După cum se cunoaște există o serie de opinii care promovează o adoptare timpurie a euro sau, încă ceva și mai grav, o adoptare unilaterală a monedei europene. Totuși, opinia aproape generală a specialiștilor străini și români este contrară. Care sunt deci argumentele ce nu pot veni în sprijinul unei adoptări timpurii sau unilaterale a monedei euro?
Un prim argument este acela că adoptarea monedei europene trebuie să vină ca o etapă firească de finalitate a procesului de convergență nominală și mai ales reală a unei economii. Însă îndeplinirea criteriilor de convergență nu poate intra în discuție pentru multe din noile economii emergente, inclusiv România, în aceste momente de criză financiară și economică. Autoritățile europene s-au exprimat ferm împotriva unei intrări timpurii a unor state în zona euro, iar adoptarea unilaterală a monedei euro nu poate constitui decât o sfidare la adresa principiilor de funcționare, în general, a UE și a zonei euro, în special. Altfel, care ar mai fi rolul evaluărilor periodice a progreselor făcute de noile state membre în vederea adoptării monedei europene? Care ar mai fi rolul etapei intermediare, „antecamerei zonei euro”, cum este cunoscut Mecanismul Ratelor de Schimb II (MRS II)? Și de ce ar mai fi necesară o așteptare de minim doi ani în cadrul acestui mecanism?
Adoptarea monedei europene este un proces de maximă importanță pentru economia oricărei țări candidate la zona euro și nu poate fi îndeplinit fără discernământ într-o manieră pripită. Îndeplinirea criteriilor (în special nominale) de convergență, apoi acomodarea cu statul de țară membră a MRS II, în care moneda trebuie să fluctueze într-o bandă maximală de ±15% în raport de moneda europeană, implică alegerea și mai ales menținerea unei parități centrale optime, foarte bine aleasă. Scurtarea perioadei de manifestare a convergenței în cadrul MRS II ar putea crea o imagine de falsă stabilitate a monedei, iar odată intrată în zona euro acea economie ar putea să producă perturbații asupra altor economii deja membre ale zonei euro. Astfel, organismele europene s-ar putea trezi cu un adevărat „cal troian” care să inducă instabilitate în acest sistem monetar, numit zona euro. Adoptarea unilaterală a monedei europene este exclusă deoarece Banca Centrală Europeană nu va mai veni în sprijinul Băncii Naționale inițiatoare a acestui proces, practic nu va fi decât o euroizare a sistemului de valori naționale încă și mai expusă perturbațiilor externe, din cauză că derularea de plăți în lipsa unui acord de colaborare cu sistemul european de plăți (TARGET) nu se va putea face iar banca națională nu va mai putea furniza lichidități pe piață, nefiind emitentul de drept al acestei monede.
Un alt argument, după opinia mea și mai important, ar fi acela că adoptarea timpurie a monedei europene implică pierderea unui instrument important al politicilor de gestiune macroeconomică – pierderea independenței politicii monetare. Renunțarea la politica monetară și de curs proprie ar însemna că procesul de convergență va trebui atins exclusiv prin intermediul politicii fiscale. Însă după cum se știe, politica fiscală presupune o coerciție a proceselor economice pe termen lung având un decalaj mai mare între implementare și efect decât politica monetară. Politica monetară, dispune în general de modalități de ajustare rapidă prin intermediul ratelor de dobândă, prin flotarea cursului de schimb, prin operațiunile de open-market pe care le efectuează pe piața financiar-bancară, precum și prin alte instrumente de reglaj fin sau mai puțin discret (modificări ale Rezervelor Minime Obligatorii) pe care le are la dispoziție. Dacă răspunderea corectării nivelului ridicat al datoriei externe și a deficitului de cont curent (deocamdată cele mai grave probleme pe care le are România) rămâne doar în sarcina politicii fiscale, aceasta ar avea implicații negative asupra activității economice și asupra locurilor de muncă, prin măsuri de reducere a cheltuielilor și de majorare a fiscalității. Ambele măsuri enunțate sunt extrem de defavorabile în contextul actual al crizei, când ar trebui să existe o procedură de reducere a fiscalității, de lărgire a bazei de impozitare și de optimizare a procesului de colectare a impunerilor fiscale. Totodată, ar trebui ca politica fiscal-bugetară să fie orientată spre restructurarea structurii de venituri și cheltuieli publice, mărirea cheltuielilor bugetare ar putea veni ca o soluție de absorbție a forței de muncă disponibilizate în urma procesului de restructurare la nivelul firmelor ca urmare a reducerii comenzilor și a blocajului financiar de moment.
Adoptarea timpurie a monedei euro ar putea crea un blocaj economico-financiar și mai mare din cauza lipse ajustării veniturilor salariale și a prețurilor la nivelul celor din zona euro. Dacă analizăm câștigurile nete anuale la nivelul anului 2007, în UE27 acestea erau de 17620,08 euro, în timp ce în România nu depășeau 307,58 euro. La nivelul țării noastre, salariul minim în semestrul întâi al anului 2008 era de 141,4 euro iar în semestrul al doilea de 136,8 euro, mult inferior chiar și mediei europene. În urma manifestării crizei s-a produs o ajustare firească a veniturilor și prețurilor la nivel mondial, însă în contextul procesului de convergență a țărilor emergente precum este România, ajustarea este defavorabilă. Pe de o parte, s-a produs o înghețare salarială sau o creștere modestă în unele sectoare de activitate ca urmare a acordului cu FMI, iar pe de altă parte scăderea veniturilor salariale s-a datorat raportării la moneda europeană, care s-a apreciat în raport cu moneda națională.
Nu în ultimul rând, adoptarea timpurie a monedei euro ar presupune existența unei ajustări structurale a economiei, adică existența unei economii pe deplin funcționale. Această situație nu este aplicabilă României din cauză că: piața muncii este încă extrem de rigidă, neexistând o suficientă mobilitate internă și externă a forței de muncă, atât la nivelul personalului cât și a câștigurilor, sistemul educațional, sanitar, și al protecției sociale manifestă încă sincope majore care nu permit României o dezvoltare sustenabilă pe termen lung.
Toate acestea reprezintă contra-argumente pentru care adoptarea timpurie sau unilaterală a monedei europene nu poate constitui o soluție pentru România la problema expunerii la riscul valutar.
Comentarii