Cuvânt obișnuit în limba veche, sminteală și toată familia lui au rămas acum mai mult termeni cu uz în limba celor atașați intim de suflarea Bisericii. Dicționarele ne dau ca origine etimologică a cuvântului slavonele sŭmĕsti, sŭmĕtati, sŭmĕtiti (= a tulbura). Profesioniștii vor fi având ei dreptate, dar eu prefer propria mea etimologie, oarecum sentimentală, dar care mi se pare apropiată sensului curent care i se dă cuvântului, o etimologie care are la bază cuvântul minte. În această manieră de a vedea, a sminti înseamnă în primul rând a scoate din minți (ex-minte è ecs-minte è s-minti). Este drept, Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX) ne spune și el că etimologia slavonă a fost probabil favorizată de coincidența cu minte. Accepția definiției prime, cea principală, a lui a (se) sminti este cel mai adesea folosită: a-și pierde sau a face să-și piardă dreapta judecată; a înnebuni. Explicitând mai mult, a (se) sminti mai înseamnă a tulbura (a se vedea și etimologia slavonă) gândirea, a te abate sau a abate pe cineva de la judecata corectă, firească, de la rânduită privire asupra lumii și a vieții. Dar poate că accepția cea mai apropiată nouă, celor din Biserică, este aceea pe care ne-o dă Noul Dicționar Explicativ (NODEX): „a face să ia un neadevăr drept adevăr; a amăgi; a înșela”.
Totodată, pot fi și lucruri care se petrec nesmintit, adică neabătut, pe care nimic nu le poate abate de la calea lor. În general, se fac astfel de exprimări în legătură cu lucrurile bune. Astfel credința se cere să fie nesmintită, adică neabătută de la calea ei dreaptă.
Sminteală înseamnă scoatere de pe calea bună, deraiere a gândirii, deraiere a simțirii, în final deraiere a trăirii. Se răstoarnă gândirea, cele considerate temeinic întemeiate își pierd stabilitatea, siguranța, caracterul de repere pentru calea cea dreaptă…
Toate cele spirituale ale omului ies grav avariate în urma smintirii. În cele mai multe cazuri o smintire este definitivă, constituie alienare spirituală. Repararea, refacerea este extrem de dificilă. Căci sminteala nu este numai cădere sau ducere în ispită, ci, mai grav, și fixare în ea, blocare spirituală.
Sminteala este soră cu ispita, îi urmează adesea îndeaproape. Căderea în ispită produce sminteală, atât la nivel personal, cât și acela al unei obști mai mici sau mai mari. Cât despre starea de debut, cea care precede și anunță sminteala, ea se prezintă ca o tulburare sufletului (care nu se mai lasă limpezită), ca o intrare într-o nedumerire proastă.
Smintește ceva care este complet ieșit din rânduială, îndeosebi când vine și de acolo unde nu te așteptai.
[În Sfânta Scriptură, cuvintele folosite cel mai adesea pentru ceea ce s-a tradus la noi cu a (se) sminti și sminteală sunt: pentru limba greacă σκανδαλίζειν, -εσθαι și σκάνδαλον, iar pentru limba latină scandalizare, -ari și scandalum. Vedem o calchiere maximă între limbile greacă și latină. Pentru noi, românii, care am preluat cuvintele scandal și a scandaliza, originalul grec și preluarea lui în latină pot spune ceva în plus, în sensul că sminteala înseamnă și un scandal la nivel existențial, când ființa este târâtă într-o situație explozivă nefirească și devastatoare. În diortosirea sa la Sfânta Scriptură, Înalt Preasfințitul Bartolomeu Anania folosește (nesmintit!) sintagme precum a se poticni, poticnire, piatră de poticnire. Nu am cercetat până la capăt ca să văd dacă a (se) sminti și sminteală sunt complet expulzate din Scriptură de Înalt Preasfinția Sa sau sunt puse în legătură cu traducerea altor cuvinte. În limbaj bisericesc creștin și îndeosebi în cel călugăresc, sminteală spune mult mai puternic și mai apropiat decât poticneală (al cărei sinonim ar putea fi împiedicare). O poticnire nu presupune neapărat o cădere. După cum și revenirea dintr-o poticnire este mai posibilă, în timp ce smintirea este ori din ce unghi ai privi-o extrem de gravă la nivel duhovnicesc. În mediile monastice se vorbește mult de sminteală și cred că dacă cineva s-ar exprima prin poticneală lucrurile ar deveni de neînțeles, oricât de poetic ar fi cuvântul. Un om smintit este parcă mai adecvat spus decât un om poticnit. Și în fond, este altceva. În fine, concluzia ar fi că pentru Înalt Preasfințitul părinte mitropolit nu exista sminteală. Ar fi interesant de văzut care-i este motivația, pentru că, la prima vedere cel puțin, pare că traducerea folosită în diortisirea sa moleșește mult impactul situațiilor pe care la arată.]
Ținând de minte, sminteala vine cel mai adesea de sus în jos. Cei cu mai multă minte (să le zicem intelectuali?) îi smintesc mai degrabă pe cei cu mai puțină. Cu cât ești mai sus pe o scară ierarhică, oricare ar fi ea, inclusiv în Biserică, cu atât poți să smintești mai tare și mai mulți. Marii ereziarhi au fost oameni cu multă minte, dar cum se spune în popor, nu toată mintea este bună. Și sminteală chiar are și acest înțeles, de (in)ducere în eroare (cf. DER – Dicționarul etimologic român).
Scriptura ne arată câteva dintre pricinile morale de sminteală care conduc la iad, căci, între altele, și în acestea constă gravitatea smintelii. Între aceste pricini aflăm: coborârea la nivelul dobitoacelor (Psalmul 48, 12-15), cleveteala aproapelui (Psalmul 49, 21).
Dar marile pricini de sminteală țin de dreapta credință. Una dintre cele mai grave o reprezintă, îndeosebi în lumea Vechiului Testament, închinarea și slujirea la idoli, precum și toate desfătările care vin pe marginea lor (Deuteronomul 13, 13; Psalmul 105, 36; Iezechiel 44, 12; Înțelepciunea lui Solomon 14, 11. 27-28). Cei ce fac acestea „își vor lua pedeapsa pentru vinovăția lor” (Iezechiel 44, 12), iar idolii lor, din aceeași pricină „vor fi cercetați spre pieire” (Înțelepciunea lui Solomon 14, 11).
Nu numai închinarea și slujirea la idoli, dar chiar și proasta credință în Dumnezeu cel viu, rămânerea în limitele Legii vechi, devine odată cu venirea lui Hristos, pricină de sminteală. Sfântul Apostol Pavel vede în Sion, cu alte cuvinte în faptele Legii, „piatră de poticnire și piatră de sminteală”, de care numai „tot cel ce crede în El nu se va rușina”, adică va scăpa de cădere (Romani 9, 33). Cu toate acestea, din pricină de sminteală, prin Hristos, căderea lui Israel s-a transformat în prilej de mântuire pentru neamuri (Romani 11, 9-12, întemeindu-se și pe Psalmul 68, 26). De luat aminte cum poate Hristos schimba într-o direcție izbăvitoare vectorul unui eveniment, la scară personală sau la scara istoriei!
Pricinile de sminteală se cer extirpate. Hristos Însuși este acela care ne recomandă ca dacă mâna sau piciorul sau ochiul nostru ne este pricină de sminteală, mai de folos ne este să ne lepădăm de ele, căci mai bine este ca să intrăm împuținați fizic, dar întregi spiritual în Împărăția Cerurilor decât întregi fizic și vătămați spiritual în „focul cel nestins, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge” (Marcu 9, 43-47 // Matei 5, 29-30 // Matei 18, 8-9). Sigur, se cere o interpretare duhovnicească, mădularele respective spunând despre faptele făcute prin mijlocirea lor.
Confruntarea cu smintelile este inevitabilă fiecăruia, în felurite chipuri. Poți să te smintești în ceea ce-l privește pe altul, mai ales dacă aveai alte așteptări, mai înalte, de la el, dar rămânând nesmintit în ceea ce privește așezarea ta bună, sau poți să te smintești și tu urmându-l pe acela în sminteala lui. Poți să te smintești sau să smintești tu pe altul / pe alții. Așadar, poți să fii tulburat în propria-ți gândire, tulburat de o anumită manifestare a unei ființe, sau să tulburi tu pe altul, să-l duci pe drumuri rătăcitoare, să-l scoți de pe albia unei curgeri cu rânduială a gândirii și a trăirii. Poți s-o faci, uneori, gândind că le faci un bine (de pildă, este cazul, mai mult sau mai puțin, cu toate cultele creștine, afară de cel ortodox) sau poți să-i smintești cu bună știință, punându-i cu deplină cunoștință și voință pe o cale greșită, ceea ce reprezintă o lucrare clar diabolică. Responsabilitatea în ceea ce privește smintirea altora este uriașă. Nu este ușor să nu fii pricină de sminteală într-un fel sau altul, cu voie sau fără de voie, cu știință fără de știință, cu fapta sau cu cuvântul. (Din acest fel de exprimare poate apărea limpede și faptul că a sminti pe celălalt reprezintă un păcat, și încă unul dintre cele mai mari.)
Hristos atrage atenția cu multă vehemență în legătură cu pericolele care-l pasc pe cel ce se face vehicul smintirii aproapelui. Va fi vai de el și „mai bine i-ar fi lui să se atârne de gât o piatră de moară și să se înece în adâncul mării” (Matei 18, 6-7 // Marcu 9, 42 // Luca 17, 1-2).
Urmând chemării Domnului, îndemnul Apostolului neamurilor este limpede: „Să nu dați fratelui prilej de poticnire sau de sminteală!” (Romani 14, 13.21 // 2 Corinteni 6, 3), nici prin felul de a te hrăni (1 Corinteni 8, 13; Romani 14, 21 – lucrul acesta fusese înfăptuit în chip profetic de Iudita – 12, 2), nici prin judecarea aproapelui (Romani 14, 13) și în niciun fel (2 Corinteni 6, 3). Deja Manase plânsese întru pocăință pentru faptul că putuse să fie pricină de sminteală: „Strâns sunt eu cu multe cătușe de fier, încât nu pot să-mi ridic capul meu și nu am nici loc de odihnă, pentru că Te-am mâniat și am făcut rău înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale, ci am pus urâciuni și am înmulțit smintelile” (Manase 1, 10). Oare câți dintre cei care pretindem că ne asumăm trăirea creștină putem să ne atașăm sincer, pentru noi înșine, aceste cuvinte, de foc curățitor, ale unui om care nu știa de Hristos?
La sfârșitul lumii, destinul și destinația smintelilor și a celor care au produs sminteli mari sunt tragice: „Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăția Lui toate smintelile și pe cei ce fac fărădelegea, și-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc, acolo unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei 13, 41-42). În același timp, „atunci mulți se vor sminti și se vor vinde unii pe alții; și se vor urî unii pe alții” (Matei 24, 10).
Sunt oameni care se smintesc mai ușor, anume aceia în care credința nu are o rădăcină puternică, adâncă. Ei cedează la încercările mai grele, cum sunt, de pildă, cele care pot veni din prigoane (Matei 13, 21 // Marcu 4, 17). Dimpotrivă, un om cu temei solid în credința lui va fi foarte greu de smintit. Pe un astfel de om nu-l mai smintește nimic. Dar toate cele spre smintire îl dor, îl fac să sufere și să dorească după tămăduirea lor. Datoria conducătorilor spirituali, cu osebire a celor duhovnicești, este de a fi de veghe în preajma celor ce pot cădea în ispită și să se smintească, să compătimească cu ei și să facă tot ce se poate pentru tămăduirea lor. În acest sens spune Sfântul Apostol Pavel: „Cine este slab și eu să nu fiu slab? Cine se smintește și eu să nu ard?” (2 Corinteni 11, 29).
Sfântul Pavel sfătuiește la păzirea de sminteli, prin depărtarea de cei care fac dezbinări și încercă să te abată de la învățătura sfântă (Romani 16, 17). Lucrul acesta se poate împlini în primul rând rugându-te lui Dumnezeu, așa cum a făcut-o, de pildă, regele David: „Păzește-mă de cursa care mi-au pus mie și de smintelile celor ce fac fărădelege!” (Psalmul 140, 9). Și dacă nu poți să îndepărtezi cu totul sminteala de la tine, măcar s-o împuținezi cât mai mult: „Întoarce-te la Domnul și părăsește păcatele, roagă-te înaintea feței Lui și împuținează sminteala ta” (Ecclesiasticul 17, 20).
Pentru evitarea smintirii celor de-aproape, Scriptura ne indică unele căi de urmat: buna cuviință, dreapta măsură (Ecclesiasticul 19, 31), nejudecarea aproapelui (Ecclesiasticul 7, 6-7), ascultarea cuvântului lui Dumnezeu (Ioan 16, 1; 1 Petru 2, 8), cugetarea la lucrarea lui Dumnezeu în lume (Matei 16, 23), iubirea Legii lui Dumnezeu (Psalmul 118, 165), iubirea de aproapele (1 Ioan 2, 10).
Ceea ce, chiar și pentru creștini, la o primă vedere, poate părea surprinzător este faptul că, într-o viziune răsturnată, privind din perspectiva lumii fără de Hristos, Hristos le apare El Însuși unora ca „sminteală” sau ca pricină de „sminteală”. Și asta ne-o spune chiar inspirata Scriptură!
O primă „smintire” în legătură cu Iisus a avut loc cu evreii, atunci când, la un moment dat, propovăduia în sinagogă, în patria Sa. Aceștia erau extrem de uimiți de înțelepciunea Sa și de puterea cuvântului Lui, căci gândeau ei: „Oare nu este acesta fiul teslarului? Au nu se numește mama Sa Maria și frați Săi Iacov și Iosif și Simon și Iuda?” (Matei 13, 54-56 // Marcu 6, 3). Și ne spune textul biblic mai departe că din pricina necredinței lor, n-a făcut Iisus multe minuni acolo, ci plecând le-a zis ucenicilor: „Nu este prooroc disprețuit decât în patria lui și în casa lui” (Matei 13, 57 // Marcu 6, 4).
Dar nu numai oamenii din sinagogă, ci chiar și ucenicii Lui aveau dificultăți în a-i înțelege învățătura. După ce le prevestește Euharistia, văzându-i nedumeriți și murmurând, Iisus îi întreabă îngrijorat: „Vă smintește aceasta?” (Ioan 6, 61).
Hristos le prevede ucenicilor o smintire în urma Patimilor și morții Sale pe Cruce, rezumată în aceste cuvinte: „Bate-voi păstorul și se vor risipi oile turmei” (Matei 26, 31; Marcu 14, 27). Și lucrul s-a adeverit, chiar și cu Petru care se jura că nu se va sminti (Matei 26, 32; Marcu 14, 29). Ba, în legătură cu el, chiar mai dureros.
Când Sfântul Ioan Botezătorul trimite doi ucenici la Iisus ca să-l întrebe dacă El este Hristos, Acesta le arată minunile făcute și încheie cu cuvintele: „Și fericit este acela care nu se va sminti întru Mine” (Matei 11, 6 // Luca 7, 23). Din păcate, numărul nefericiților care se smintesc întru Hristos este mare și tot crește. Și ce poate fi mai tragic decât să te smintești de Cineva de la Care s-ar cuveni să te lămurești deplin? În prelungirea acestui tip de sminteală, există și multe alte lucruri derivate, dintre cele ale dreptei credințe, care pentru unii reprezintă sminteală, iar pentru alții întărire.
După întemeierea Bisericii creștine, misiunea principală a acesteia este aceea de a propovădui Evanghelia, propovăduire care, pe lângă Înviere, Îl prevede și pe Hristos-Cel-Răstignit. Acesta, după cum constată Sfântul Apostol Pavel, este „pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (1 Corinteni 1, 23). Și continuă să le fie până astăzi. Crucea este pricină de sminteală nu numai pentru cei tăiați împrejur (cf. Galateni 5, 11), ci, pe mulți, până în zilele noastre, inclusiv pentru diverși protestanți sau neoprotestanți care se pretind creștini.
Chiar dacă sminteala ține în principal de minte, iată cum Scriptura ne vorbește și despre o sminteală a inimii. Astfel, ni se spune cum multele femei i-au smintit inima lui Solomon (3 Regi 11, 3). Poate fi și acest verset o adeverire a gândirii isihaste despre legătura neabătută care se cere ținută între inimă și minte. Oricum, este de reținut că iubirea nefiind irațională, poate să ajungă și ea să fie smintită.
Și nu știu cum se face, dar parcă îmi sună în urechi și exprimări care spun despre smintirea „de atâta frumusețe”, așadar despre o smintire bună. De fapt, avem de a face, într-o astfel de situație, numai cu o figură de stil (spunere „la figurat”), nu cu o reală smintire.
Partea dramatică a vieții noastre de astăzi este că trăim într-o lume pervertită, într-o societate tot mai smintită, ale cărei criterii de valoare sunt dislocate, grav alterate, o societate care acreditează și uneori chiar legiferează tot felul de abateri (avort, homosexualitate, pornografie, prostituție, drogarea, raptul economic, slăbirea suveranității, libertinajul, sexualismul, inechități sociale sfidătoare, ateismul etc. etc.). Culmea sfidării este faptul că le proclamă adesea norme de corectă conduită socială sau morală. Suntem într-o societate din care Dumnezeu, singurul Tămăduitor posibil, este izgonit, ca altă dată din ținutul Gadarenilor (Matei 8, 28-34). Mai mult chiar, spiritual vorbind, Hristos este răstignit iarăși și iarăși. Avem de a face cu o societate în care smintirea se face cu bună știință și la nivel de mase. Parcă prea multe din cele ale elitelor din varii domenii sunt făcute să smintească. Căpeteniile politice nu mai vor să știe că rolul lor este să slujească, nu să-și tragă fără rușinare partea leului din toate cele ale obștii. Judecățile sunt prea adesea cumpărate și, ca atare, strâmbe. Media se ocupă cu precădere de scandaluri, de promovarea gunoaielor spirituale ale lumii și încearcă să creeze dependență de ea precum drogurile. Învățătura este pervertită și se inoculează încă din copilărie învățături străine constituției ontologice firești a omului. Lucrurile acesta se vând cu pretenția mincinoasă că se fac spre binele și siguranța omului. Și atunci, se poate constata cum ea devine tot mai mult o societate în care persoana este strivită, desfigurată în structura ei ontologică. Una plină de oameni al căror nume a luat-o cu ani lumină înaintea faptelor lor. Și spunea Ava Siluan, cum citim în Pateric, vai de oamenii aceia, dar totodată și vai de aceia în mijlocul cărora se produc, pentru că-i smintesc, și încă au toate mijloacele s-o facă cu un număr mare.
Numai în Biserică poate omul scăpa de sminteală, căci acolo, strigând mai întărit către Dumnezeu: „Doamne al puterilor, fii cu noi, că pe altul afară de Tine, ajutor întru necazuri, nu avem!” Și acolo realizezi deplin cum „Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți, neamuri, și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu” (Pavecernița Mare). Scăparea o asigură, până la urmă, înscrierea într-o tradiție filtrată de istorie și de experiența spirituală a umanității, dar cu osebire în Sfânta Tradiție. Aceasta ți-oferă reperele, aceasta ți-arată direcția bună, aceasta te ocrotește de rătăciri.
Și ne mai învață Biserica noastră că dacă există ieșire din minte ca sminteală, mai există și un altfel de ieșire, o depășire a minții, o răpire, o străluminare, o înțelegere prin cale mai presus de minte, prin contemplarea lui Dumnezeu și a lucrului mâinilor Sale. Dar numai cu ajutorul lui Dumnezeu!
Nădejdea noastră constă în faptul că mai sunt destui mărturisitori ai credinței și următori preceptelor lui Hristos. Uneori sunt oameni de mai mare anvergură, vizibili, de folosință mulțimilor mai mici sau mai mari. Dar de destule ori sunt necunoscuți, care nu fac valuri, lucrând cu sfântă hărnicie spre ajutorarea și alinarea celor din jurul lor. Oameni ai jertfei depline în numele lui Hristos. Oameni care nu pot fi smintiți, oameni în preajma cărora și tu ești ferit de smintire, pentru că sufletul tău este învăluit de această bună mireasmă a credinței lor simple și dăruitoare de sine, întru iubire, întru prietenie.
Comentarii