni sociale cu efecte nefaste atât pentru cei cu „spirit antreprenorial”, să spunem „mai înstăriți”, cât și pentru cei defavorizați. În acest sens, un rol fundamental îl are fiscalitatea, care printr-un sistem echilibrat de impozite și taxe poate conduce la aplatizarea „excrescențelor”, atât cele de „deasupra” cât și celor de „jos”, creând baza reală pentru bunăstare la nivelul întregii societăți. Impozitele și taxele pe avere (și nu numai!) nu vor trebui niciodată să nu conducă la ideea că „bogăția” este rea sau că sărăcia este bună, ci trebuie să impoziteze excesul (ex. de la a doua mașină un impozit mai mare, de la a doua casă asemenea etc., ceea ce este de altfel de bun simț! - restricționând doar consumul abuziv și încurajând investițiile și economisirea). „Bogăția” nu trebuie incriminată decât în momentul în cate este dobândită fraudulos, iar în atare circumstanțe ar trebui (cel puțin într-un stat de drept, ceea ce România nu este!) să intervină Curtea de Conturi, Parchetul și Poliția.
Comentarii