Într-o vreme ca a noastră, cu evenimente curgând avalanșă peste capul omului, multe lucruri trec neobservate, lucruri care adesea depășesc sfera imediatului pur utilitar, purtătoare de sensuri mai mult ori mai puțin oculte.
Zilele trecute mi-a căzut în mână o cutie de chibrituri, aparent „inofensivă”. Uitându-mă atent ce-mi văd ochii: pe frontispiciu sunt desenate niște imagini ce nu pot fi asociate în nici un caz cu industria chibriturilor: doi lei / grifoni stând față în față între care se află aprins un băț de chibrit – de fapt o faclă, ale căror creștet se sprijină pe extremitățile unui arc de cerc încununat cu cinci pentagrame, ansamblu încheiat cu un alt arc de cerc sugerând curcubeul, totul desigur pe fond verde.
Pentru un creștin familiarizat cât de cât cu simbolistica, decriptarea nu e greu de făcut: reprezentările sunt simboluri ale Noii Ere întâlnite în recuzita simbolisticii iudeo-masonice, comuniste și a Uniunii Europene.
Leul, animal puternic, orgolios ca și grifonul sugerând divinitate și bărbăție, motiv întâlnit în heraldica Evului Mediu încorporat în simbolistica francmasonică „patronează” una dintre loji numită „Clubul Leilor”, care ca și „Rotary” desfășoară o activitate prodigioasă în România.
Nu întâmplător leul, „rege al animalelor”, simbol al forței și autorității, despre care se crede că „ar putea să privească în soare fără să clipească”, este întru totul compatibil cu ideologia și practicile imperialiste ale masoneriei a cărei încredere, ambiție și trufie sfidează nu numai făptura ci și cerul. Masculinitatea și mai ales ferocitatea leului inspiră masoneriei o anume morală față de omul de rând, „ignorant” și „ne(i)luminat”, numită pretențios „evoluție” și „supraviețuire” a speciilor, dar și în politica cea de toate zilele instrumentată tot de masonerie.
În cultura vechilor civilizații, leul împrumută însușiri divine fiind perechea complementară a unor zeițe (Cibele, Artemis, Fortuna). În Egipt, Sehmet, zeița războiului era reprezentată ca o leoaică în timp ce leul cu discul solar pe cap îl reprezenta pe zeul Rê. În antichitate, zeii și eroii timpurilor legendare, de pildă Herakles, deseori erau înfățișate ca învingători de lei pentru a se evoca victoria minții omului asupra naturii animale. Oamenii care călăresc pe lei, simbolizează luare în stăpânire a puterii divine. În Japonia leul este numit „câinele lui Buddha” străjuind intrarea în temple. În alchimie leul este pe deoparte un simbol al materiei primare, sulful, însă pe de altă parte este „leul roșu” al „pietrei filosofale” finite. Simbolistica psihologiei abisale consideră leul ca o ființă care de o extraordinară și perfect stăpânită energie, care domină fără efort chiar și în stare de repaus; când atacă este de nestăpânit, iar în luptă este prin urmare nimicitor. (Hans Biedermann, „Dicționar de simboluri”- vol I, Ed. Saeculum, 2002).
Înzestrat cu asemenea însușiri oculte, inspirând vigoare, noblețe, dârzenie, însușite („călărite”) de om prin „victoria minții” – leul își are așadar – locul său „merituos” în simbolistica masonică ce, firește nu poate să rămână insensibilă la astfel de ispitiri care spiritualizate, psihic și fizic conferă extaz și infailibilitate demonice.
Un simbol cu conotații oculte este torța. În Dicționarul de simboluri (vol. 3) al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant (Ed. Artemis, 1995), torța este asociată cu lumina și curcubeul Iris, strâns legată de miturile Greciei antice, prezentată drept simbol al purificării cu ajutorul focului și al inspirației, lumină ce ne călăuzește în străbaterea infernului și a căilor de inițiere.
Hans Biedermann susține că în sens simbolic și la ceremonii, torța este mai mult decât o simplă sursă de lumină. Flacăra ei pare că aduce la viață tot ce se află în jurul său, fapt pentru care este adesea folosită la manifestații, precum și la demonstrațiile politice. Torța era folosită cândva în multe culturi religioase, cum ar fi cultul zeului Mithras simbolizând viața și moartea; alături de zeul soarelui care ucide tauri stau geniile Cantes (simbolizând viața, lumina) cu torțele ridicate și Cantopates (moartea, întunericul) cu torțele înclinate. Torța stinsă este un simbol al morții putând fi văzută în mâna amorașilor alegorici, de pe pietrele funerare, în fapt diavoli ai patimii desfrânării, patimă care odată cu moartea se „stinge” în trup. Aparenta vioiciune a flăcării unei torțe fac din acesta simbol al redeșteptării, motiv pentru care o întâlnim în reprezentările (tablouri, statui, monumente) legate de marile transformări sociale, îndeosebi în seminariile, emisiunile ori publicațiile despre revoluții.
Făclia, simbol păgân al „focului” sacru furat de Prometeu din cer simbolizează luarea în stăpânire a stihiilor, „monitorizarea” trufașă a „puterii nevăzute” ajunsă la „mâna omului”, filozofie care stă la baza „ritualului” cunoscutei „flăcări” olimpice prezentă și în mausoleele comuniste (notă: o asemenea „flacără” poate fi văzută arzând permanent în fața Facultății de Medicină din Iași) dar și în ceremoniile alchimiste și sataniste (notă: vezi adunările nocturne ale ku klux klan-ului). Deopotrivă focul apare și în miturile cosmogonice ale unora dintre vechile civilizații. Indispensabil arderii jertfelor păgânești, străjuind altarele templelor și capiștilor, focul ajunge atât de cinstit în practicile persanilor zoroaștri încât i se închinau ca lui Dumnezeu.
În simbolistica masonică, făclia răsturnată, întoarsă cu susul în jos, semnifică condamnare, anatemizare (notă: vezi cele două făclii întoarse, sculptate în piatra ce străjuiește mormântul lui Eminescu).
Făclia, simbol al dăinuirii ideologiei comuniste o aflăm permanent în publicațiile politice și în manualele școlare ale vremii, dar și în broșurile și pliantele U.E.
Atributele oculte ale torței izvorâse din întrebuințarea ritualică a focului în credințele păgâne. Investit cu puteri divine, menirea lui era aceea de purificare, curățire, înlăturare a vinovăției conștiinței umane, producând nemurirea. De pildă taoiștii intră în foc pentru a se „elibera” de condiția umană în timp ce druizii pentru a feri vitele de epidemii le treceau prin foc. Anumite incinerări rituale au drept origine acceptarea focului în calitate de vehicul sau mesager către lumea cealaltă. În „De bello Gallico”, împăratul roman Iulius Cezar, pomenește despre manechine mari de răchită în care galii închideau oameni și animale după care le dădeau foc. Focul este prelungirea prin ardere a luminii. În sanscrită focul și puritatea sunt numite cu un termen comun. Acestui foc, „spiritualizant” i se adaugă riturile de incinerare, soarele, focurile de elevație și de sublimare, orice foc care transmite o intenție de purificare și de lumină.
Dar focul prezintă și un aspect negativ: el întunecă și sufocă datorită fumului său, arde, consumă, distruge; e vorba de focul pasiunilor, al pedepsei, al războiului. Conform interpretării analitice a lui Paul Niel, focul terestru simbolizează intelectul. Flacăra care urcă spre cer figurează elanul spre spiritualizare, intelectul în forma sa evolutivă pus în slujba spiritului (Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, „Dicționar de simboluri”, vol. 2, Ed. Artemis, 1995).
Deși focul este întrebuințat și în creștinism, prezent în slujbele Bisericii și în rugăciunile credincioșilor el nu este investit cu puteri magice, purificatoare ci ca materie având un sens moral-alegoric în slujirea lui Dumnezeu iar nu însușiri divine. În Biserică focul nu poate înlocui poruncile lui Hristos, Scriptura și Apostolii. În viețuirea creștină nu focul este dumnezeu ci în Hristos Dumnezeu este „focul” care „arde” credințele păgâne și rătăcirile eretice, care necunoscând adevărul au căzut într-atât încât au zeificat această materie. Pentru aceea în scrierile sau arta creștină, focul apare mai mult conjunctural cum ar fi în referirile la chinul veșnic, însă niciodată ca ceva ce trebuie cinstit, venerat cum sunt de pildă icoanele sau Sfânta Cruce. Ca atare nu aflăm în sfintele locașuri nici un fel de reprezentări „iconice” ale focului ceea ce nu se poate spune despre atelierele masoneriei, unde este adorat ca „luminător al spiritului”. În comentariul său la cel de-al optsprezecelea grad masonic, al cavalerului rosa-crucian, Jean Marques – Rivière dezvăluie succint cum, prin mijlocirea cabaliștilor evrei, cultul focului preluat de la teozofii evrei și sirieni, – precursori ai alchimiștilor – adoptat din tradițiile păgâne ale perșilor, sabeenilor și fenicienilor, pătrunde în masonerie, având un rol esențial în acest grad încă din Evul Mediu. În opinia masonilor evrei cabaliști, „focul ermetic sau filozofic” ascuns în toate corpurile, deși invizibil este „taumaturgul universal” care „dirijează toate transformările”, identificat drept „cauza primordială” a tuturor lucrurilor, cunoașterea lucrurilor fiind imperios necesară pentru transmutația elementelor (Jean Marques – Rivière, „Ritualurile secrete ale francmasoneriei” Ed. Herald, 2002).
Suport ideologic al ateismului creaționist, care în cazul de față pune la originea universului focul excluzând, chiar dacă nu în mod explicit, pe Dumnezeu Atotțiiorul. Rezidă că nu Dumnezeu este proniatorul și „taumaturgul” creației, nu el îngrijește și desăvârșește ci „focul filozofic”, scăpările minții umane, vitalizate prin optimizarea cunoașterii. Consecințele transformărilor societății datorate „focului subtil ce nu poate fi stins, «filozofic» și divin, transformator și generator al spiritului” au fost resimțite în toate guvernările și politicile nihiliste, axate pe sisteme exclusiv umane, lipsite de Dumnezeu începând cu colonizarea băștinașilor din Africa, Asia și America, trecând prin dictaturile nazistă și comunistă impuse prin „focul” războaielor și al revoluțiilor până astăzi.
Steaua cu cinci colțuri, pentagrama, unul dintre cele mai populare simboluri ale vremii noastre, aflată în cele mai neașteptate forme și simboluri (pe drapelul fostei Uniuni Sovietice, al Statelor Unite ale Americii și al Uniunii Europene dar și pe stema României comuniste) este tot un simbol masonic și totodată satanist. În dicționarele și manualele consacrate masoneriei și satanismului, pentagrama apare frecvent ca simbol-instrument de invocare a puterilor oculte, obiect cu însușiri magice ale cărui extremități „triunghiurile”, preînchipuie elemente ce alcătuiesc înfățișarea cornută a diavolului (bot, coarne și urechi). Pentru aceasta steaua cu cinci colțuri este asociată luceafărului căzut din ierarhia îngerilor, despre care istorisește Geneza, diavolul Lucifer. Astăzi, pentagrama o aflăm pretutindeni: în cărțile de povești și în manualele școlare, în industrie și economie, în politică și în sport, în actele oficiale de care depindem cu toții… Simbol pe care, cu puțin timp înaintea săvârșirii din viață, Sfântul Ioan de Kronstadat, fiind în dumnezeiască răpire l-a văzut zugrăvit în bisericile ortodoxe, pe pereți, pe veșmintele preoților și pe acoperămintele Sfintelor Daruri, precum și pe prescurile din altar, semnificând după mărturia Sfântului înregimentarea Bisericii zilelor de pe urmă politicii evreiești globale (notă: vezi steaua lui David confecționată din metal, montată în pardoseala de mozaic a bisericii Mănăstirii Golia din Iași și în pardoseala bisericii Sfântul Ilie din București al cărui paroh, părintele Costescu a fost director al „defunctei” „Bănci a Religiilor”, instituție securist-masonico-ecumenistă. Steaua lui David putea văzută până nu demult tronând în mijlocul crucii de pe catedrala „Sfânta Treime” din Kiev, care mai apoi a luat foc, aflându-se în chip de policandru „încă” (?) în catedrala patriarhală din Moscova,„Hristos-Mântuitorul”.
Un alt simbol vădit al Noii Ere ce se regăsește în simbolistica iudaică și masonică este curcubeul, simbol întâlnit adesea pe jucării, pe haine, în cărțile de povești și în manualele școlare dar și în unele publicații editate sub vechiul regim comunist. Tot în acest context trebuie înțelese unele aspecte coregrafice ale paradelor comuniste incluzând utilizarea multicoloră a panglicilor, eșarfelor și cercurilor „olimpice”, dar și culorile drapelului care potrivit declarațiilor unor masoni români au o altă semnificație decât cea acceptată în mod obișnuit. Ideologic curcubeul este compatibil și cu babelul multietnicismului și al pluriculturalismului care într-un creuzet unitar adună proletar „diversitățile” neamurilor. Imaginea curcubeului se reflectă asupra deopotrivă în principiile politeiste ale ecumenismului care pe zi ce trece se transformă deja în „religie de stat”. Nu întâmplător curcubeul apare expus decorativ în multe din într-unirile ecumeniste (notă: curcubeul poate fi văzut în unele pliante ori fluturașe dedicate ecumenismului, chiar inclus în text ca parte a lecturii ori rugăciunii, fapt dovedit de broșurile folosite în cadrul „Săptămânii de rugăciune în comun” ce de desfășoară anual spre sfârșitul lunii ianuarie în România. Nu întâmplător în comentariul dedicat „liturghiei ecumenice”, acolo unde textul indică participanților ca la un moment dat să schimbe între dânșii un „semn al păcii” – părintele Gheorghe Calciu se întreba retoric: „Ce «semn» altul decât semnul crucii de care se feresc ereticii și păgânii? O fi probabil curcubeul…”).
La vechile civilizații, curcubeul era considerat drept simbol al bunăvoinței divine. În Grecia antică el era atribuit zeiței Isis, care aleargă din Olimp pe pământ să transmită poruncile lui Zeus și ale Herei. China veche considera curcubeul drept semn al unirii dintre principiile filosofice Yin și Yang, dar și ca semn al desfrânării extraconjugale, reprezentat în forma unui șarpe cu două capete. În vechiul Peru el era asociat cu „soarele sfânt”, fiind pus pe blazoanele regilor incași, în timp ce în credința populară europeană, curcubeul era văzut ca o prevestire a belșugului viitor. (Hans Biedermann, „Dicționar de simboluri”, vol.I, Ed. Saeculum I.O., 2002).
Pentru pigmei, polonezieni, indonezieni, malanazieni și japonezi curcubeul este cale și mediere, între lumea de aici și cea de dincolo, ascunsă în spatele înaltului cerului. El este puntea pe care o folosesc zeii și eroii. În Tibet curcubeul este „sufletul suveranilor care se ridică la cer”. În Japonia, el devine „scară cu șapte culori” prin care Buda coboară iar din cer. Idee care apare și la civilizațiile din Iran și Africa, din America de Nord și până în China. Panglicile folosite de șamanii buriați din Siberia până în Mongolia poartă numele de curcubeu, simbolizând în general înălțarea le cer a șamanului. Prin mijlocirea curcubeului, cred pigmeii din Africa Centrală că Dumnezeu își arată dorința de a intra în legătură cu ei. La alte neamuri (fuegienii) el este „fratele soarelui”.
Potrivit interpretărilor lui Rene Guénon apariția curcubeului deasupra corabiei lui Noe ar simboliza restabilirea ordinii cosmice și a gestației unui nou ciclu. Deși el anunță în general „evenimente fericite, legate de reînnoirea ciclică”, curcubeul poate fi și semn al unor tulburări în ordinea universului, și chiar rău prevestitor. Când un stat este în pericol să piară, scrie un oriental, cerul își schimbă fața și apare un curcubeu. În cultura unora din triburile africane curcubeul este o făptură primejdioasă, maleficul „șarpe al cerului”, ai cărui stropi (ploaia) atunci când se „îmbăiază” sunt foarte periculoși. Pentru incași curcubeul este „coroana de pene a lui Illapa, Zeul Tunetului și al Ploilor, om crud și inflexibil” (Jean Chevalier și Alain Gheerbsant, „Dicționar de simboluri”, Ed. Artemis, 1994).
În Vechiul Testament, curcubeul era privit ca simbol al păcii dintre om și Dumnezeu, cu condiția ca acesta să viețuiască potrivit sfintelor porunci. Disociindu-l de această obligativitate, omul l-a transformat în simbol magic cu puteri de sine stătătoare. Astfel pentru adepții Noii Ere, curcubeul devine „puntea” dintre om și Mare Minte Universală, un „alter ego” așa zis al lui „Dumnezeu”, care în fond este Lucifer. Pentru evreii sioniști, fideli principiilor talmudice, curcubeul reprezintă simbolul dominației fiilor lui Israel asupra tuturor popoarelor.
Nici verdele, fondul pe care sunt așezate elementele puse în discuție, nu apare întâmplător în acest ansamblu. Potrivit lui Bruno Würtz „Verde”, „a fi verde”, „verzii”, „revoluția verde” – acești termeni stau astăzi dincolo de orice metaforă și alegorie, tinzând ca și „roșu” la vremea sa, tot mai mult spre condiția din simbol. Din metaforă a VIEȚII și a NĂDEJDII „verdele” se acutizează, simbolizează și devine simbol al SUPRAVIEȚUIRII și al ULTIMEI SPERANȚE.
Verdele supraviețuirii penetrează și temperează astăzi roșul incendiar al revoltei. El are ca premisă istorică roșul revoluției sociale, dar în variantă mult mai dramatică a transformării universale în vederea reintegrării în totalitate. Sarcina cea mai urgentă a fost firește revoluția SOCIALĂ, dreptatea socială, înfăptuirea imperativelor culorii roșii. Sarcina următoare este revoluția NATURALĂ, dreptatea naturală, sistarea spolierii propriului nostru substrat natural și cu aceasta suprimarea ultimei mari contradicții – cea dintre societate și natură, reintegrarea culturii în totalitatea haosului cosmic, cooperarea armonioasă în loc de exploatare prădalnică. Gândirea însăși nu-l mai obligă pe om să existe, ci îl încurajează să insiste. Toate acestea sunt simbolizate de culoare verde.
Din cele șapte dominante cromatice distincte ale curcubeului, verdele exprimă cel mai bine starea în care se află omenirea actuală: ea speră să supraviețuiască prin integrare holistică, prin reintegrare în ecosistem. Verdele este culoarea vieții și a speranței pentru new-age-iști, culoarea supraviețuirii și a ultimei speranțe. Ca atare verdele nu e nicidecum „principiu naturist”, cum insistă critica sociologizantă, ci SIMBOL REVOLUȚIONAR, deci PRINCIPIU POLITIC. În zadar pozează unii ecologiști ca militanți apolitici. REVOLUȚIA ROȘIE (filozofia comunistă) se continuă cu REVOLUȚIA VERDE (filozofia sincretistă a U.E.). Malițiozitatea adversarilor de paradigmă veche, persiflând situația, a comparat ecologismul cu un pepene: pe dinafară verde, pe dinăuntru roșu… Dar acuzația nu mai are forța agresivă a unei insulte sau a unui denunț, a unei delațiuni. Ea exprimă un adevăr demult recunoscut și admis de înșiși verzii ecologiști și revoluționari. Astfel ne putem bizui pe agerimea maliției conservatoare: instinctul ei politic a sesizat ESENȚA ROȘIE A VERDELUI. (Bruno Wurtz, New-Age, Ed. de Vest, 1994). Verde ce apare așadar ca simbol global și pan-uman al REVOLUȚIEI ROȘII, aflată într-un nou stadiu, cel al integrării persoanei și națiilor într-un nou program politic și economic vizând fuzionarea cu regnul universal, aspirație proprie religiilor păgâne și filozofiilor panteiste.
Creștinul vremii noastre, răpus de grijile vieții și de propriul ateism exprimat în credința îndoielnică și necunoașterea învățăturilor de credință, trece nepăsător pe lână astfel de amănunte considerându-le „superstiții”, urmări ale complexelor și fricilor neîntemeiate. Însă creștinul avizat știe că precum viețuirea bisericească abundă de simboluri ce exprimă realități nevăzute, de care se va împărtăși după ieșirea din trup, deopotrivă, „fiii veacului”, slujitorii întunericului se înconjură de simboluri ce pecetluiesc anumite etape din istoria nevăzută a umanității. Istorie care se scrie de sute de ani în inimile a zeci și sute de generații, sub nasul feluritelor regimuri politice, dar mai nou și pe banala cutie de chibrituri a Statelor Unite ale Europei, cutie pe care până în ’89 se aflau secera și ciocanul Statelor Unite Sovietice. Și bineînțeles steaua care niciodată nu apune…
Comentarii