Din Urali spre Soare-Apune,
cum veneau încinși cu piei,
parcã fumega din ei
duhnet de sãlbãticiune.
Blestemata Miazãnoapte
se zbârlea pe-obrajii sluți,
și pe cai mãrunți și iuți –
foamea stepelor rãscoapte.
Viclenii rãsãritene
ascuțeau ca un tãiș
gândul galben și pieziș
în ochi mici fãrã sprâncene.
Toatã arșița din puste
și tot crivãțul turbat.
Numai ciumã și bubat,
numai viscol de lãcuste.
Bãlți de moarte sub copite,
scãri de leșuri sub hanger,
ciurde-mpiedecate-n fier,
robii țãrii cotropite.
Geamătul cetãții slabe
sub prãpãd și sub mãcel.
Evul mormãi și el
Ca un urs supus pe labe.
În biserici și-n altare
caii ronțãiau ovãz –
câtã cruce-a stat în vãz
zãcea țãndãri sub picioare;
cât Arhanghel în icoanã
luminând pe-un zid bãtrân –
pradã ghearei de pãgân,
pentru flãcara dușmanã;
câtã Precistã-n vopsele,
câtã candelã-n ungher,
se fãcea spãrturi de cer,
sfãrâmat argint de stele.
Chipul Domnului pe uliți,
dus în urlet și ocãri,
încã surâdea iertãri,
sfâșiat în vârf de suliți.
Și cum tot gonea prigoana
prin cetate, pe sub bolți,
crucea nu-și gãsea vreun colț,
vatra nu-și pãstra icoana.
Temãtori de buturugã
și de gâde fãrã greș
prunc, muiere sau unchieș
nu-ndrãzneau sã-nchine rugã.
Numai temnițele pline
din cetatea fãrã rugi,
fremãtau sub chei, sub drugi,
ca un zumzet de albine.
Jos, în beznele cu gratii,
ruga se fãcea suspin,
iar suspinul –frunți de crin,
cãtre poarta Prea Curatei.
În zadar puneau la ușe
lanț și lacãt robilor –
plânsul nu avea zãvor,
ruga nu știa cãtușe.
Dar afar’, cetatea –nfrântã,
fãrã clopote și sfinți,
nu știa cã-n nopți fierbinți
robii temnițelor cântã.
Și-au trecut peste cetate
-bivoli sforãind pe nãri-
ani cu sânge pe spinãri
și în coarne cu pãcate.
Pãrea ziua sãptãmânã,
luna an și anul veac…
molimile fãrã leac
duceau foametea de mânã.
Prin clopotnițe-n ruinã
bufnițe și lilieci.
Mocneau inimile-n teci,
sãbii roase de ruginã.
Tot mai copleșiți creștinii
și stãpânii tot mai crunți.
Tot mai silnice pe frunți
și osândele și spinii.
Se gãtea de drum lãstunul
pe-un cer dulce de gustar.
Târgoveți cu pas amar
nu-și zâmbeau din mers nici unul.
Uliți vechi, medievale,
îi vedeau urcând încet.
Un burete de oțet –
gândul îmbibat de jale.
Era ceas de dimineațã
de smarald și de mãrgean.
Și deodatã, într-un geam,
dimineața prinde fațã.
Nimeni nu bãgã de seama
cum, din aur și topaz,
raza se fãcea obraz,
limpezimile –maramã.
Cerul deveni privire
și lumina chip duios –
Maica Domnului Hristos
pe tulpina ei subțire.
În fereastra sclipitoare –
chipul Precistei bãlai,
rupt din fulgere de rai
și din viscole de soare.
Și cum strãlucea Fecioara,
nezãritã la-nceput,
ochii ei din geamul mut
luminarã ulicioara.
Douã tinere drumețe
îi vãzurã chipul sfânt ;
și-ntr-un țipãt lung s-au frânt
cu minunea ei pe fețe.
În metanie –amândouã-
pãreau creangã de cais,
legãnându-se ca-n vis
de prea multã floare nouã.
Se-nclinau în rugãciune
țânci, bãtrâni, bãrbați, femei.
Ulița sorbea scântei
din fereastra cu minune.
De mulți ani icoana spartã
nu lucise pe pereți.
Ca din somnul altei vieți
se scula cetatea moartã.
Deșteptați ca din morminte,
toți nevolnicii de ieri
înviau îngenuncheri
strãlucirii Maicii Sfinte.
Se-mbulzea cetatea toatã
ca sã-nchine fruntea-n praf.
Parcã foșnet de seraf
plutea moale peste gloatã.
Pândele de pe creneluri –
semn și tulnic de furtuni.
Alelei ! Creștini nebuni,
ștreang v-așteaptã și mãceluri.
Cnuturi de smintitã hoardã
peste rugile din drum.
Caste flãcãri fãrã fum
taina nu-nceta sã ardã.
Geamul spintecat de pietre –
pulbere și licurici.
Cetele-n genunchi sub bici
nu urnirã cãtre vetre.
Beți de slavã și mistere
ochii lor privirã-n sus.
Maica Domnului Iisus
sta pe-un zid de giuvaere.
Scânteia în zid granitul,
ardea piatra de bazalt.
Era fruntea-azur înalt,
era zâmbet infinitul.
Strigãt sfânt de adorare.
Urlet de pãgân blestem.
Steaua de la Betleem
ziua fâlfâia pe zare.
Gloata tot bãtea metanii
când în zid bãteau berbeci;
sub divinul chip de veci
sângerarã bolovanii.
Murul se surpa cu vaier,
spart în chiotul barbar.
Ochi smeriți cãtarã iar:
Maica fulgera în aer.
Peste freamãtul mulțimii,
într-un cearcãn de safir,
Ea lucea ca un potir
și zâmbea ca heruvimii.
Peste haita ticăloasã,
spumegând uimită-n loc,
Ea-ndulcea cerescul foc
pe-un obraz de chiparoasã.
Aerul în vâlvãtaie
barda cum sã-l surpe-n glod ?
Taina, sus, peste norod,
Ce hanger putea s-o taie ?
Sfânta lin urca în spațiu
pe-un chilim de aurori.
Ca un vuiet de vâltori,
jos, vuiau îngenunchiații.
Din vecii de ne’nceputuri
aripi verzi dãdeau ocol…
Îngheța hangeru-n gol,
gheara degera pe cnuturi.
Limba împietrea nãucã
cu ocara-n vârful ei.
În lumina Precistei
cãdea ștreang, pica mãciucã.
Numai gloatele-n extaze,
sub un viscol de azur,
se-mbãtau de aur pur,
de mirezme și de raze.
Și dând sunete minunii,
clopote pornirã glas.
Ce Arhangheli le-or fi tras ?
Oameni nu trãgeau de funii.
De mulți ani nu mai urcase
glasul lor în vechiul burg,
fãrã clopote-n amurg,
fãrã vechi iconostase.
Și-acum sunetul strãluce
ca o ploaie de arginți,
în cetatea fãrã sfinți,
în cetatea fãrã cruce.
Robii temniței de piatrã
le-auzeau prin uși, prin zid.
Zidul tremura fluid,
robii-nchiși vedeau prin piatrã.
Vedeau taine de zãpadã,
de vãzduh și de vãpãi.
Lanțuri, paznici și cãlãi
nu-i puteau opri sã vadã.
Zidurile-n strãlucire
cum cutremurau nãluci,
burgu-ntreg ardea de cruci,
de icoane și potire.
Ulița era mireasmã
și cetatea toatã zvon;
orice meterez –amvon,
orice turn –catapeteazmã.
Ce puteri prindeau sã miște,
ce aeriene mâini,
porțile cu vechi țâțâni
ruginite de rãstriște ?
Cã sãlbaticii de strajã
le vedeau cum se deschid.
Pe turtitul chip livid
Se holba mirarea-n groazã.
Din zbârlitele dihanii
spaima-ngãlbenea momâi;
și din creștet în câlcâi
le sluțea în pocitanii
Din cetatea cu lumine,
haita da-napoi prin porți,
cu ochi mici, cu mâini de morți,
în piei strâmbe de jivine.
Dar cetatea sub minune
nu privea-napoi nimic.
Pe scãri dulci de borangic,
ea sta sus în rugãciune.
Și de sus privea-nainte
Cerul Domnului, rãmas
ca un vechi iconostas
în Cetatea Maicei Sfinte.
Comentarii