Aplecat peste argilă,
suduind cu foc,
biet olar fără noroc,
o frământă-n silă.
Blidele cu cerbi și ciute,
cu lăstuni și flori,
nu mai râd, ca alteori,
prin unghere mute.
Nici vioaiele ulcioare
zvelte-n braț și gât,
nu-l mai bucură,
oricât le-ar stropi cu soare.
- Oale triste și posace,
răsfățate ieri,
tot ce-am scos din mângâieri
țăndări azi aș face.
În zadar v-am scris pe fețe
răsărituri dulci,
nu vă vrea nici târg, nici bâlci,
trista tinerețe.
Mă tot duc cu hârburi goale,
vin tot mai calic,
parc-aș duce-n Carul-Mic,
sus, prin lună, oale.
Supte-s pleoapele nevestii,
plozii supți și ei.
Bate jalea prin bordei
ca un vânt prin trestii.
Așa spune, și, de-o parte,
oalele tresar,
și, ca el, și ele par
necăjite foarte.
- Dragele tătuchii fete,
alt olar străin,
ni s-a pripășit vecin,
cu urzeli șirete.
Rătăcit de nu știu unde,
Spân, limbut și șchiop,
ne bea soarele din plop,
zările rotunde.
Nu atât din lut cuminte
iscă frumuseți,
cât momește târgoveți
fermecând cuvinte.
Are șoapte moi ca lâna,
miere din știubei,
grai cu salbe și cercei,
vorba ca fântâna.
Târgu-ntreg îi râde-n cale
meșterului spân.
Numai eu cu voi rămân,
cârd pestriț de oale.
Zice și, oftând, se pleacă.
Mângâie-o ulcea,
Câte-o oală, ici, colea,
câte-un blid împacă.
Sau le ia de jos, în parte,
pe genunchi nițel,
că-s și ele, ca și el,
necăjite foarte.
Pe la ceasul serii,
când, gătiți curat,
vișinii și merii
ies la porți în sat,
pe sub legănare
albă de salcâm,
un drumeț răsare
de pe alt tărâm.
Tânăr ca minunea
crăngii pe zăplaz,
‘nalt cum e minunea
papurii pe iaz.
Ochii, prinși cu plasa
dintr-un fund de cer,
când sunt ca mătasa,
când de giuvaer.
Vine fără grabă/,
doar cu zarea-n sac;
bate la cocioabă
de olar sărac.
- Să nu-mi dai simbrie,
Meștere, nimic;
prispa ta să-mi fie
pat de ucenic.
Iar de-ți sorbi fiertura
Lângă muc de seu,
cu mireazmă gura
mi-oi clăti și eu.
- Mergi, măi, linge stele,
biet încalță-zări,
să frămânți ulcele
altor depărtări.
Cruce fă-ți și du-te,
ucenic pribeag,
dintre hârburi slute
și noroc beteag.
Nici un blid de bozii
n-am la cină-acum.
Străvezii mi-s plozii
și muierea fum.
Ochii, prinși cu plasa
dintr-un fund de cer,
când sunt ca mătasa,
când de giuvaer.
- Ba aici mi-e locul,
meștere amar.
Ți-a fugit norocul
la un alt olar.
Iarăși o să vină
de-om trudi în doi
oale de lumină
și ulcele noi.
Ochii lui, obrazul
mai senin i-l fac,
că topesc necazul
de olar sărac.
- Scoate-ți, ucenice,
cușmă și opinci.
Patru guri calice
vom spori la cinci.
Tinda, pat să-ți fie,
luna, strai de in,
stelele simbrie,
soarele, tain.
Râde ucenicul.
Ochii-adânci și buni
parcă-s borangicul
serii cu lăstuni.
Și-atât cer închide
fundul lor de lac,
că surâd și blide
și olar sărac.
De sub mâna ce-l supune,
tânăr și zburdând,
lutul prinde chip plăpând,
dulce goliciune.
Și cum iese din plămadă
trupul fără strai,
parcă gângurește grai,
parcă vrea să vadă.
Sus, pe cântecul tulpinii,
roata joacă și
născocește gingășii,
rotunjimi și linii.
Printre noi făpturi de oale
răsărind, zvâcnesc
a un umăr fecioresc,
ba o coapsă moale.
Ba pe-un fraged șold subțire,
toarta de ulcior
galeș cade și ușor
ca un braț de mire.
Colo, ca un sân de fată,
pâlpâie-o ulcea.
Un obraz de blid spre ea
cu sfială cată.
Dincolo, o lună plină
a căzut din cer
sau o strachină-n
ungher picură lumină?
Harnic ucenic se pleacă
smălțuind mereu.
În spărturi de curcubeu
huma o îmbracă.
Dacă mâinile-o răsfață
și-o desmiardă lung,
ochii lui parc-o străpung,
vrând să-i deie viață.
Ies familii de argilă
de sub mâna lui:
oale mari și mici cu pui,
blide cu prăsilă.
Freamătă de ele, cântă
Tindă și cerdac.
Cântă și olar sărac
și bojdeuca sfântă.
- Mi-ai făcut aici, băiete,
cântec din bordei,
zâmbet, fiece crâmpei,
fiece scaiete.
Tu dai duhul tău țărânii,
inimă îi dai;
porți și-n ochi un colț de rai
și-n minunea mâinii.
Tot nu vrei să-mi spui
de unde vii și cine ești ?
Ucenic cu ochi cerești,
taina ta ce-ascunde ?
El zâmbește și frământă
sau, pe lutul scris
smălțuiește cerbi de vis
și cocioaba cântă.
- Mi-ai sfințit și prag și oale,
ucenic senin.
Prour, la ferești mi-anin
Zâmbetele tale.
Soare-s genele muierii,
Târgul larg și bun,
iar tu râzi, cum râde-n prun
creanga primăverii.
Tot nu vrei să-mi spui
de unde vii și cine ești?
Ucenic cu ochi cerești,
taina ta ce-ascunde?
El surâde și frământă.
Oalele cu pui
gânguresc în jurul lui
și bordeiul cântă.
Cine-mi lunecă pieziș
la uluci iscoadă?
Cine-și face din frunziș
pândă și broboadă?
Cine din salcâmi în duzi
șerpuie subțire,
că nici boare nu-l auzi,
nici nu-l simți foșnire?
Spân limbut sub crengi în pârg
umbra și-o desprinde,
ros de ciudă că la târg
oale nu mai vinde.
Pe furiș, cu pasul rar
și cu umblet moale,
dă colibei de olar
tâlhărești târcoale.
Și pe prispă de bordei
oare ce-mi zărește?
Oale scrise cu scântei
Râd copilărește.
Blide noi la soare-și scot
rumena lor față,
adunând văzduhul tot
într-un ciob de viață.
Și-n mijlocul lor, din plin
frământând plămada,
tânăr ucenic senin
alb cum e zăpada.
Ochii par din cer culeși,
taine fără nume;
zâmbetul, ca un cireș,
i-a-nflorit în lume.
Licăre sub mâna lui
lutul când l-atinge.
Fulger care e și nu-i
fruntea i-o încinge.
Și tot trupul, scufundat
trudei ce-l îndoaie,
parcă scapără ciudat,
când îi când, prin straie.
Verzi sunt buzele de spân,
limba și mai verde;
cu năpârci în gând păgân
printre crengi se pierde.
Iar în zori, când ori ce stea
fuge sus în slavă,
spânul șchiop cu limba rea
duce-n târg otravă.
- Strâmbi am fost, smintiți am fost,
crunt păcat ne-apasă:
dracul are adăpost
la olar în casă.
Ucenicul nepătruns
ce, râzând, ne-nșală,
fumegă miros ascuns
de pucioasă goală.
L-am pândit printre uluci,
l-am văzut cum scoate,
din dogori și din năluci,
oale blestemate.
Ce stârnește din vâltori
mâna fumegândă
cară târgului în zori,
spurcăciuni să vândă.
Vorbele de spân semeț
zumzăie ca stupii,
prind spinare de mistreț,
se zbârlesc ca lupii.
- Nu-i sfielnic ucenic
cel răsfiert în smoală;
iadul joacă din buric,
pus în orice oală.
Țipă-n blide goliciuni
vii de paparude,
ard și zbârnâie tăuni
în ulcele crude.
Fie blid, fie ulcior,
pângărind, ne-ntină
pâinea sfântului cuptor,
sfântul vin la cină.
Toate parcă-s în răspăr,
numai iadu-n toi e.
S-a legat cu dracul văr
târgul, fără voie.
Vorbele – zăvozi de fier
scapă din belciuge.
De la vameș la dulgher,
geme târgul, muge.
Vuietul, sculat întreg,
pleacă de la vetre.
Mâinile păduri culeg,
cară munți de pietre.
Fierb în poartă de olar
gloatele năuce.
Ochi senini în prag răsar,
raiul lor străluce.
Crește negrul vălmășag,
urlă târgoveții.
Bunul ucenic din prag
luminează vieții.
Țăndări oalele se fac,
blidele fărâme;
zări și tindă și cerdac
stau să se dărâme.
Pietre vin în joc turbat,
Grindină nebună,
peste tânăr trup se-abat;
peste blide tună.
Tună pietre, fierb furtuni,
se-ntărâtă gloate.
Mai albaștri, ochii buni
luminează toate.
Sângeră, sub izbituri,
oalele schiloade.
În genunchi, peste spărturi,
umbra albă cade.
Geme câte-un hârb mai mic,
plouă bolovanii.
Ochi senini de ucenic
luminează stranii.
Mor ulcioare de pământ,
zuruie ulcele.
Ucenic cu trupul frânt
arde peste ele.
Și cum sta-n genunchi, pe prag,
cioburilor pază,
câte răni de hârb beteag,
toate scânteiază.
Bolovanii vin duium,
târgul crește-n poartă.
Ochii mari surâd și-acum,
ochii limpezi iartă.
Alte țăndări se-nroșesc,
iar din luturi sparte frunți,
obraji și ochi zâmbesc,
luminând prin moarte.
Melcii stelelor scot coarne,
forfotind prin foi.
Cărăbuși de aur, goi,
cad prin crini cu goarne.
Vraiștea de sus e toată
freamăt, zumzet, zvon;
la ferești fără oblon
tainele se-arată.
Ca o pară-n cer se coace
veacul necules.
Ies minunile, cum ies
puii din găoace.
Noaptea-i grea de must, și luna
dă și ea în copt.
N-a dormit de nopți vreo opt
meșterul nici una.
Somnu-abia acum prăvale
în adânci fântâni
tâmpla ce-a căzut pe mâni,
omul beat de jale.
Frânt pe scaun, lângă roată,
noaptea-l suge-n gol.
Plânsul tot îi dă ocol,
luna, câteodată.
Pe tulpină, roata moartă
n-a mai pus zvâcniri
rotunjimilor subțiri
de ulcior cu toartă.
N-a mai pus nici șold molatic,
nici grumaz sfios
lutului zvârlit pe jos,
crâncen și sălbatic.
Blide surde, oale ciunge,
hârburi șchioape zac
moarte-ntr-un ungher sărac,
unde stea n-ajunge.
Și, deodată, zidul pleacă,
lunecând-napoi.
Cu mireasmă de trifoi
luna toate-îneacă.
Dau navală-n casă nucii,
teii buzna dau.
Unde-a fost perete, stau
‘nalte trepte lucii.
Și pe trepte lin coboară
șovăielnic pas;
ucenic cu chipul tras
intră în cămară.
Parcă luna îl aduce,
razele l-aduc.
Vin grădinile buluc
cu tămâie dulce.
Fruntea-i picură broboane
roșii de măceș,
ochii par din cer culeși,
fața, din icoane.
Uneori roșesc o pată
stropii pe podea,
dar el râde, cum râdea
lumii, altă dată.
Razele vorbesc în șoaptă,
cu polen pe guri.
În ungherul cu spărturi
foșnet se deșteaptă.
Cioburi pline de sfială
ies din morți adânci:
în genunchi, în cârji, pe brânci,
orice hârb se scoală.
Oale ciunge, blide surde,
țăndări fel și fel
merg de-a bușilea spre el,
gata iar să zburde.
Din surâsul lui adie
duh de busuioc:
toate stau, când stă pe loc,
merge, toate-nvie.
Singur meșterul suspină,
dus în vis, afund.
Până-n noaptea lui pătrund
ochii de lumină.
Mâini subțiri se lasă bune
peste somnul greu;
ochii mari surâd mereu,
glasul dulce spune:
– Meștere cu lungi suspine
ce-ndoieli te storc?
Vezi, din alte lumi mă-ntorc
ucenic la tine.
Vin așa cum mă ții minte,
ca în ceasul când
pietrele loveau, pe rând,
trupul meu fierbinte.
Coasta mea și-acum dogoare,
dar zâmbesc și cânt.
M-am întors ca să-ți frământ
alte noi ulcioare.
Nu fi trist că sânger încă.
Noaptea am să-ngrop
în argilă câte-un strop
și-n tăcere-adâncă.
Ziua, târgul m-ar ucide,
se răscoală-ntreg,
dacă vede că mă-ncheg
în pământ de blide.
El nu-mi iartă orice feric
din surâs ceresc.
E mai bine să-mblânzesc
lutul pe-ntuneric.
Bunul ucenic cuvântă.
Ia, domol, de jos,
lut zbârlit și somnoros
și-ndelung frământă.
Când cu mâna îl înfrânge,
când pe roată, sus.
Rar, în negrul trup supus
cade-un strop de sânge.
Tac străfundurile lumii,
un cuvânt nu zic.
Numai blândul ucenic
Dă cutremur humii.
Plămădește noaptea-ntreagă
oale, blide, căni.
Picurii neînchisei răni
zâmbete se-ncheagă.
Și cocioaba iar se-ncarcă
cu făpturi zglobii,
ca albaștrii ochi de vii,
de senine parcă.
Chiar și meșterul ce doarme
râde-n somn stingher,
în bordeiul plin de cer
și gingașe larme.
Zorii fâlfâie prin casă.
Mâini subțiri tresar
și pe frunte de olar
ca un mir se lasă:
– Scoală, meștere, și ia-le.
Arde-le-n cuptor,
mergi și fecioria lor
du-o lumii tale.
Lasă târgul tău să creadă
singur că le faci.
Lumii, dacă vrei s-o-mpaci,
dă-i mormânt să vadă.
Să nu-i spui că vin pe lună,
nici ce-ascund în lut.
Las-o pe mormântul mut,
mărăcini să-mi pună.
Nopți la rând ți-oi fi de-acuma
tainic ucenic.
Pașii par de borangic,
fața lui, ca spuma.
Înc-odată, prin odaie,
ochii zări trimet.
Pașii urcă-ncet, încet,
trepte de văpaie.
Peste oale, căni și blide
scări de foc se-nchid.
Unde trepte-au fost, stă zid,
iarăși vechiul zid e.
Zorii zboară și se joacă
gureși porumbei.
Apoi meșter și bordei
în mărgean îmbracă.
Și, deodată, fiecare
oală de pământ,
lăcrimând de duhul sfânt,
sângeră de soare.
Comentarii