Românitate și occidentalizare

(urmare din numărul trecut)

Una dintre armele câștigătoare ale pașoptiștilor a fost ceea ce s-ar putea numi bătălia folclorului. Neștiind nimic despre români, apusenii solicitau dovezi de creativitate a acestui popor pentru care militau tinerii intelectuali pașoptiști. Era nevoie de probe că nu aveau de a face cu o populație barbară. Ecouri umoristice ale acestei situații întâlnim în povestirea Balta Albă a lui Alecsandri. Dar poetul, reîntors în țară, pornește la drum pentru descoperirea comorilor. Ele trebuiau puse sub ochii occidentalilor și era nevoie ca acestea să strălucească. Iar cea mai importantă comoară la care se oprește Alecsandri este poezia populară. El declanșează o acțiune de anvergură în toate provinciile românești. Bate el însuși în lung și în lac unele zone spre a da de pietrele prețioase, cu precădere balade. În 1844, Propășirea și Gazeta de Transilvania dădeau anunțuri în numele poetului spre a i se trimite material folcloric. Strădaniile vor fi încununate în anii 1852-1853, când vor apărea, la Iași, cele două volume de Poesii poporale. Balade (Cântice bătrânești) adunate și îndreptate de V. Alecsandri. Simultan, își scrie opera originală pe care o și face cunoscută prin traduceri, în Franța. Cu un efort susținut, traduce el însuși în franceză cele două volume de poezii populare, care vor apărea la Paris cu o prefață de Ubicini¹. Cu un an mai înainte, apăruse versiunea londoneză a lui E. C. Grenville Murray, reeditată în 1859. În următorii doi ani, vor apărea alte tălmăciri în engleză și germană, datorită eforturilor lordului Henry Stanley și ale scriitorului Wilhelm von Kotzebue. În 1855, Alecsandri publică un răsunător articol, Prietenii românilor, rezultat al unor demersuri persuasive în fața acestora, când le prezintă comoara folclorică, pentru ca „să vă dovedească, domnilor, că poporul ce grăiește astfel e de neam latinesc, iar nu slav precum au îndrăznit a pretinde campionii panslavismului care s-au înșelat a crede că naționalitățile se pot scamota prin câteva note și manifestări diplomatice”².

O bătălie era câștigată.

O bătălie era câștigată. Ubicini, Michelet și ceilalți sunt impresionați de frumusețea folclorului românesc și scriu despre el, oferind semne de legitimitate europeană unui popor ignorat până atunci. Conjunctura politică putea deveni favorabilă, în Occident, pentru făptuirea Unirii. În 1856, Alecsandri semnează alături de alți unioniști petiția către domnitorul Grigorie Ghica, prin care se cerea unirea Moldovei cu Muntenia. În același an, publica în Steaua Dunării celebra Hora Unirii. Dar Grigorie Alexandru Ghica va fi sacrificat, intrând în horă intrigile caimacamului Vogoride și ale altora și trebuind să părăsească tronul și să moară în exil. Memoriul adresat împăratului Napoleon al III-lea, prin care cerea sprijin în favoarea Principatelor, va fi contracarat de campania denigratoare din Moldova, culminând cu o broșură imundă a lui Nicolae Istrati. Abia după ce războiul Unirii va fi câștigat acest domnitor patriot va fi reabilitat în 1863, la 9 februarie, în Parlament, printr-o expunere de motive a lui Mihail Kogălniceanu. După 20 de ani de la revoluție, Alecsandri nota: „La 1848 orice armă a fost bună: istoria, geografia, etnografia, poezia poporală, datini strămoșești, limba mai ales… toate au fost întrebuințate cu succes pentru a proba că suntem de neam latin, că ne coborâm din Traian. Și lumea, în fine, ne-a crezut…”

Unele voci consideră că bătălia folclorului câștigată de Alecsandri în fața Europei, în numele românității, se bazează pe un fel de impostură asociată cu un spirit de autosacrificiu ca poet. Cuvântul care a declanșat suspiciunea este îndreptate. S-a pus întrebarea cât de mult „a îndreptat” Alecsandri poeziile populare adunate, încât acestea să mai poată fi considerate folclor. Cercetătorii au arătat demult că metoda lui Alecsandri de publicare a folclorului nu este una științifică. Dar nu au mers niciodată atât de departe, încât să nege statutul de creații populare textelor din colecția Alecsandri. Pasul decisiv l-a făcut criticul Nicolae Manolescu într-un fragment din Istoria critică a literaturii române, publicat în 1991, în România literară, apoi ca prefață la volumul Poezii apărut la Fundația Culturală Română în 1993. El consideră că toate poeziile din antologia Alecsandri trebuie considerate opera lui Alecsandri, nicicum folclor. În consecință, Miorița ar fi capodopera bardului de la Mircești, cu nimic mai prejos decât Luceafărul eminescian. Argumentul existenței a peste o mie de variante la Miorița nu-l convinge pe critic. Acestea ar fi apărut după răspândirea prin scris a colecției Alecsandri. Și pentru a-și legitima teza, Nicolae Manolescu emite o mirare: „Succesul răspândirii acestor poezii și ușurința cu care au fost «însușite» arată că poporul s-a recunoscut în ele. Căderea în consum popular este, de altfel, evenimentul cel mai uimitor legat de această producție cultă prin care romanticii au simulat folclorul”³.

Dacă Nicolae Manolescu se mulțumește cu a emite doar presupuneri, punând la îndoială existența însăși a folclorului ca valoare artistică, dat fiind că variantele la Miorița sunt inferioare artistic versiunii Alecsandri, demonstrația acestei ipoteze o face Alexandru Bulandra, într-o amplă și elaborată lucrare, amintită deja. Ancheta pare a avea toate datele unei investigații temerare, fără cusur. Autorul are abilitatea de a nu apăsa pedala pe care pariază Nicolae Manolescu, aceea a imposturii, ci privește lucrurile din perspectiva autosacrificării lui Alecsandri ca mare poet, atribuind propriile creații poporului român spre a-i convinge pe străini de geniul acestuia în bătălia pentru emanciparea occidentală a patriei. Recunosc că la d-l Bulandra demonstrația este impresionantă. Este ade- vărat că specificul inconfundabil al unui popor este cristalizat de elitele lui. Extraordinara generație de la 1848 este, desigur, creatoarea națiunii române moderne. Pașoptiștii i-au dat suflul spiritual și unitate politică. Dar mai știu un lucru: că nimic nu e posibil fără arheitate, adică fără rădăcini. Nicolae Manolescu nu-și poate explica de ce poporul s-a recunoscut atât de deplin într-o creație ca Miorița, încât a creat atâtea variante. Și asta mai ales că Alexandru Bulandra dovedește că Alecsandri n-a avut la îndemână o baladă pe care s-o fi „îndreptat”, ci, pur și simplu, a creat-o el mai din nimic, având ca punct de plecare doar două colinde laice primite din Ardeal, Pecurariul streinel și Trei păcurărași. Varianta culeasă de Alecu Russo la Soveja n-a fost Miorița, ci o baladă oltenească, Toma a lui Moș devenită Toma Alimoș. Și Duiliu Zamfirescu a strigat împotriva lui Alecsandri în amvonul Academiei, arătând că nici o baladă românească nu rezolvă un conflict prin resemnare, ci prin luptă: „nu ca flăcăul voinic din Miorița care, în loc să pună mâna pe bâtă și să se apere, pune mâinile pe piept și face poezii”⁴. Argumentul acesta va deveni mană cerească pentru ideologii comuniști în tentativa lor de a elimina miturile naționale din cultura poporului român. În 1948, oportunistul Victor Eftimiu, voind să contribuie la schimbarea mentalități „învechite” a poporului român, insuflându-i optimism revoluționat, găsea vinovat pe ciobanul mioritic pentru că o femeie se sinucisese și nu avusese curaj să se lupte cu iubitul ei care o amenințase cu divorțul. Imbatabilul argument era: „Cunoașteți, desigur, faimoasa baladă a Mioriței, pe care unii o socotesc cea mai frumoasă poezie românească și pe care eu aș scoate-o din toate cărțile de cetire, întrucât cuprinde o monumentală lecție de lașitate, de renunțare…”⁵. Și comuniștii l-au ascultat, într-adevăr, interzicând Miorița odată cu Doina eminesciană! În 1950, la un secol de la apariția baladei, nu s-a scris nici un rând în presa românească despre Miorița, fiind, evident, scoasă și din manualele școlare. În acel an, constată Ton Filipciuc, doar la Freiburg a fost amintită balada. Interesant că stângismul antimioritic al lui V. Eftimiu se exersase într-un atac furibund la adresa lui Eugen Lovinescu, în 1942, acuzându-l pe critic că e bolnav de… mioritism⁶. Arma antimioritică s-a folosit și împotriva lui Eminescu, învinuit grav, în anii '50, de resemnare și de pesimism prin pana unor critici proletcultiști ca Ovid S. Crohmălniceanu. Ea a fost resuscitată după 1989 exact din aceleași rațiuni.

Din această perspectivă, îi mai putem aduce o vină gravă lui Alecsandri: el a falsificat mitologia românească, lansând filosofia resemnării mioritice, prin care toți vitejii elitelor românești explică subistoria umilă a românilor și, spre a schimba lucrurile, vorbesc cu suveran dispreț despre mioritism. Acești bravi luptători contemporani vor fi, desigur, dezamăgiți să afle de la Duiliu Zamfirescu și din cartea d-lui Alexandru Bulandra că Miorița n-a existat, ca baladă, în folclor. Da, dar atunci pe cine vom mai acuza de micimea noastră ca popor dacă se prăbușește ciobanul mioritic, dacă mai dispare și biata mioriță năzdrăvană?! Suntem în epoca demitizărilor și putem, deci, spera că ne vom elibera de blestemul mioritic. Cu atât mai ușor, cu cât avem acum posibilitatea nesperată să aruncăm oprobriul asupra nefericitului Alecsandri, care, din prea multă dragoste de România aflată în fașă, a scornit această capodoperă pe care, rău prevăzător, a atribuit-o poporului, mințindu-i pe Ubicini și pe Jules Michelet. Abia în 1991-1993 s-a găsit un intelectual de curaj care, cum se cuvenea, tocmai la Fundația Culturală Română, destinată propagandei în străinătate, s-a hotărât să restabilească adevărul în fața Europei și a culturii naționale.

Și totuși Miorița nu e capodopera capitulării în fața istoriei.

Și totuși Miorița nu e capodopera capitulării în fața istoriei. Mai mult de atât, nici măcar nu este opera lui Vasile Alecsandri, ci chiar folclor. Prefațatorul cărții lui Alexandru Bulandra, criticul Aureliu Goci, remarcând temeritatea demersului, strecoară o undă de îndoială, simțind pe ce nisipuri mișcătoare ne aflăm: „Alecsandri ar fi putut scrie Miorița, dar n-ar fi putut scrie și Meșterul Manole, din simplul motiv că circulația balcanică paralelă exclude un singur autor și face improbabilă o singură variantă originară”⁷. Dacă obiecția se admite, atunci trebuie să ne în- toarcem la martorul Alecsandri și să reactualizăm ce zice el că a îndreptat și ce nu: „Le-am respectat subiectul, stilul, forma și chiar multe rime incorecte, care fac parte din caracterul lor. Departe de a le fi aranjat conform gustului modern, le-am păstrat ca pe niște bijuterii…” Mai departe: „Comoara aparține poporului, care singur este în stare să producă minunății așa de originale”. Și: „dacă natura binevoitoare m-ar fi înzestrat cu un geniu atât de mare, ca să compun o Mioriță, un Toma Alimoș, un Mihu Copilu etc., m-aș fi simțit onorat și-aș fi fost destul de egoist ca să le public sub numele meu”⁸.

S-a văzut limpede că atunci când Alecsandri a schimbat stilul popular cu al său, geniul nu l-a mai ajutat, stilul său biedermeierizân-du-se abia acum, ca să-l parafrazez pe Nicolae Manolescu. Ar mai putea fi și alte surprize. Dosoftei cunoștea tiparul poeziei populare, ca și pe cel cult. În Psaltirea în versuri el se slujește de ambele tipare. Firește, deținătorii logicii folclorului creat pe cale cultă sunt în măsură să aducă argumentul că unii psalmi au intrat în folclor sub formă de colinde. Ceea ce nu exclude realitatea modelării pe stil folcloric de către poetul cult. Dar cu peste 70 de ani înainte de Dosoftei cărturarii cunoșteau scenariul mioritic.

În 1988, un harnic scotocitor basarabean prin manuscrise vechi, Pavel Bălan, a făcut o descoperire excepțională în Biblioteca „V. I. Lenin” din Moscova. Este vorba de Evangheliarul de la Elisabetgrad, compus din 317 file de pergament scrise de un copist necunoscut, discipol al lui Atanasie Crimca, în „unciala moldovenească”, între anii 1595 — 1606. Acest manuscris, păstrat în orașul țarinei Elisabeta, ajuns la Moscova, apoi, este o copie după evangheliarul vestitului caligraf-monah Simion, scris la Târnovo, în Bulgaria, în 1356. După invadarea Bulgariei de către turci, manuscrisul a ajuns la curtea lui Alexandru cel Bun, cumpărat de acesta, moment consemnat de o însemnare pe pagina 5. Evangheliarul a constituit multă vreme model pentru vestiții copiști moldoveni, actualmente aflându-se în Anglia. Una dintre copiile artistice este și Evangheliarul de la Elisabetgrad, opera unui copist anonim din Moldova. Manuscrisul este o capodoperă de artă miniaturală și caligrafică. Copistul trădează însă originalul în ceea ce privește miniaturile, pe care le „moldovenizează”. „Surpriza cea mare — ne mărturisește Pavel Bălan — a fost însă alta. Am deschis la întâmplare Evangheliarul de la Moscova și la pagina 146 am văzut povestită în imagini picturale… balada Miorița”⁹. Imaginile reproduse în paginile revistei, din păcate în alb-negru, refac, într-adevăr, scenariul epic din baladă cu o fidelizare tulburătoare. Apar principalii actori: cei doi ciobani complotiști sfătuindu-se, iar în altă imagine un cioban stând la sfat cu o mioară desprinsă de restul turmei. Peisajul este carpatin. Confruntând aceste miniaturi cu cele din modelul bulgar, Pavel Bălan constată că moldoveanul a schimbat imaginile. În originalul de la 1356, în pagina similară, apare ilustrat momentul nașterii Mântuitorului, când îngerii aduc vestea păstorilor. „Laicizarea” aparentă a copistului de la 1595 atestă că scenariul mioritic exista în mentalul popular din colinde, căci colindele vestesc nașterea lui Iisus. Altminteri, colindele sunt admise ca sursă primară a Mioriței și de către ultimul cercetător comentat aici, Alexandru Bulandra. Dar o asemenea mărturie picturală vine să restabilească adevărul alecsandrian asupra genezei baladei.

Desigur, putem să nu considerăm relevantă proba surprinzătoare adusă de Evangheliarul de la Elisabetgrad. Numai că aceasta nu este singulară înainte de 1850, când s-a tipărit Miorița în gazeta Bucovina. Sunt contrariat că Alexandru Bulandra nu a luat cunoștință de cercetările lui Ion Filipciuc, care au venit și ca replică la pomenita aserțiune a lui N. Manolescu privind Miorița. Cea mai veche atestare a nucleului mioritic, tot de sorginte colindică, dar și cu elemente baladice, datează de la 1794 și o datorăm cercetărilor Școlii Ardelene, confirmând organica legătură dintre această mișcare și pașoptism în ceea ce privește ideea românității. Căpitanul Ioan Șincai, fratele mai mare al lui Gheorghe Șincai, a cules între anii 1792-1794 mai multe creații populare (doine, cântece de cătănie, colinde, strigături, orații de nuntă) din zona Năsăudului, între care primul text de model mioritic, intitulat de Ion Filipciuc O mioară zdrăvioară, după un vers pe care-l conține!¹⁰. Din păcate, textul a zăcut două veacuri în Arhivele Statului din Târgu-Mureș, fiind publicat abia în 1991, în Manuscriptum de către Elena Mihu și Dimitrie Poptămaș. Această variantă posedă întreg misterul arhaic al conflictului mioritic, pus de Alexandru Bulandra pe seama deformărilor ad-hoc ale lui Alecsandri, care au dus la varianta lui clasică. Colindele erau texte cu funcție ritualică în cele 12 zile și nopți dintre Anul Vechi și Anul Nou, simetrice celor 12 calende ale celor 12 luni ale anului. Ele narau, în vechime, faptele unui tânăr nelumit (alteori, ale unei fete) în confruntare cu un animal straniu, în fiecare colind acesta corespunzând semnului zodiacal, berbec sau mioară etc. Simbolul zodiacal cel mai frecvent și mai contradictoriu, la români, era Berbecul cu stele în coarne sau Mioara, ceea ce atestă sorgintea arhetipală pentru un popor de păstori, fapt care poate explica foarte bine de ce poporul și elitele românești s-au recunoscut în capodopera pe care N. Manolescu o atribuie exclusiv lui Alecsandri, uimit de amploarea „căderii în consum” a baladei. În textul cules de Ioan Șincai, motivul „mioarei zdrăvioare” e suprapus peste cel al șarpelui cosmic, care provoacă jertfa. Ion Filipciuc cutează o coroborare a acestor simboluri cu șarpele tomitan cu cap de oaie, aflat în Muzeul Arheologic din Constanța. Mioara „din cântec ar putea fi interpretată ca un semn iconic natural implicând jertfa umană cerută de un șarpe cosmic — o vietate celestă care nu se înduplecă nici în fața unor fenomene cosmice precum ploaia sau ninsoarea („măcar cât le-a ploua și le-a ninje”)¹¹. Stratul arhaic, așadar, nu se referă la conflictul dintre ciobani, ci e unul ritualic, coborând din ispita perpetuat ceresc și lumindu-se în invidia fraților biblici Cain și Abel, autohtonizându-se în vreme, până la Alecsandri, în complotul mioritic.

Precedentul cel mai apropiat de scenariul mioritic datează de la 1843, când preotul catolic Petrás Incze János, din Cleja (Bacău) a cules de la ceangăi mai multe cântece, pe care le-a donat Academiei din Budapesta. Marea surpriză e că, printre acestea, este și o „Mioriță”, izbitor de apropiată de varianta Alecsandri¹². Și acest text a rămas îngropat în arhive până a fost dezgropat în 1956 de doi folcloriști maghiari¹³. Variantele maghiare ale Mioriței ar putea contrazice opinia curentă că balada, spre deosebire de Monastirea Argeșului, este specific românească. Foarte probabil, motivele arhaice sunt de circulație europeană și orientală. Încă Alexandru Odobescu atrăsese atenția asupra fenomenului în studiul Răsunete ale Pindului în Carpați, Diochiul. Năluca. Mioara. Moș-Ajun (1861). Peste toate, însă, existența Mioriței la ceangăi poate fi un argument extrem de solid că această populație este de origine românească, deznaționalizată lingvistic și religios, dat fiind că nimic nu e mai străin de spiritul unguresc decât geniul mioritic. lar dacă e să mă întorc la semnificația bătăliei folclorului câștigată de Alecsandri și de generația lui, trebuie observat că folclorul românesc a fost și a doua oară combatant în mișcarea de unificare a românilor. S-a întâmplat în a doua Unire, cea Mare, de la 1918. De astă dată, protagonistul a fost Iuliu A. Zanne, cu monumentala lui lucrare în zece masive volume, Proverbele românilor. Nu Zanne s-a luptat direct, ci Ionel I. C. Brătianu i-a folosit opera, la încheierea Tratatului de la Versailles, în 1919. Atunci, propaganda maghiară, extrem de activă, era pe punctul să-i convingă pe europeni că România e o țară semibarbară, fără tradiții culturale și, în consecință, Europa ar fi greșit enorm lăsând Transilvania în grija acesteia. Lui Ionel I. C. Brătianu i-a venit ideea să aducă pe masa tratativelor cele zece volume ale lui Zanne. „Efectul a fost imens, scrie Mugur Vasiliu, îngrijitorul recentei ediții anastatice. Nici una dintre părțile prezente la negocierea reîmpărțirii spațiului european — cu alte cuvinte nici una dintre țările europene — nu putea opune o operă de asemenea anvergură”¹⁴.

În 1918, europenizarea României devenea deplină. Idealul românității pașoptiștilor se vedea împlinit cu asupra de măsură.

Note

¹ Ballades et chants populaires de la Roumanie (Principautăs danubienns), Récueillis et traduits par V. Alexandri, avec une introduction par M. A. Ubicini, Paris, 1855.

² Alecsandri polemiza cu circulara apărută în Le Journal de Saint-Petersburg din 21 iulie 1848

³ Nicolae Manolescu, V. Alecsandri: spiritul cult al folclorului, în „România literară”, an. XXIV, nr. 31, 1 aug. 1991; cf. și prefața la V. Alecsandri, Poezii, Editura „Fundației Culturale Române”, București, 1993, p.11.

⁴ Apud Alexandru Bulandra, op. cit, p. 171

⁵ Întâmplare relatată de Ion Filipciuc în „Miorița” și alte semne poetice, Biblioteca „Miorița”, Câmpulung Bucovina, 2002, p. 130.

⁶ Victor Eftimiu, Eugen Lovinescu sau blestemul mioritic, în vol. Amintiri și polemici, Editura Cultura Românească, S.A.R., București, 1942.

⁷ Aureliu Goci, Reactualizarea dosarului „Miorița”, prefață la Alexandru Bulandra, op. cit., p. 1.

⁸ Scrisoare din 1874.

⁹ Pavel Balan, O primă ilustrare a «Miori- ței»?!, în „Literatura și arta”, Chișinău, nr, 17 din 21 aprilie 1988.

¹⁰ Cf. Ion Filipciuc, „Miorița” și alte semne poetice, p. 88.

¹¹ Ibidem, p. 91.

¹² Vezi originalul în dialectul maghiar și traducerea, în Ion Filipciuc, op. cit., pp. 91-93

¹³ Cf. Pál Péter, Rajeczky Benjamin, Csángó Népzene (Cântece ceangăești), Budapesta, 1956. Dar cu doi ani mai înainte apăruse cartea lui Fárágo Jozsef și Jagamas János Moldvai Csángó Népballadák, în care există nu mai puțin de cinci variante ceangăești ale Mioriței.

¹⁴ În Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia, I-X, ediție anastatică, Editura Scara, București, 2003- 2004, citat din vol. I, p. 15.