Încheind acel articol despre satanismul muzicii rock (vezi Axa, numărul 17), spuneam că vom reveni cu un cuvînt mai cuprinzător despre ce ar trebui să înțelegem prin „satanism” în general. Iată că azi ne ținem de cuvînt.
Voi începe tot de la mărturisirile copiilor noștri, rău crescuți în familie și apoi în școală, care își desăvîrșesc educația mai ales pe Internet. Să citim, de pildă, cîte ceva pe http://www.adeptiisatanei.iad.ro/, site al „sataniștilor tradiționali”:
„Satana a fost dintotdeauna cunoscut ca aducătorul de cunoștințe și un simbol al cunoașterii. Toate religiile străvechi s-au bazat pe puterea șarpelui (Satanei)1. Satanismul, care în trecut nu avea această denumire, este religia originală. Este suficient să vezi hieroglifele din vechile piramide sau inscripțiile de pe diferite monumente [,ca] să observi că acolo erau informații cum să ajungi un Zeu. Cei morți purtau cu ei un mesaj spre lumea de dincolo, pentru a fi reîncarnați zei. […] Poate nu credeți aceste lucruri, dar Satanismul este mult mai vechi decît Creștinismul! În Egipt sau găsit picturi ale Vechilor Zei, Baal, Beelzebub, Dagon, Nergal, Belial și mulți alții.
Numele de Lucifer provine din Latină, «lux» - lumină și «fer» - purtător (Purtătorul de Lumină)2. […]. Lucifer era personificarea înțelepciunii, cunoașterii și a frumuseții3.”
Dincolo de agramatisme, cele scrise de acești tineri sînt, fără voia și fără știința lor, cît se poate de adevărate, dacă le vezi după adevăr. Să le tîlcuim pe rînd:
Așa este, „Satana a fost cunoscut ca aducătorul de cunoștințe și un simbol al cunoașterii”. Al cărei cunoașteri însă? Al aceleia pe care omul nu ar fi trebuit să o aibă, al cunoașterii oprite de Făcătorul său, adică al cunoașterii răului. Adam nu era destul de întărit pentru aceasta, și iată pricina poruncii pe care a primit-o de la Făcătorul său: „Din toți pomii din rai poți să mănînci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănînci! Căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreșit!” (Facerea 2:16, 17).
Despre pomii raiului, despre „pomul cunoștinței binelui și răului” și despre porunca dată omului de a nu mînca din el, Sfîntul Grigorie Teologul zice așa:
„Pe viețuitorul acesta [pe om] l-a pus în rai (oricare a fost raiul cîndva), cinstindu-l cu voință liberă, ca binele să fie nu mai puțin al celui ce îl alege (al omului) decît al Celui ce a dat semințele (al lui Dumnezeu); lucrător de pomi nemuritori - poate de gîndiri dumnezeiești, fie mai simple și mai de jos, fie mai desăvîrșite și mai înalte; gol cu simplitatea, și cu nevicleșugul și cu viața cea fără de meșteșug (care nu avea trebuință de meșteșuguri) și fără de tot acoperămîntul și apărarea; căci astfel trebuia să fie cel ce s-a zidit dintru început. Și îi dă lege, ca o materie și pricină a stăpînirii de sine [voinței libere], iar legea era porunca din care pomi (adică gîndiri dumnezeiești) trebuia el să se împărtășească și de care să nu se atingă. Iar acesta era pomul cunoștinței, care nici nu s-a sădit rău din început, nici nu s-a oprit pentru vreo zavistie [a lui Dumnezeu față de om]. Să nu își trimită într-acolo limbile lor luptătorii de Dumnezeu, nici să urmeze șarpelui (adică diavolului)! Ci pomul era bun dacă omul s-ar fi împărtășit de el în bună vreme. Căci pomul era privire (adică gîndire) înaltă - după socoteala mea - la care a se sui le este fără de primejdie acelora ce sînt mai desăvîrșiți cu deprinderea, dar nu bun celor ce încă sînt mai simpli și mai lacomi cu pofta; așa cum nici hrana cea desăvîrșită nu este folositoare celor ce încă sînt plăpînzi și au încă trebuință de lapte. Iar după ce - din zavistia diavolului și din bîntuiala pe care a pătimit-o muierea (ca o mai molatică), pe care a adus-o și lui Adam (ca o mai înduplecătoare, vai de neputința mea, căci a mea este cea a strămoșului) - [așadar după ce omul] a uitat porunca ce i s-a dat și s-a biruit de gustarea cea amară (Facerea 3:21-23), atunci se izgonește pentru păcat și de la pomul vieții, și din rai, și de la Dumnezeu; și se îmbracă cu «hainele de piele», cu trupul acesta gros, și muritor și aspru. Și aceasta cunoaște mai întîi, adică rușinea sa, și se ascunde de la Dumnezeu. Totuși, și de aici cîștigă ceva: moartea, anume curmarea păcatului, ca să nu fie răul fără de moarte și veșnic. Și astfel munca [pedeapsa] se face iubire de oameni. Căci așa cred eu că muncește Dumnezeu.”
Și întocmai așa s-a petrecut. Căci Satana - fostul „Lucifer”, „purtătorul de lumină”, cel care voise să se așeze în locul lui Dumnezeu, despre care Proorocul Isaia povestea: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al dimineții?! Cum ai fost aruncat la pămînt, tu, biruitor de neamuri! Tu, care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfînt voi pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi»” (Isaia 14:12-14) - Satana așadar, pizmuindu-l pe om, a ispitit-o pe femeie, îndemnîndu-l pe om să cadă în același păcat ca și acela al lui: trufia. Vrăjmașul i-a spus Evei (prin șarpe, într-adevăr): „«Dumnezeu a zis El oare să nu mîncați roade din orice pom din rai?» Iar femeia a zis către șarpe: «Roade din pomii raiului putem să mîncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Să nu mîncați din el, nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți!”» Atunci, șarpele a zis către femeie: «Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mînca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele și răul.» De aceea, femeia - socotind că rodul pomului este bun de mîncat, și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință - a luat din el și a mîncat și a dat bărbatului său și a mîncat și el. Atunci, li s-au deschis ochii la amîndoi și au cunoscut că erau goi, și au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte” (Facerea 3:1-7).
Fapte despre care insuflatul de Dumnezeu Sfînt Ioan Gură de Aur zice așa:
„Dumnezeu spusese: «Să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți!» Diavolul spune: «Nu veți muri cu moarte!» Mai mult, diavolul nu se mulțumește cu atît, rostind cuvinte potrivnice celor ale lui Dumnezeu, dar, zavistnic fiind, Îl hulește pe Ziditor, pentru a-și putea strecura înșelăciunea, ca să o poată sminti pe femeie, spre a-și ajunge scopul. Și spune: «Nu veți muri cu moarte. Căci Dumnezeu știa că în ziua în care veți mînca din el vi se vor deschide ochii voștri și veți fi ca niște dumnezei, cunoscînd binele și răul.»
Iată momeala întreagă! A umplut paharul cu otravă, l-a dat femeii; dar femeia n-a vrut să vadă că e aducător de moarte - ar fi putut cunoaște aceasta chiar de la început, dacă ar fi voit. Dar ea nu a făcut așa: cînd l-a auzit pe diavol că pentru aceasta i-a oprit Dumnezeu să mănînce din pom - pentru că «știa că vi se vor deschide ochii voștri și veți fi ca niște dumnezei, cunoscînd binele și răul» - s-a îngîmfat cu nădejdea că are să ajungă asemenea lui Dumnezeu. Și a început deci să-și închipuie lucruri mari. Așa sînt uneltirile vrăjmașului. Ne urcă prin înșelăciune la mare înălțime, ca să ne coboare de acolo în adîncul prăpastiei. Închipuindu-și așadar că va ajunge asemenea lui Dumnezeu, femeia s-a grăbit să mănînce din pom. Acolo îi era deci și gîndul, și mintea; nu se gîndea la altceva decît cum să bea paharul pregătit de vicleanul demon. Femeia a primit, prin sfatul șarpelui, otrava aceea pierzătoare. […]
Mare a fost și trîndăvia bărbatului! Da, și ea era de aceeași ființă cu el, îi era femeie, dar ar fi trebuit să-i sune încă în urechi porunca lui Dumnezeu și să o aleagă mai bine pe aceasta în locul acelei pofte deșarte! Ar fi trebuit să nu ia parte la călcarea poruncii, să nu se lipsească pentru o mică plăcere de atît de mari bunătăți, să-L supere atîta pe Binefăcător, Care îi arătase atîta iubire de oameni și îi dăruise o viață lipsită de trudă și dureri. Nu putea oare să se bucure din belșug de toate celelalte bunătăți din ral? Pentru ce așadar, cînd porunca era atît de ușor de păzit, n-a vrut nici el s-o păzească? Dar poate că a auzit de la femeie făgăduința sfatului pierzător și, îngîmfat și el de nădejde, a fost gata să mănînce. De asta și pedeapsa i-a lovit pe amîndoi.”
Și urmează Sfîntul Ioan cel cu gura de aur: „Nu mîncarea din pom le-a deschis lor ochii – căci ei vedeau pomul și înainte de a mînca - ci mîncarea din pom a fost temei de neascultare și de călcare a poruncii date lor de Dumnezeu, din care pricină li s-a luat și slava care-i înconjura și s-au făcut nevrednici de o cinste atît de mare. De aceea Scriptura, următoare obiceiului ei, spune: «Au mîncat, și li s-au deschis ochii lor și au cunoscut că erau goi.» Din pricina călcării poruncii, fiind goliți de ajutorul cel de sus, au simțit că sînt cu trupul gol, ca să cunoască bine, prin rușinea ce i-a cuprins, în ce prăpastie i-a dus călcarea poruncii Stăpînului. Ei, care mai înainte se bucurau de atît de mare îndrăznire; ei, care nici nu știau că sînt goi - căci nici nu erau goi, fiindcă slava de sus îi acoperea mai bine decît haina - după ce au mîncat, adică după ce au călcat porunca, au ajuns la atîta înjosire, încît au căutat acoperămînt, nemaiputînd suferi rușinea. Da, călcarea poruncii le-a luat îmbrăcămintea aceea străină și nemaiauzită - adică slava și bunăvoința cea de sus, cu care erau îmbrăcați - și i-a făcut să-și simtă goliciunea și să fie cuprinși de rușine nespusă. «Și au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperămînt împrejurul lor.»”
Iată în ce stă toată reaua filosofie a satanei, iată ce este satanismul: a vrea să fii dumnezeu împotriva lui Dumnezeu. Căci așa zisese și așa a judecat și omul cel abia zidit; cel dintîi „satanist” a fost strămoșul Adam (de fapt, după strămoașa Eva; dar el, fiind „cap”, nu ar fi trebuit să o urmeze). Satanismul nu este așadar decît cel mai curat umanism, dorința omului de a ajunge dumnezeu prin sine însuși. Și, ascultînd de îndemnul satanei, omul a căzut din ascultarea pe care o datora Făcătorului și Stăpînului său și s-a pus de bună voie sub ascultarea răului său povățuitor. Atunci, el a căzut din vrednicia sa și a început viața pentru care Părintele nu îl sortise, aceea a suferinței și a morții, urmată de moartea și de chinul cel veșnic în împărăția răului, pe care doar împărtășirea de Hristos-Dumnezeul cel întrupat avea să o poată curma.
Dar să ne întoarcem la „adeptiisatanei.iad.ro”, care zic cu toată îndreptățirea că „toate religiile străvechi s-au bazat pe puterea șarpelui (Satanei). Satanismul, care în trecut nu avea această denumire, este religia originală [„originară” voiau să zică].” Asta am spus și noi mai sus: de la început, omul L-a părăsit pe Făcătorul său și s-a pus în slujba vrăjmașului diavol, fiind mușcat de inimă de același păcat al trufiei. Numai că, după alungarea din rai, urmașii lui Adam au fost povățuiți de „stăpînitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31) către alte și alte răutăți. Căci, îndepărtîndu-se tot mai mult de Dumnezeu, ei au ajuns cu totul în puterea satanei. Mîndriei de care a fost atins Adam i-a urmat zavistia4 și mîndria lui Cain, care au dus la prima ucidere a omului de către om. Mai departe, au venit răutățile Cainiților, pe care le-au urmat la o vreme și Aveliții (urmașii lui Avel). Nici potopul nu a oprit răutatea oamenilor, care au ajuns să se unească întru răutate, construind acel turn prin care voiau să se suie la „cer”5. Adică și-au pus în gînd întocmai ceea ce voise și Satana: „și mă voi sui la tronul Celui prea-înalt!”
Pînă la Babel, oamenii Îl cunoșteau încă pe Dumnezeu, știau Cine este Ziditorul, Părintele și Stăpînul lor. După amestecarea limbilor și răspîndirea lor pe tot pămîntul, L-au uitat însă cu desăvîrșire și au căzut cu totul în înșelarea diavolului cel mare. Și ce au făcut? S-au apucat să se închine făpturilor:
a) astrelor, văzute ca făpturi însuflețite și cuvîntătoare („raționale”): soarelui, lunii și stelelor;
b) stihiilor: pămîntului, apei, focului și aerului;
c) patimilor omenești personificate: de pildă, zeii Elinilor
d) și, de fapt, dracilor6
e) și lucrurilor făcute de ei înșiși („cultura” și „civilizația”), adică lor înșile, cunoașterii lor căzute și de nici un folos.
După cum spune Sfîntul Atanasie cel Mare:
„Oamenii, întorcînd spatele Binelui, au dat chip nimicului, înlocuind Adevărul, și au îmbrăcat în cinstea cuvenită lui Dumnezeu pe demoni, pe oameni și pietrele, căutînd cunoașterea lor în locul cunoașterii lui Dumnezeu.” Aceasta e „religia originară” în care a zăcut omenirea pînă la întruparea Dumnezeu-Cuvîntului, care a refăcut părtășia omului cu Ziditorul său. Cum zice, de pildă, același Sfînt Părinte Atanasie:
„De cînd au început oamenii să părăsească credința în idoli, dacă nu de atunci cînd a venit Dumnezeu-Cuvîntul cel adevărat la oameni? De cînd au început să înceteze pretutindeni vrăjitoriile, dacă nu de atunci cînd S-a arătat pe pămînt Mîntuitorul? De cînd au început să fie disprețuiți așa-numiții de către poeți «zei» și «eroi», ca niște simpli oameni muritori, dacă nu de atunci cînd Domnul a săvîrșit biruința asupra morții și de cînd a făcut nestricăcios trupul luat de El, înviindu-l din morți? De cînd a fost disprețuită înșelăciunea și nebunia dracilor, dacă nu de atunci cînd Puterea și Cuvîntul lui Dumnezeu - Care e și Stăpînul tuturor acestora, pogorînd pentru slăbiciunea oamenilor - S-a arătat pe pămînt? De cînd meșteșugul și școlile vrăjitoriei au început să fie părăsite, dacă nu de atunci cînd s-a petrecut arătarea dumnezeiască a Cuvîntului între oameni? Și, peste tot, de cînd a înnebunit înțelepciunea Elinilor, dacă nu de atunci cînd Înțelepciunea cea adevărată a lui Dumnezeu S-a arătat pe pămînt? […] Căci odinioară toată lumea și tot locul erau amăgite de credința în idoli și oamenii nu se gîndeau la nimic altceva decît să-i cinstească pe idoli ca zei. Dar acum, în toată lumea, oamenii părăsesc eresul idolilor și aleargă la Hristos; și, închinîndu-se Lui, Îl cunosc prin El și pe Tatăl, pe Care nu-L știau. E lucru minunat că - aflîndu-se felurite capiști cu zecile de mii, și fiecare loc avîndu-și idolul său și așa-zisul «zeu» al unora neizbutind să-și întindă puterea peste locul vecin, ca să-i înduplece și pe vecini, și primind închinare numai de la credincioșii lui (căci nimeni nu se închina zeului vecinului, ci fiecare își păstra idolul său, socotind că el e domnul tuturor) - e lucru minunat așadar că singur Hristos primește închinare de la toți, fiind unul și același pretutindeni.”
Iată însă că, după două mii de ani de la întruparea lui Hristos-Dumnezeu, Satana și diavolii lui scot din nou capul și se arată în priveliște cu toată îndrăznirea. Cum este cu putință aceasta? Este foarte cu putință, dacă ținem seama că lumea botezată L-a uitat pe Hristos-Dumnezeu, s-a lepădat de El și a ajuns să trăiască iarăși păgînește, în ciuda demagogiei „creștine” ce este azi mai puternică decît oricînd. Astfel încît satanismul propovăduit fățiș ca „filosofie de viață” în vremea noastră antihristică este unul dintre cele mai limpezi semne apocaliptice. Apocalipsa vorbește deslușit (de pildă la capitolul 9:13-16) despre dezlegarea îngerilor celor întunecați „pentru a tulbura neamurile. Și pe Creștini îi vor tulbura, încît și aceștia se vor scula unul asupra altuia, ca să se arate cei lămuriți și credincioși și pentru ca cei vrednici să dobîndească o și mai mare răsplătire, învrednicindu-se de locașurile cele de sus, ca niște grîu copt și curat. Și pentru ca pleava, necredincioșii și cei prea-păcătoși și care nu s-au pocăit, fiind munciți aici prin draci, după dreptate, la judecată să primească o pedeapsă mai milostivă” (după cum tîlcuiește Sfîntul Andrei al Neochesariei, acum 1500 de ani).
Cel mai deslușit se vorbește despre aceasta la capitolul 20 al Apocalipsei, stihurile 1-3, unde Sfîntul Ioan Teologul zice așa:
„Apoi, am văzut un Înger coborîndu-se din cer, avînd cheia adîncului și un lanț mare în mîna lui. Și l-a prins pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este diavolul și satana, și l-a legat pe o mie de ani. Și l-a aruncat în adînc, și l-a închis și a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească noroadele, pînă ce se vor sfîrși cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat cîtăva vreme.”
Stihuri pe marginea cărora același Sfînt Andrei tîlcuiește astfel:
„Aici, [Teologul] vorbește de surparea și pierderea diavolului care s-a făcut în vremea patimilor Stăpînului, cînd Hristos l-a judecat pe diavolul, ce se socotea a fi tare, ca să nu mai arunce pe nimeni în prăpastie. Și aceasta se vede de la dracii care-L rugau pe Iisus să nu-i trimită «în adînc». (Scolie: Gheena le este înfricoșată și dracilor. Iar că «diavolul s-a legat» însemnează pierderea slujirii idolilor, sfărîmarea capiștilor idolești, încetarea jertfelor sîngeroase și plinirea voii lui Dumnezeu și cunoașterea Lui de către toată lumea.) Iar marele Justin [Mucenicul și Filosoful] zice că diavolul știa de la început că a fost judecat să meargă în prăpastie și în focul gheenii la vremea întrupării lui Hristos. Și porunca de pierzare asupra diavolului este de la Hristos, dar acelei porunci i-a slujit un înger, ca să arate că diavolul este mai slab în putere decît Puterile cerești și că în zadar îndrăznește el asupra stăpînirii care le stăpînește pe toate. Iar «lanț», după cunoștința noastră, numește puterea cu care l-a legat și a prins puterea lui cea vicleană. Iar «mia de ani» cît va fi legat nu putem ști cît este cu numărul. Tot așa, și cuvîntul poruncit „într-o mie de noroade” spus de David nu putem zice că înseamnă zece sute, ci mulțime multă7. Așa și aici, socotim că acest număr este însemnare a mulți ani. Însă mulțimea aceasta a anilor se înțelege că va dura pînă cînd se va propovădui pretutindeni Evanghelia și se va înrădăcina în lume sămînța bunei credințe. «O mie de ani» este și vremea de la întruparea lui Hristos pînă la venirea lui Antihrist - care ar putea fi zece sute sau mai mult, sau mai puțin - precum singur Dumnezeu știe, Cel ce știe anii fiecăruia dintre noi și a judecat a fi de folos îndelunga-răbdare și lungimea vieții. Iar după aceea, Antihrist va tulbura toată lumea, luînd în sine lucrarea Veliarului [Satanei], începătorul răutății, și vărsînd drojdiile răutății lui celei otrăvite între oameni, căci își știe nesfîrșirea muncii sale. De ale cărui fapte rele să ne izbăvească pe noi Atot-milostivul Dumnezeu, și să ne ferească de munca cea gătită aceluia și slugilor lui și să ne arate părtași veșnicelor bunătăți gătite celor ce vor sta împotriva lui pînă la vărsarea sîngelui lor. Căci Aceluia I se cuvine mila spre cei ce nădăjduiesc în El, și de la toate Sfintele Puteri îngerești și de la oamenii cei de pe pămînt mulțumire și închinăciune, împreună și Tatălui și Duhului cel de viață făcător, acum, și pururea și în vecii vecilor. Amin!”
Note
1 șarpele nu este Satana, decît cu închipuire, metaforic. șarpele care a ispitit-o pe Eva era chiar animalul pe care îl cunoaștem, doar că nu se tîra. Și nu a vorbit el însuși cu femeia, căci nu era cuvîntător (rațional), ci prin el a vorbit diavolul.
2 Așa era în clipa zidirii sale, fiind cea dintîi făptură și a doua lumină a rațiunii, după Ziditorul a toate.
3 ”„Personificare a înțelepciunii, cunoașterii și frumuseții” nu a fost niciodată pentru noi, căci omul s-a zidit cîndva după căderea lui Lucifer din cinstea și vrednicia sa, așadar după ce ajunsese „prinț al întunericului”.
4 Zavistia este invidia înjugată cu ura.
5 „În vremea aceea, era în tot pămîntul o singură limbă și un singur grai la toți. Purcezînd de la Răsărit, oamenii au găsit în țara Senaar un șes și au descălecat acolo. Apoi au zis unul către altul: «Haide să facem cărămizi și să le ardem cu foc!» Și au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var. Și au zis iarăși: «Haidem să ne facem un oraș și un turn al cărui vîrf să ajungă la cer și să ne facem faimă înainte de a ne împrăștia pe fața a tot pămîntului!” (Facerea 11:1-4).
6 Cum zice deslușit dumnezeiescul împărat și prooroc David: „Căci toți dumnezeii «neamurilor» [păginilor] sînt draci, iar Domnul cerurile a făcut” (Psalmul 95:5).
7 „Adusu-Și-a aminte în veac de așezămîntul Său, de cuvîntul ce a poruncit întru o mie de neamuri” (Psalmul 104:8). Stih pe care Fericitul Teodorit al Chirului îl tîlcuiește așa: „Prin acestea, ne învață îndelungarea și statornicia făgăduințelor făcute către Avraam, căci cuvîntul nu este covîrșitor, după cum au socotit oarecari, ci adevărat și dumnezeiesc. Și Dumnezeul tuturor S-a făgăduit că întru sămînța lui Avraam se vor blagoslovi toate neamurile, iar sămînța lui după trup este Stăpînul Hristos, Care are stăpinirea veșnică și împărăția nepieritoare. Aceasta arată încă și pomenirea celor «o mie de neamuri», căci cuvîntul nu însemnează număr de ani, ci îndelungarea și veșnicia.”
Comentarii