O perspectivă de pe versantul însorit al dreptei credințe

Toleranța reprezintă, de câteva decenii bune, o temă extrem de prezentă în agora globalizată a zilelor noastre. Se aud foarte adesea chemări intempestive la toleranță, precum și acuzații vehemente de intoleranță.

Discuțiile în legătură cu toleranța sunt însă cel mai adesea alterate de ceea ce reprezintă una dintre racilele timpurilor moderne: corectitudinea politică. Autorul prezentei lucrări dedică, de altfel, un capitol consistent acestei corectitudini politice (Toleranța și „corectitudinea politică”), pe care o definește a fi un curent de gândire. Corectitudinea politică atacă gândirea și limpezimea ei printr-un atentat pervers la limbă¹. Schimbând termenii de definire, corectitudinea politică crede că poate schimba și realitățile. Dar, chiar dacă realitățile nu pot fi schimbate, se alterează grav percepția omului asupra lor, producându-se adesea confuzii grave în legătură cu valorile, cu conținutul și ierarhia lor. La nivelul omului comun, precum și la cel al intelectualului superficial sau al celui „cu pretenții” (de a fi atoateștiutor), corectitudinea politică poate fi devastatoare întru descreștinare.

Probabil că această lucrare s-a născut, pe de o parte, și dintr-o anumită exasperare în legătură cu această corectitudine politică, cu bulversarea periculoasă a valorilor pe care o produce, iar pe de altă parte produsă și de multele acuzații de intoleranță făcute în lumea de azi la adresa Bisericii Ortodoxe. De aici, caracterul ei vădit apologetic. El este impus de pericolele spirituale ce amenință lumea contemporană, ale cărei rădăcini și valori culturale și morale creștine sunt negate. Principalul pericol, în viziunea autorului, îl reprezintă descreștinarea creștinismului. Acesta își asumă încă din titlu tipul de abordare a problematicii legate de toleranță: o perspectivă ortodoxă. Un citat generic din Sfântul Isaac Sirul este menit să-i liniștească de la bun început pe cei care ar fi gata să ridice cu prejudecată piatra acuzării de intoleranță. El singur ar putea fi începutul și sfârșitul oricărei discuții oneste și concise în legătură cu poziția creștină: „Să cunoști pe toți oamenii egali în bine și în cinste, chiar de ar fi vreunul iudeu sau necredincios sau ucigaș, mai ales pentru că e fratele tău și din firea ta, și a fost rătăcit, fără știință, de la adevăr”². Acest citat reprezintă, în fond, cheia întregii lucrări și arată limpede poziția Bisericii în legătură cu tema dezbătută.

Cum este și firesc, autorul pleacă de la definirea termenilor, revenind și nuanțând în mai multe locuri pe parcursul lucrării, în funcție de evoluția istorică și ideologică.

De la bun început este de observat, o dată cu autorul, că termenul de toleranță, ca atare, nu este de regăsit nicăieri în Sfânta Scriptură.

În limba română, cuvântul este atestat prima dată în Calendariu ce slujește pre 100 de ani, începând de la anul 1814 până la anul 1914. Acum întâi românește alcătuit… La Buda, în Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei [1814]. Se scria acolo: „De când s-au început toleranția, adică volnicia religiilor”. Așadar, tot la raportul dintre religii se făcea referință (dicționarul vorbește despre „admiterea practicării și a altor religii decât cea oficială a statului”).

Dicționarul Limbii Române, editat de Academia Română (tomul XI, partea a 3-a, București, 1983), dă pentru a tolera următoarea definiție: a îngădui, a permite (un lucru, o situație, un fapt nepermis); a trece cu vederea, a admite, a răbda; (învechit) o obicni (= a suferi, a îndura; a tolera, a accepta). De reținut este faptul că termenul se referă la ceva îndeobște nepermis. Autorul cărții de față arată cum această definire și accepție este în timpul din urmă tot mai mult transgresată și abandonată în favoarea unei definiri ideologice, generate de curentul de gândire tot mai dominant și dictatorial al corectitudinii politice.

În principiu, ce se cere a fi tolerat? De cele mai multe ori lucruri care contrazic bunul simț, rafinat printr-o experiență milenară. Cele considerate până de curând nepermise, astăzi nu numai că sunt permise, dar sunt chiar încurajate și introduse în rândul lucrurilor normale. Se cere mereu tolerarea minorităților de tot felul (etnice, sexuale, religioase etc.), considerându-se că ele sunt mai expuse. Din păcate, adesea se solicită tolerarea non-valorilor morale, a abaterilor voite de la normalitatea firii (firescului). Lucrurile ajung să capete adesea conotații incredibile, în sensul că se admite și se încurajează intoleranța minorităților față de majorități! Sigur, nu orice minoritate beneficiază de acest demers. De pildă, minoritățile creștine în diferite țări sau zone necreștine nu se bucură de un sprijin politic sau mediatic echivalent, cel mai adesea fiind ignorate și abandonate de media și de instituțiile politice.

De aceea, ne spune autorul, astăzi se poate vorbi mai degrabă despre o nouă toleranță, una care poate fi caracterizată a fi, în fapt, o falsă toleranță. Dacă toleranța în sensul ei vechi se cuvine aprobată și practicată, cea propovăduită acum este de neacceptat.

Două capitole consistente sunt dedicate francmasoneriei și legilor noahide, considerate, cu argumente, a fi unele dintre principalele surse de proveniență și promovare a noii toleranțe.

Chiar dacă pentru un timp destul de lung francmasoneria a încercat să se înfățișeze în veșminte creștine, este destul de evident că ea a fost și rămâne, prin structura ei, paralelă cu Biserica. Conștientă de forța Bisericii, ea a încercat mereu, în chip tot mai insidios, s-o penetreze cât mai la vârf și s-o controleze, în vederea abaterii de la menirea ei fundamentală cu care a fost investită de Hristos, anume conducerea credincioșilor pe drumul mântuirii. Chiar dacă, în decursul timpului, în chip cu totul condamnabil, unii slujitori ai clerului sau personalități „de vază” ale laicatului au cedat din varii interese meschine și s-au lăsat racolate, Biserica e reușit să depășească căderea lor, pentru simplul fapt că ea este o instituție divino-umană, al cărei cap mereu salvator și ocrotitor este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și pentru că totdeauna au fost mai mulți credincioșii adevărați, fie ei clerici sau laici. Francmasoneria poate accepta eventual Biserica numai ca pe o parte a ei, controlată de ea și, practic, descreștinată. „Creștinismul a dominat lumea prin intoleranța sa”, citim într-un important document francmasonic (Declarația de principii din 1921). Toleranța pe care francmasoneria pretinde că o promovează nu este în fapt decât o dictatură, orice abatere de la regulile masonice fiind aspru sancționată, cel mai adesea în chip ocult. Autorul subliniază cum „corectitudinea politică reprezintă, într-un fel, răsfrângerea filozofiei masonice în spațiul public”.

În principiu, după demonstrațiile autorului, cam toate organismele interreligioase sau ecumenice internaționale sunt penetrate malign de un spirit francmasonic și se conduc după principii de sorginte masonică, urmărind, prin sincretismul promovat, slăbirea și relativizarea dreptei credințe creștine. Și asta cu atât mai mult cu cât sunt mai largi în cuprinderea lor. Sunt date exemple precum Consiliul Mondial al Bisericilor și Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Parlamentul Religiilor etc.

În ceea ce privește legile noahide³, autorul observă o reactivare apăsată a lor în vremurile recente. Astfel, pe un site dedicat lor, se afirmă: „Cele 7 legi ale lui Noe – Charta națiunilor – sunt codul legislativ și moral cel mai vechi al umanității, dar totodată ghidul cel mai modern pentru omul secolului al 21-lea. Ea conduce omul ca să concretizeze potențialul ei cel mai ridicat, cel al unei ființe formate și organizate după chipul Creatorului său. Aceste legi amintesc responsabilitățile morale ale oricărui om și constituie ghidul cel mai fiabil pentru a ajunge la pacea universală, pentru o lume mai bună” (http://7loispourlhumanite.org/).

Legile noahide sunt imperative morale naturale, care au fost date, conform tradiției rabinice, de Dumnezeu lui Noe, ca un legământ etern al Său cu întreaga umanitate. De remarcat, că, totuși, „ele nu se găsesc în Sfânta Scriptură unde se vorbește despre legământul cu Noe (Facerea 9), ci apar pentru prima dată, după Hristos, în scrierile tradiționale iudaice”. Prin legile noahide se propune omenirii o structură religioasă primară (și primitivă), de o generalitate deconcertantă, valabilă pentru o perioadă în care omenirea era încă extrem de imatură din punct de vedere spiritual. Ele constituie nucleul învățăturii rabinice până în zilele noastre. Încercându-se impunerea lor, ca fiind de o generalitate acceptabilă tuturor, se ignoră, în fond, dumnezeirea și lucrarea lui Iisus Hristos (Care n-ar fi făcut altceva decât să propovăduiască legile noahide neamurilor!) și se neagă existența Sfintei Treimi.

Șapte sunt legile noahide, dar două dintre ele sunt considerate a fi de bază: credința într-un Dumnezeu unic, Creatorul lumii, și nemurirea sufletului. Ele sunt, ne spune autorul, „până astăzi singurele dogme ale iudaismului”. În fond, prin impunerea legilor noahide se încearcă mascarea impunerii spiritualității iudaice în pofida celei creștine autentice. Francmasoneria și-a însușit și ea legile noahide, deoarece slujeau scopurilor ei de amăgire spirituală a lumii și de deturnare de la legătura personală strânsă cu Dumnezeu, în favoarea unui ezoterism dizolvant. Ea se simțea, în acest fel, ajutată în țelul ei de a impune o „religie naturală universală”.

Autorul analizează mai pe larg impactul a patru dintre cele șapte legi noahide asupra lumii de astăzi, denunțând caracterul lor anticreștin, și, în consecință, dorința promotorilor ei de a supune și controla lumea, din punct de vedere spiritual, în vederea descreștinării ei. Revelația divină, ajunsă la maximul ei prin întruparea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și prin Pogorârea Sfântului Duh, este negată și abandonată.

Capătul logic și duhovnicesc al demonstrației autorului este limpede: „Concluzia este că pentru creștin minimul dogmatic nu poate în nici un caz să fie format nu numai din vechile legi noahide, dar nici măcar de cele zece porunci, ci numai din cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, ale Sfinților Apostoli, hotărârile Sinoadelor Ecumenice și Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe”.

Un capitol se referă la relația dintre toleranță și știință. Autorul demontează cultul contemporan al științei, credința în infailibilitatea ei. Asistăm, în fapt, la o nouă idolatrie. Aceasta este valabil mai ales atunci când avem de a face cu o știință care ține să se despartă fățiș de credință și ignoră ceea ce teologul numește „știința duhovnicească”, aceea care conduce la contemplarea lui Dumnezeu. Autorul consideră că până la un punct știința poate fi considerată ca fiind o lucrare a harului, o cale de sporire a talanților cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, dar că, totodată, de la un punct încolo, din momentul în care știința (i. e. slujitorii ei) cade pradă mândriei și autosuficienței, ea poate lesne deveni slujire a diavolului, cu consecințe nefaste, cu totul diferite decât scopurile propuse când s-a pornit pe drumul cercetării. Cu toate progresele tot mai rapide și mai spectaculoase ale științei în zilele noastre, se poate constata că situația omenirii din punct de vedere ecologic este tot mai dramatică, că mari pericole o amenință la orizontul unui viitor nu prea îndepărtat, degradările de ecosisteme fiind vertiginoase și ireversibile, fără ca măsurile de îndreptare să fie pe măsură. O știință care dorește să slujească în chip real oamenilor se cere să fie o știință cu conștiința existenței lui Dumnezeu și să lucreze în conformitate cu preceptele învățăturii creștine.

În ceea ce privește științele psihiatrice, atât de la modă astăzi, tinzând să înlocuiască adesea comunicarea tainică duhovnicească a omului cu Dumnezeu, autorul consideră că exercitarea lor cu desconsiderarea lucrării lui Dumnezeu în cadrul Bisericii nu poate fi decât păguboasă în ceea ce privește o reală și integrală tămăduire sufletească și spirituală a omului.

În principiu, ceea ce ar justifica preocuparea asiduă pentru problema toleranței e un pericol care apare astăzi în suficiente situații, acela al violențelor fizice, violențe care, nu o dată, pot conduce la moarte.

Ar trebui poate observat că există o intoleranță spirituală și una fizică. Intoleranța fizică este determinată cel mai adesea de proasta gestionare a intoleranței spirituale. Din punct de vedere spiritual, anumite lucruri și situări pot fi considerate inacceptabile, dar această respingere nu trebuie să conducă, în nici un caz, spre intoleranță fizică și violență, cu consecințele ei nefaste.

Dacă toleranța fizică (reciprocă) a celor ale căror cadre de gândire intră într-o vădită contradicție este de înțeles, de acceptat și de promovat, în schimb toleranța spirituală, prin care ți se cere să fii de acord cu lucruri care sunt în totală contradicție cu adevărul de credință și cu adevărul de viață este de neacceptat, pentru că ar conduce la compromiterea mântuirii sau, în orice caz, ar periclita-o.

De altfel, și în comunicarea cea mai comună, în limbajul de zi cu zi, auzim adesea exprimări categorice, adesea conținând chiar o notă de indignare, de genul: „este de netolerat”, „este intolerabil”, „asta nu mai pot s-o tolerez” etc. Cu alte cuvinte, este clar că există o limită a tolerării. Unde este ea de pus sau de găsit? Până unde poate merge toleranța?

În dicționarul menționat, o a doua definire a cuvântului toleranță, care ne poate lămuri și ea într-o măsură, este următoarea: „obișnuință sau dispoziție pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente sau substanțe”. În măsura în care avem de a face cu o construcție spirituală sau instituțională dezvoltată organic, firesc, este clar că aceasta are o limită de suportabilitate, dincolo de care existența îi este pusă în pericol. În plus, am putea să ne raportăm și la accepția tehnică a termenului toleranță: diferență între valorile maximă și minimă admisibilă pentru o anumită mărime sau dimensiune caracteristică a unui material, piesă sau obiect, exprimând gradul de precizie cu care acestea trebuie realizate. Așadar, pentru a-și îndeplini rolul sau funcțiunea, o piesă sau o prelucrare trebuie să se încadreze în niște limite de toleranță (plus, minus) față de valoarea ideală. Ieșirea dintre aceste limite acceptabile îl face de nefolosit, îl face să devină un rebut. Se poate transfera foarte bine această accepție și în domeniul spiritual. Percepția devine extrem de limpede și nu sunt necesare prea multe explicații suplimentare.

În mod evident, sunt lucruri care, spiritual vorbind, nu se pot tolera unele pe altele: Binele nu poate tolera răul! Adevărul nu poate tolera minciuna! Dreptatea nu poate tolera nedreptatea! Frumosul nu poate tolera urâtul! Valoarea nu poate tolera non-valoarea! Firescul nu poate tolera nefirescul! Moralitatea nu poate tolera imoralitatea! Virtutea nu poate tolera păcatul! Bineînțeles, și reciprocele sunt adevărate. Ar mai fi de constatat cum cele din urmă creează celor dintâi o stare de suferință, în timp ce intoleranța celor din urmă se transformă cel mai adesea în violență și dorință de distrugere. Și poate că pentru cele dintâi, pentru cele care privesc adevărul de credință și învățătura de credință, cuvântul mai potrivit ar fi nu intoleranță, ci intransigență principială.

Am văzut cum definiția din dicționare dă pentru a tolera și accepția de a răbda. În mod sigur, tolerarea implică suportarea⁴ și răbdarea. Suporți o greutate, ceea ce suporți este ceva apăsător, iar uneori ajunge să fie strivitor. Rabzi ceva cu care nu ești de acord, ceva care îți agresează într-un fel sau altul conștiința sau existența, o anormalitate care ar trebui rezolvată cumva. În creștinism, se vorbește chiar despre îndelunga răbdare. În bună parte, toată viața omului se constituie și într-un lung exercițiu de răbdare, de renunțare la voia proprie sau la confortul propriu pentru a face loc și celorlalți, diferiți de tine. Este una dintre lecțiile pe care Părinții ne cer s-o învățăm temeinic, pentru că răbdarea este o virtute care stă la temelia multor altora. În situații de conviețuire apropiată se tolerează reciproc neputințele! Lucrul acesta este de înțeles și de acceptat, până atunci când se ajunge la problema păcatului. Răbdarea păcatului, propriu sau al altora, se cuvine a fi limitată. Și, bineînțeles, chiar dacă păcatul nu poate fi tolerat, poate fi compătimit păcătosul!

Răbdarea a ceva sau a cuiva implică o anumită suferință, mai mică sau mai mare. Rădăcina latină a cuvântului toleranță cuprinde și acest înțeles de suferință⁵.

Suferința aceasta are două componente complementare. Una este cea a propriei suferințe, venite din presiunea pe care un factor extern o face asupra ta, pe motive de adevăr de credință. A doua este aceea a suferinței pentru celălalt, pentru faptul că el se află în rătăcire. Bine purtate, amândouă sunt nobile și conduc la rai.

Pentru a ne orienta mai bine asupra poziționării creștine în legătură cu toleranța și intoleranța, bine este să ne referim la petrecerea lui Hristos pe pământ, la învățătura Lui și la evenimentele legate direct de viața Sa. Cu alte cuvinte, la modelul Hristos.

A fost Hristos tolerant? Cu păcătoșii, cu fariseii și cu cărturarii, cu zarafii de la templu, cu samarinenii, cu arhiereii? A încercat El să ignore căderile și abaterile, să treacă cu vederea sau să treacă sub tăcere păcatele? A fost Hristos adeptul unor compromisuri în materie de credință sau de viață firească, conformă constituției ontologice a omului, aceea de ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Nu! Dimpotrivă, nu a pierdut nici un prilej pentru a veșteji orice abatere, orice cădere, orice raportare greșită la Dumnezeu. A mustrat cu timp și fără de timp, uneori cu mare vehemență („Vai, vouă…!”). Arare, El a trecut la gesturi explicite, ca în cazul zarafilor sau al smochinului neroditor. Îndemnul lui Hristos este fără echivoc: „Ci cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta de la cel rău este” (Matei 5, 37).

În continuare, putem să ne mai întrebăm: pune Hristos un capăt răbdării Sale? Cu prilejul vindecării unui lunatic (Matei 17, 17), El spune aceste cuvinte celor din preajma Sa, dar parcă mai mult Sieși: „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?…” După această întrebare, oarecum retorică, vădind amărăciune în legătură cu îndărătnicia oamenilor și persistența lor într-o credință slabă, nelucrătoare, Hristos Își continuă neabătut misiunea, care-L va conduce în final la jertfa supremă, răscumpărătoare pentru firea umană în ansamblul ei și pentru fiecare persoană în parte.

Întrebarea poate fi pusă și invers. Au fost evreii timpului acela toleranți cu Hristos? În mod evident, nu. L-au denigrat, L-au batjocorit, I-au cerut moartea, s-au bucurat de ea.

Totodată, se poate observa lesne că, mustrând, Hristos a încercat totdeauna recuperarea celor căzuți sau rătăciți. A fost mult milostiv și mereu dispus la a-i ajuta spre a se îndrepta. A căutat nu moartea, ci îndreptarea păcătosului (cf. Iezechiel 33, 11). A intrat în casele lor, i-a oblojit, i-a tămăduit, le-a vorbit și i-a învățat, adesea prin pilde spre mai lesnicioasă înțelegere. În același timp, îndemnul lui Hristos este unul la iertare totală (Marcu 11, 25). Dar El cere a se merge chiar mai departe. Mai mult decât la iertare, Hristos cheamă la iubirea vrăjmașilor. Or, tocmai în virtutea acestei iubiri, se impune vindecarea acestora, orientarea lor pe drumul care să-i conducă la mântuire. Sigur, este vorba despre acea iubire compătimitoare și mereu gata de jertfă, despre care ne spune Apostolul Pavel în Întâia Epistolă către Corinteni, iubire care „rabdă îndelung” (13, 4), „pe toate le suferă”, „pe toate le rabdă” (13, 7). Dar – atenție! – nu trebuie nici o clipă uitat că este, în același timp, o iubire care „de adevăr se bucură” (13, 6). Cu alte cuvinte, o iubire autentică, capabilă să aducă o bucurie adevărată, paradisiacă, este numai aceea care se însoțește cu adevărul. Asta uită mulți dintre cei care propovăduiesc o toleranță cu orice preț, fiind adepți ai relativismului și laxismului în raport cu adevărul.

Atitudinea creștinismului autentic vine din învățătura lui Hristos și din modelul oferit de El. Creștinismul, îndeosebi cel ortodox, este confruntat tot mai adesea în zilele noastre cu acuzații de intoleranță, în urma vehiculării tendențioase a tot felul de neadevăruri în legătură cu el. „Există prejudecata că Biserica nu s-ar îngriji de mântuirea ereticului sau a păcătosului, ci doar l-ar condamna fără drept de apel”, ne atrage atenția autorul. În practică se poate observa cum, în lumea contemporană, prea adesea tocmai creștinismul este acela ostracizat, minimalizat, luat în derâdere, expulzat cu destulă vehemență din viața publică în cea privată. Cu alte cuvinte, cei care reproșează creștinilor că sunt intoleranți, sunt, de fapt, ei înșiși intoleranți față de creștini. Autorul demonstrează că tot ceea ce ține de curentul de gândire al corectitudinii politice și de propaganda ideologică privind toleranța are, între altele, un evident scop anticreștin.

Pentru a se realiza echilibrul și înțelepciunea poziționării creștine, de o importanță aparte este ultimul capitol, cel despre Râvna trupească și cea duhovnicească, în care autorul, printre altele, combate cu fermitate ceea ce s-ar putea numi „antiecumenismul greșit”. Este vorba de un antiecumenism care poate conduce la sectarism, care poate ajunge să piardă serios din conținutul autentic creștin. Orice critică trebuie să vină din dragoste și să aibă în vedere îndreptarea celui criticat. În această tentativă, răbdarea nu trebuie să se sfârșească. Autorul observă că „în hora fanatismului intră toți cei pătimași, indiferent în numele cărei credințe urăsc pe cei diferiți. Comuniștii torturau în numele ateismului lor, iudeii răstigneau în numele legii lor, catolicii ardeau în numele «învățăturii» lor, iar unii ortodocși urăsc sub chipul râvnei pentru credință”. În același timp, în lumina învățăturii și vieții Sfinților Părinți ai Bisericii, credința creștină ortodoxă nu suferă amestec sau comparație cu alte credințe. Fiind și rămânând rodul pur al Revelației și al trăirii ei în Biserică, ea se cere păstrată, pusă în lucrare și transmisă ca atare.

Cum lucrarea nu se mărginește numai la constatarea unor realități și la analizarea lor, este important de văzut ce ne sugerează autorul pentru viețuirea corectă într-o lume care nu mai caută adevărul (propriei credințe), ci se închină tot mai mult „zeului toleranței”. Cum se cuvine să răspundă creștinismul la multele și repetatele acuzații de intoleranță ce-i sunt adresate și, în general, la toată această stare de fapt tot mai agresivă la adresa lui?

Soluția propusă de autor este una care urmează firesc analizei sale și învățăturii creștine: „Soluția pentru creștinii din zilele noastre (…) este dezvoltarea unei metodologii de abordare creștină a oricărui fapt al vieții, deci și al științei”. Creștinul trebuie să pună în echilibru respectarea adevărului de credință cu iubirea milostivă: „un creștin poate să afirme că învățătura creștin-ortodoxă este singura adevărată și coerentă a lumii acesteia și în același timp să aibă o milostivă dragoste nețărmurită față de cei care nu cred același lucru”. Toți oamenii, dar absolut toți, sunt creația aceluiași Dumnezeu unic în Treime, și atunci se cuvine, așa cum ne-o cere și Sfântul Isaac Sirul: „Să socotești pe toți oamenii egali în bine și în cinste, chiar de ar fi vreunul iudeu sau necredincios sau ucigaș, mai ales pentru că e fratele tău și din firea ta, și a fost rătăcit, fără știință, de la adevăr”.

Autorul ne propune să fim atenți la sfinții contemporani, cei care au trăit în condiții asemănătoare cu ale noastre, și să vedem reacțiile lor la provocările lumii de astăzi.

O altă cerință este aceea de a ne impregna întreaga viață și tot comportamentul de preceptele învățăturii creștine, să nu considerăm în nici un moment că ne putem dispensa de ele și am putea să fim „neutri” din punct de vedere religios. Așadar, nu în toleranță vede autorul nostru soluția finală a diferendelor și violențelor din lume, ci în „unirea tuturor în trupul nemuritor al Domnului Iisus Hristos, unde toți primim același trup și sânge al Domnului și astfel ajungem să ne împărtășim din desăvârșita comuniune de dragoste a Preasfintei Treimi sporind întru veșnicie în dragostea lui Dumnezeu și între noi”. Multora această viziune li se va părea utopică, dar chiar dacă împlinirea ei apare puțin probabilă, tinderea continuă spre ea se cuvine să fie regăsită în conștiința eclezială a fiecărui creștin nădăjduitor.

Și poate, mai presus de toate, programul creștin privind îngăduința față de cei rătăciți, răbdarea și suferirea lor, se cuvine să cuprindă acest îndemn al Sfântului Isaac Sirul, de o frumusețe existențială dumnezeiască, pe care nu ne putem stăpâni să nu-l reproducem și în acest cuvânt înainte: „Ce este inima milostivă? Și a zis: O inimă care arde pentru întreaga zidire, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci și pentru orice făptură. Și când își aduce aminte de ele sau când le vede pe ele, lacrimi izvorăsc din ochii celui milostiv. Din mila cea multă și mare care-i stăpânește inima, și din suferința cea multă, inima omului se mânie și nu poate răbda sau auzi sau vedea că vreo făptură este păgubită sau mâhnită. Și din pricina aceasta, el înalță rugăciune cu lacrimi și pentru dobitoace, și pentru vrăjmași adevărului și pentru cei ce-l necăjesc în tot ceasul, asemenea și pentru făpturile cele târâtoare se roagă el, din mare și nemăsurată mila lui, care curge din inima sa, după asemănarea lui Dumnezeu. El se roagă să fie păzită toată firea și iertată”.

Dincolo de soluțiile generale oferite judicios de autor, rămâne fiecăruia să găsească soluții adecvate în „micile” situații concrete cu care se va confrunta, care prin particularități neprevăzute ies din tiparele cadrelor generice.

Biserica Ortodoxă, creștinii care-și asumă apartenența la ea, au o moștenire spirituală extrem de prețioasă, plătită scump, cu sângele răscumpărător al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Este o moștenire care nu poate fi risipită fără tragică vinovăție, moștenire care se cere păstrată, îmbogățită și transmisă mai departe, din neam în neam, până la sfârșitul veacurilor.

Cu „Zeul toleranței” și descreștinarea creștinismului. O perspectivă ortodoxă, ne aflăm în fața unei lucrări monografice de anvergură, extrem de incitantă prin temă, poate oarecum intimidantă prin dimensiuni. Norocul este că stilul scrierii este alert, capabil să ne captiveze întru citire, totodată și întru gândire și trezire spirituală responsabilă. Bogăția de informații este incredibilă, ele fiind extrase și din cele mai ascunse unghere de biblioteci și site-uri. Este o lucrare care ar putea constitui o excepțională teză de doctorat la oricare dintre marile universități ale lumii, dar aproape sigur că ar fi greu de acceptat chiar și la cele mai multe dintre facultățile de teologie ortodoxă, din pricina problemelor „delicate” tratate. Sunt probleme pe care cei mai mulți dintre factorii de răspundere ai Bisericii preferă cel mai adesea să le treacă sub tăcere. Cauza este mereu aceeași păcătoasă corectitudine politică, care pândește amenințătoare la orizontul oricărei normalități firești, impunându-se, din păcate, uneori chiar și în discursul oficial sau oficios al Bisericii.

Cum am mai amintit, lucrarea este în mod clar și asumat apologetică. Autorul demontează cu calm și fermitate toate acuzațiile mârșave la adresa creștinismului adevărat, îndeosebi la adresa Bisericii Ortodoxe. Toate demonstrațiile sunt dezvoltate pe baza unei logici pure și simple, fără cusur. Analizele sale sunt de o maturitate spirituală convingătoare. Este o lucrare care pune în evidență la fiecare pas confuziile grave în care rătăcește lumea contemporană. De câte ori este necesar, autorul face legătura cu evenimente din istoria Bisericii noastre, mai veche sau mai nouă, adesea cu actualitatea zilelor noastre. Totodată, avem de a face cu o carte mărturisitoare, la a cărei mărturisire nu poți să nu aderi, dacă-ți asumi apartenența la Biserica Ortodoxă.

Ceea ce este primordial și contează mereu pentru autor este dreapta credință. Orice judecată este supusă acestui criteriu obiectiv. El nu se sfiește, atunci când situația o impune, să fie critic chiar și cu unii pași greșiți făcuți în Biserica Ortodoxă Română, nu ezită să pună degetul pe rănile ei, uneori supurânde (ierarhi francmasoni; poziția ei în unele asocieri așa-zis ecumenice; ezitări în exprimarea unor atitudini neechivoce, conforme învățăturii de credință, în cazuri de acută criză spirituală și morală a societății etc.). Tonul este totdeauna decent, dar extrem de ferm. În virtutea raportării sale totale la dreapta credință, autorul are poziții asumat tranșante, lipsite de orice urmă de teamă că ar deranja, în acest fel, pe unii sau pe alții⁶. Într-un fel, așa cum i-o impune și alura sa angelică, autorul trage un semnal de alarmă de tipul: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”. Limbajul folosit recurge adesea la termeni medicali, de tipul „tămăduire”, „medicament”. Aceasta este în fond ținta trasată de Hristos Bisericii căreia îi aparținem: reîntoarcerea la normalitate și la firesc, tămăduirea unei lumi bolnave de ideologii atee și anticreștine.

Lucrarea a fost scrisă înainte de călugărire, dar se vădește la autor o limpede vocație monahală. Rigoarea dogmatică și canonică a tratării mărturisesc în acest sens. Cum își va continua parcursul teologic și duhovnicesc tânărul și atât de înzestratul autor nu putem ști, dar cartea de față mărturisește apăsat despre nașterea unui apologet redutabil în spațiul teologic românesc.

---

Note

¹ Nu mai putem spune orb, trebuie să spunem nevăzător; nu mai putem spune surd, ci hipoacuzic; nu mai putem spune țigan, trebuie să spunem rrom (nu se știe totdeauna prea precis cu câți de r!); nu mai putem spune negru, trebuie să spunem afro-american; nu mai putem spune bătrân, trebuie să spunem senior etc.

² Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XXIII, în Filocalia, vol. X, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, EIBMBOR, București, 1981, p. 133.

³ Legile noahide ar fi următoarele: 1. Credința într-un Dumnezeu unic (interzicerea idolatriei); 2. Respectul datorat lui Dumnezeu (interdicția de a blasfemia Numele lui Dumnezeu); 3. Respectul pentru viața omenească (interdicția de a ucide); 4. Respectul pentru proprietatea celuilalt (interzicerea furtului); 5. Respectul pentru integritatea familiei (interzicerea relațiilor sexuale nefirești); 6. Instituția unei justiții echitabile (stabilirea de tribunale); 7. Respectul animalelor (interdicția de a se consuma carne luată de la un animal ce ar fi încă viu) (http://7loispourlhumanite.org; www.akadem.org; Wikipedia). Ordinea în care sunt expuse diferă de la o sursă la alta. Fiecare dintre ele își află detalieri în cadrul celor 613 mitzvot (porunci) cuprinse în Torah (numărul 613 ținând totuși de învățătura rabinică, principalii rabini indicați fiind Rabbi Simlai, Rabbi Simeon ben Azai, Rabbi Eleazar ben Yosse Galileeanul).

⁴ Definiția rădăcinii latine a cuvântului ne dă și accepțiile următoare: a purta, a sprijini (I. Nădejde, Dicționar latin-român, Ed. Contemporană, ediția XIX, f. l., f. a., p. 660.).

⁵ Ibidem.

⁶ Lucrarea va naște probabil unele acuzații de antisemitism. Prevăzând aceasta, autorul are grijă să ne avertizeze: „A considera unele afirmați despre rătăcirea gândirii iudaice ca antisemitism poate fi făcută numai privind foarte simplist și politically correct lucrurile. Este limpede pentru orice minte curată că există o diferență clară între dezvăluirea unei învățături greșite și condamnarea în masă a poporului evreu. (…) Dacă unii oameni nu au discernământ și înțeleg din aceste cuvinte să urască pe evrei, aceasta nu înseamnă că creștinii nu trebuie să mai vorbească niciodată despre rătăcirea iudaică. (…) Lumea este plină de ură și este sătulă de ea, atât poporul evreu, cât și noi toți”. Ar mai fi de menționat și citatul din Pr. James Bernstein, unde, printre altele asemenea, se spune: „Antisemitismul este în întregime ostil Evangheliei”.