A plecat moțul cu gloata.
Pumnii-s tari și pașii grei,
parcă toată Detunata
l-a-mbrăcat în piatra ei.
A plecat moțul la țară
și tot vine-n drumul lui,
nu farină ca să ceară
și nici milă nimănui.
A plecat moțul și mere
și tot crește la răscruci,
nu cu cercuri și ciubere,
ci cu furci și cu măciuci.
Nu cerșind din poartă-n poartă,
nici flămând din loc în loc,
ci cu umblet ce nu iartă
în cumplite-opinci de foc.
Ziua tânără se scoală
mai devreme, dinadins
să se-mbete de răscoală
ca de-un crâncen vin aprins.
Nici Bihorului nu-i lene,
Dacă pleacă munții toți.
Tună gloatele crișene
și Zarandul, lângă Moți.
Răzmerița nesătulă
calcă zarea până-n fund,
cu țuguie de căciulă
împlântate-n cerul scund.
Și cum tot coboară țara
când din stânci, când din copaci,
veacul dă-n genunchi, ca fiara
încolțită de gonaci.
Și cum smulge crunta apă
putregai de răgălii,
strâmbătăți răscoapte crapă
până jos în temelii.
Roșu taur de jăratic
cu văpăi pe bot,
soarele, zvâcnind sălbatic,
trece râu-not.
Fulgeră iconostasul
serii de mărgean.
Piatra tremură sub pasul
gloatei lui Crișan.
Sângerând cumplit de soare
pe tăișuri reci,
coase lucii și topoare
spintecă poteci.
Înflorită-n noi veșminte,
printre meri și pruni,
iese Târnova-nainte
tinerei furtuni.
Popa-n drum înalță cruce
spre sărut sfios.
Ca o lacrimă străluce
trupul lui Christos.
– Domnul să te aibă-n pază,
oaste de iobagi.
Valea Târnavei e trează
pentru oaspeți dragi.
Te-așteptăm, răscoală sfântă,
Să despici făgaș.
Nu mai geme azi, ci cântă
bunda pe clăcaș.
Cântă brazda și iobagul,
cântă morții-n glod.
Jos sub talpă, fierbe pragul,
fierbe mustu-n rod.
Fierbe-n mâini de rob lopata,
fierb fuior și fus.
No, de-acum robie, gata!
Din cenușă, sus!
Dinaintea asprei cete,
strașnic în suman,
flutură puțin din plete,
surâzând, Crișan.
Sfânt la chip și-n răzvrătire
și la vorbă sfânt,
rupt din gresie subțire,
ars de ploi și vânt.
Pupă crucea și se-nchină.
Dar în fața lui,
rotunjesc doi ochi lumină,
mari și nesătui.
Nu-l privesc, îl sorb cu sete,
limpezi și cerești.
– Când te uiți așa, băiete,
parcă mă sfințești.
Maica Domnului – minune –
ți-a dat ochi din rai.
Ce porți tu în suflet, spune,
și în ochi ce ai?
– Sunt Călin, măi bade. Tata
crâsnic e în sat.
Pot să merg și eu cu ceata,
Dârz și răsculat.
Vreau și eu să fiu cătană
oastei de țărani.
Împlinesc, la Sfântă-Ană,
treisprezece ani.
Nu mai mi-e de-acum de zburdă
cu copiii-n stol.
Știu să-ncarc cu plumbi o durdă
sau topor să scol.
Și securi și coase-așteaptă,
și privesc și tac.
Surâzând, Crișan și-ndreaptă
cușma lui de dac.
– Dogorești de dor, copile,
arzi ca un cuptor,
dar ești mic încă de zile
ca să scoli topor.
Nu ți-e vremea de cătană,
fiu de clopotar;
doar bucoavnă, ghiers și strană
potrivite-ți par.
Stai la vatra ta și-nvață
psalmi și rugăciuni;
mâine, pentru-o nouă viață,
clopot nou să suni.
Se-ntristează fața mică.
Ochii mari se-aprind,
plini de lacrimi se ridică
spre Crișan cu jind.
– Lasă, nu ofta, Căline,
fii fecior ne-nfrânt;
lacrima ce plânge-n tine
lumineaz-o-n cânt!
Și Crișan, domol, mângâie
fragedul obraz.
Vântu-i smirnă și tămâie,
zarea e topaz.
Pomii vor și ei s-alinte,
încărcați de flori,
chipul ars de plâns fierbinte,
ochii rugători.
Oacheșă la trup și-nvoaltă,
seara de Prier,
crește-atâta de înaltă
că miroase-a cer.
În grădina lui Călin
toate păsările vin,
cântă mult și dorm puțin.
Toate stelele se-anină,
toate crengile se-nchină.
Doar o pasăre străină
n-are cântec, nici hodină.
S-ar tot face pe tulpină
glas de om care suspină,
s-ar tot face dar nu poate,
până-i noaptea jumătate.
Și Călin, în patul lui,
când e pasăre, când nu-i.
Când și-ar face aripi dorul,
când nu poate să-și ia zborul.
Și când plânge, parcă scrie:
nu cu slove pe hârtie,
ci cu jarul inimii
scris pe fața perinii,
cu cerneala genelor
și pana sprâncenelor.
– Mi-ai dat, Doamne, ochi senini,
dar trup mic de ani puțini.
Dacă pentru libertate
nu duc sac cu plumbi în spate,
dacă pentru-un colț de pită
nu scol coasă ascuțită,
dacă pentru neamul meu
nu ridic toporul greu.
Batăr fă-mă, ca pe tata,
clopotar pe toată gloata;
batăr dăruie-mi putere,
să sun ceas de înviere!
Fă-mă crâsnic plin de vlagă,
Să bat clopot noaptea-ntreagă,
să dea zărilor ocol,
Neamul meu din somn să-l scol!
Suflă-n geamuri luna plină.
Perna-i udă de lumină.
Toate șoaptele din lună,
toate ca un freamăt sună,
toate vor ceva să spună.
Doar pe creanga din grădină,
Neagră pasăre străină
n-are cântec, nici hodină.
S-ar tot face, dar nu poate,
plâns de om care se zbate.
Spune glasul lunii pline:
– Hai, Căline, vin cu mine.
Duhul nopții cheamă iară:
– Hai, Căline, pân-afară.
Crengile au viers pe gură:
– Vin’, Căline, pân-la șură.
Păsările vor să-l vadă:
– Vin’, Căline, în livadă.
Numai pasărea străină
de pe ramura mezină,
n-are cântec, nici hodină.
S-ar tot face, dar nu poate,
țipăt nopții blestemate.
A ieșit cu pași desculți.
Luna îl urzică.
Și-n nesomn sunt spini prea mulți
pentru tâmpla mică.
Bozii înălțate-n cozi
îi pândesc cărarea.
Albi și tineri voievozi
prunii-și mișcă floarea.
Alb, în cămeșuica lui,
printre pruni răsare.
Parcă e și el un pui
de cireș în floare.
Ce-i șoptesc și ce-i tot spun
când o umbră-n cale,
când o ramură de prun,
când o rază moale?
Că pe creangă cum tăcea,
neagră în grădină,
prinde viers acum și ea,
pasărea străină.
Prinde viers și prinde grai,
Prinde glas cuminte.
– Pasăre cu negru strai,
parcă-ndrugi cuvinte.
– Măi Căline, suie-n tei,
printre ramuri dese.
Din pădurea Târnovei
vezi ce șarpe iese.
– Pasăre cu-aripi de scrum
de prin alte crânguri,
mult a fost să taci și-acum
taine multe gânguri.
– Măi Căline, nu auzi
umblete de fiară ?
Zangăte și pași zăluzi
tot prin râpi coboară.
Aud, pasăre, și văd
printre ramuri dese.
Văd năluci și simt prăpăd,
luna vrăji îmi țese.
Parcă sclipete de spăngi
cresc din râpi, pe coaste.
– Măi Căline, printre crăngi
nu-s năluci, ci oaste.
– Tulai, pasărea mea, nu-s
cușme, nici sumane,
ci soldați crăiești de sus,
falnice cătane.
Pasăre, parcă mi-a-mpuns
pieptul o frigare.
Oastea grofului pe-ascuns
își întinde ghiare.
Desprinzându-se ușor
de pe-nalta-i mladă,
pasărea cu negru zbor
piere în livadă.
Cine-o fi vândut, viclean,
oaspeții și satul?
Vin să-l prindă pe Crișan,
cum abați vânatul.
Vin să-l smulgă din culcuș,
sub tăcerea lunii.
Ah! pândarii toți dorm duși,
nu sunt treji nici unii?
Nici o veghe de străjer
chiot nu ascute?
Sări, Căline, jos din cer,
sări din tei mai iute.
Cui să-i ducă vestea rea,
pe Crișan să-l scoale?
– Doamne, dă-mi fierbintea stea
a poveței Tale.
Pune-n gândul meu zbătut
raza ta curată!
Și lumină s-a făcut
în copil, deodată.
Parcă s-a cuminecat
mica lui făptură;
e mai mare, mai bărbat,
cu lumini pe gură.
N-o să-i deie grofului
robi pentru belciuge!
Alb, în cămeșuica lui,
fuge, fuge, fuge.
Trupu-i numai scânteieri,
pașii scânteiază.
Pe sub crăngi de pruni și meri
urma lui e rază.
O fi, măre, timp de-ajuns
satul să-l deștepte?
În clopotniță pătruns,
fulgeră pe trepte.
Bat în cuiburi, fâlfâind,
speriați, lăstunii.
Tinerele mâini se-aprind
vâlvătăi pe funii.
Cade-n noaptea fără fund
dangătul de-aramă.
Zările care-i răspund
ze zbârlesc în coamă.
– Scoală, satul meu iobag,
scoală-te, furtună!
Tunet brațelor ce-l trag,
cruntul clopot tună.
Bubuie arama grea
să trezească truda.
– Scoală, răzmerița mea,
că te vinde Iuda!
Sună, clopote, prelung,
și deșteaptă gloata.
Crâsnic m-am legat s-ajung,
Clopotar, ca tata!
Mai năvalnic, mai aprins,
clopotul se-aruncă,
prăvălind în necuprins
luna, ca pe-o stâncă.
Munții toți se surpă-n gol,
țăndări să se sfarme.
– Taică, dă-mi puteri să scol
Neamul care doarme!
Din ce spartă veșnicie
lespezi mari de dangăt sar?
Ce năpraznic clopotar
trage veacul de frânghie?
E de foc sau e de piatră,
alb în cămeșuica lui?
N-o să-i deie grofului
nici un rob culcat pe vatră.
Noaptea sare ca o ușă
smulsă strașnic din țâțâni.
Satul de iobagi români
se ridică din cenușă.
Somnul se preschimbă-n flinte,
pernele se fac securi.
Din răscruci la cotituri,
gloata-i trează și fierbinte.
Turbă ciuda pe oțele
și-n cătane-mpărătești.
– Înger ești sau demon ești,
clopotarule din stele ?
Cin’ te-a dus în turla naltă
vijeliile s-asmuți
și tot trăznetul să-l muți
dintr-o zare-n cealaltă?
De ești duh sau numai pleavă
de valah în turnul tău,
nu te-o judeca birău,
ci crăiescul plumb din țeavă!
Pâlc de spăngi cărări își taie
tot pe brânci, pe după dâmb.
Râpâiala lor de plumb
Biciuiește ca o ploaie.
Așchii se desprind din lună
și din turnul transilvan.
Clopotarul năzdrăvan
tot mai crunt prin stele tună.
Altă grindină. Alt ropot.
Așchii noi din zid se rup.
Strălucește micul trup
ca un crin legat de clopot.
Nu-i muiere, n-o să-și plângă
Brațul drept rămas beteag.
– Clopot m-am jurat să trag.
Am să-l trag cu mâna stângă.
Mai grozav furtuni prăvale
din clopotniță, din cer.
– Ticălos paracliser,
plumbii-ți dau în van târcoale!
Puștile prind iar să bată.
Crăngi cu flori din pruni se frâng.
Cade frânt și brațul stâng,
ca o creangă-nsângerată.
– Nu-mi da plânsul suferinții,
ci dă-mi, Doamne, noi puteri,
ceasul marii învieri
să-l sun, chiar de trag cu dinții.
Dinții-n funie se-mplântă,
arde micul trup bălai.
Clopotul de lângă rai
nu mai tună sus, ci cântă.
– Lasă, nu ofta, Căline,
fii fecior ne-nfrânt.
Lacrima ce plânge-n tine
lumineaz-o-n cânt.
Cine-i spuse vorbe bune,
ieri, în rumenul apus?
O să-nalțe, cum i-a spus,
din durere, rugăciune.
Trage. Clopotul se roagă.
Lungul tunet din furtuni
cântă-acuma rugăciuni
pentru răzmerița dragă.
Dârzul crâsnic de-adineaur’
prins cu dinții toți de cer,
printre stele care pier
sparge cântece de aur.
Ca un zbor se-avântă-n spații,
spânzurat de ruga lui!
Jos, prin oastea grofului,
Sparg porți negre răsculații.
– N-ai stârnit destul zăvozii,
diavole de clopotar?
Puștile crăiești bat iar
și se pierd, pe brânci, în bozii.
Dinții încă vor s-apuce
funia de care-au tras.
Singur, lângă rai rămas,
clopot vine și se duce.
Singur clopotul suspină
tot mai sus și tot mai lin.
Trupul mic, de sânge plin,
parcă sângeră lumină.
Ochii de la Prea-Curata
cerul încă îl străpung.
– Crâsnic m-am legat s-ajung,
clopotar pe toată gloata!
Picurii ce-i curg pe față
tremură și ei puțin,
dar se fac surâs senin,
limpezimi de dimineață.
– Lasă, nu ofta, Căline,
să nu plângi, fecior ne-nfrânt.
Toată lacrima din tine
urcă-n stele clopot sfânt.
Comentarii