După cum știm, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale (publicată în Monitorul Oficial din 14.04.2009) introduce controversatul impozit forfetar. Măsura stabilită în stilul pompieristic binecunoscut, fără consultarea partenerilor sociali suportatori direcți ai măsurii, nu face decât să tulbure mai adânc apele guvernării Boc. Totuși, instituția, care în zor mare se gândește acum cum să pună la loc în coș „ouăle” (veniturile) pe care le-a spart și le-a mâncat cu poftă, fără cumpătare, anul trecut, ar trebui cel puțin teoretic să-și pună câteva întrebări și să ofere societății civile răspunsurile adecvate.
Pornim deci cu o întrebare esențială: Este introducerea impozitului forfetar o soluție eficientă care să crească volumul veniturilor colectate la bugetul de stat?
— Dacă da, atunci Guvernul va trebui să răspundă unui set complet de întrebări precum: care este perioada optimă de aplicabilitate, care este gradul de suportabilitate a firmelor, care sunt efectele pe termen scurt, mediu și lung, care sunt costurile? Există un studiu de impact în acest sens? Dacă nu există nici o analiză a vreunei instituții abilitate, dacă nu există nici o consultare publică cu partenerii sociali, oare nu este mai înțelept amânarea acestei măsuri, astfel încât implicațiile ei să fie cele scontate și să nu se ajungă la situații contrare?
— Dacă nu, ar trebui amânat momentul implementării cu revizuirea acestui instrument fiscal, astfel încât suportatorii măsurii fiscale impuse să nu intre direct în faliment și prin urmare să își poată plăti și în următorii ani impozitele și taxele către statul român.
Contrar opiniei guvernaților, există voci, aș spune eu, raționale care anticipează prăbușirea a aproximativ 40% din firmele din România ca urmare a punerii în aplicare a acestui tip de impozit. Mai mult chiar, va scădea cu siguranță interesul oamenilor de afaceri de a înregistra toate cheltuielile și va spori evaziunea fiscală, chiar și în situația acelor firme care erau plătitoare oneste de impozite și taxe. Un impozit impus într-o manieră grosieră de acest tip, fără a lua în calcul profiturile, ci doar „veniturile totale anuale”, nu face decât să arate că relația companii-stat e una discreționară, ce nu înțelege mecanismul de funcționare a procesului micro și macroeconomic. În situație de criză, ca cea actuală, comportamentul evazionist poate fi unul natural, instinctiv, de supraviețuire, amânarea sau chiar neplata taxelor este văzută de multe companii ca pe o „gură de oxigen” temporară în lipsa creditului bancar sau comercial ce exista, pe bază „de încredere” reciprocă, anterior acestei situații internaționale.
În acest caz, statul (prin instituțiile sale, mai ales Guvernul, care de bună bucată de timp se substituie forului legislativ) ar trebui să înțeleagă situația și să nu pună „gaz pe foc” prin demolarea fiscală și a acelor companii care au supraviețuit începutului crizei. Impunerea unui impozit mai mare decât profitul, echivalează cu desființarea unei companii și firește a mai multor companii similare… iar prin efectul de contagiune, situația poate degenera în prăbușirea unui întreg sector de activitate, a sectoarelor conexe și poate chiar a întregii economii. Indiferent de cât de insignifiantă o consideră dl. Ministru Pogea, micro-întreprinderea, compania de mici dimensiuni sau chiar compania de talie medie are toate drepturile de a funcționa liber pe piață. Rațiunea ei nu este de a plăti la stat un impozit minim (fără de care „nu-și justifică existența”, potrivit aceluiași ministru), ci acela de a face ca toate legăturile sale sociale să funcționeze cât mai bine: să furnizeze pieței bunurile și serviciile pe care s-a angajat să le producă, să ofere locuri de muncă, să dezvolte practic oferta și să stimuleze cererea pe segmentul ei de activitate… doar în ultimă instanța, rațiunea ei este de a plăti impozite și taxe. În momentul în care statul face impuneri fiscale fără logică, companiile reacționează firesc mărindu-și comportamentul evazionist, efectul măsurii fiind deci contrar celui scontat: plata impozitelor și taxelor. Astfel, statul generează un efect prociclic al crizei la nivel de firmă și chiar de economie națională, în care rațiunea de „a plăti” nu oferă baza firească a statului pentru „a colecta”. Mai ales în situație de criză, rațiunea statului ar trebui să fie de „a proteja” atât cetățenii cât și firmele. Acest lucru se poate realiza prin reducerea taxelor sau, în cel mai rău caz, prin oferirea unei contraponderi firești a unor taxe și impozite mărite (facilități nefiscale sau reducerea și chiar eliminarea altor impozite și taxe) toate gândite pentru dezvoltarea afacerilor prin stimularea investițiilor.
Atât pe termen scurt cât și pe termen mediu și lung, majorarea de impozite și taxe, mai ales a unuia inechitabil de tipul sus-numitului „impozit forfetar”, nu poate fi privit decât pieziș, zdruncinând și mai rău încrederea cetățenilor și companiilor în statul menit să-i ocrotească. Necesitatea unei mai bune colectări a veniturilor poate fi privită ca un argument solid de revizuire a structurii de cheltuieli și venituri bugetare pe baze sustenabile și nu în alt mod. Aceasta înseamnă ca Guvernul să analizeze cauzele proastei colectări din prezent și să-și revizuiască destinațiile alocărilor bugetare. Ținta acestuia ar trebui să fie mai puțin corectarea imaginii deficitului bugetar în ochii FMI-ului sau Comisiei Europene, pentru a primi tranșele de fonduri promise, ci proiectarea unei structuri funcționale de cheltuieli și venituri în vederea dezvoltării societății românești pe viitor. Aceasta înseamnă: impuneri fiscale clare și echitabile, stabilite pe termen lung și nu discreționar de către (fiecare) Guvern, prin urmărirea unei strategii naționale privind dezvoltarea și asigurarea funcționalității sociale a economiei naționale.
Propun deci Guvernului amânarea implementării acestei măsuri fiscale până în momentul delimitării clare a costurilor și beneficiilor ei la nivelul economiei românești.
Comentarii