Deși există o serie de opinii ale unor economiști de marcă ai României privind „necesitatea” împrumutului de la FMI, printre care enumerăm: creșterea rezervele internaționale, ameliorarea percepției mediului extern al țării și întărirea dorinței autorităților române pentru reforme structurale. Tot aceiași autori menționează că ameliorarea percepției este un punct critic cu caracter subiectiv ce ține de opinia unor agenții de rating privind dezechilibrul extern și politica fiscală prea relaxată și că dacă guvernul ar „investi” orice sumă în economie aceasta s-a putea reflecta prin ieșiri aproape duble de valută. Astfel, dacă avantajele împrumutului sunt complet incerte și țin mai mult de speculații intelectuale de comportament, dezavantajele sunt cu siguranță certe, mult mai mari și mai costisitoare.
Printre acestea putem menționa doar câteva, ridicând totodată semne de întrebare:
- dacă datoria externă este majoritar privată, atunci de ce ar trebui statul să se împrumute pentru „a reglementa” situația, în condițiile în care banii sunt virați în sistemul financiar-bancar (BNR - bănci comerciale majoritatea cu capital străin), deci nu ajung propriu-zis în economia reală, iar el, statul, va trebui să plătească, mai apoi, din buzunarele fiecărui cetățean fiecare cent din acest împrumut, plus dobânda aferentă?
- băncile străine nu pot fi constrânse să folosească banii rezultați din reducerea rezervelor minime pentru acordarea de noi credite în economia românească. Și chiar dacă ar face-o, existând deja semnale ale unei reveniri a activității de creditare, care ar fi destinația acestora? — o nouă creditare a populației sau a companiilor, multe din ele aflate deja în prag de colaps? Dacă mecanismul de creditare nu se schimbă, atunci infuzia de capital pe piața financiar-bancară nu numai că nu folosește, dar poate chiar accelera prăbușirea întregii economii prin supraîndatorare! Cât la sută din aceste fonduri este programată a se vita la nivelul fiecărei instituții bancare pentru schimbarea structurii activității de creditare și cît la sută pentru activitatea de depozit? Cât la sută din aceste fonduri se va canaliza pe promovarea constituirii de depozite, pe posturile de televiziune și alte mijloace media, cel puțin la fel de „acerbă” ca și în cazul creditării? În ce măsură băncile își vor revizui activitățile și structura costurilor interne? BNR nu poate impune nici o remediere în acest sens;
- împrumutul dezavantajează din punct de vedere competitiv societățile cu capital autohton în raport de subsidiarele grupurilor străine care beneficiază de pachete guvernamentale în țările de origine, iar statul român nu se gândește la o revizuire de strategie privind încurajarea societăților naționale, dimpotrivă propune reduceri de cheltuieli și disponibilizări de personal;
- condiționarea macroeconomică de către FMI privind „negocierea” unor parametrii de funcționare a economiei românești, deși o obișnuință a acestei instituții, contravine oricărei activități de creditare și susținere macroeconomică. Orice împrumut este în genere acoperit de evaluarea capacității de rambursare și/sau un plan de afaceri care să arate destinația împrumutului, mijloacele eficiente de atingere a scopului propus și prin urmare efectul lucrativ al împrumutului care să permită rambursarea creditului. Băncile nu vor impune niciodată clienților lor desfășurarea activității între anumiți parametrii, deoarece acestea nu înțeleg și nici nu-și propun să înțeleagă și să controleze „bucătăria” internă a firmelor, altfel indicatorii de bonitate ar putea fi stabiliți arbitrar și deci în defavoarea desfășurării firești a activității acelor agenți economici. Dacă orice creditor competent nu face o impunere de marjă privind modul de desfășurare a activității economice a companiilor creditate, impunând doar atingerea scopului - rambursarea împrumutului - și nu și mijlocul de atingere, atunci de ce FMI face acest lucru la nivelul unei țări? Nu e oare în măsură, neînțelegând procesul intim de desfășurare a activității economice dintr-o țară, să eșueze în programarea unor marje de manevră macroeconomice nerealiste sau chiar nefavorabile pentru această țară? Este cunoscut că, politica FMI vizează controlul cererii și refacerea echilibrului prin stagnare, ori, în condițiile actuale, restructurarea excesivă și reducerea cererii ar putea prăbuși și mai mult piața internă. De asemenea, există o serie de condiții „secrete” ale împrumutului de la FMI a căror consecințe, necunoscute deocamdată, le vom experimenta pe propria piele;
- dacă într-adevăr singura soluție ar fi acest împrumut extern, atunci de ce nu se acceptă ca în schimbul banilor virați către societățile bancare cu capital străin din țara noastră, statul să dețină participații la aceste companii, proporțional cu valoarea investiției în sistem? O astfel de soluție ar fi din punctul meu de vedere (și a altora) mult mai viabilă și chiar mai echitabilă, evitarea plății unui împrumut este mult mai posibilă decât eludarea deciziei reprezentantului statului din Consiliul de Administrație a băncilor comerciale;
- dacă problema pe care ar rezolva-o acest împrumut este reducerea dezechilibrului extern și susținerea cursului de schimb leu/euro, ce anume s-a făcut sau se preconizează a se face pentru echilibrarea contului curent al balanței de plăți a României? Este incertă măsura în care împrumutul poate restabili încrederea investitorilor străini în România și de a redresa creșterea Produsului Intern Brut, mai ales că odată cu împrumutul, țara noastră va fi inclusă în categoria țărilor cu risc din Europa de Est, alături de Ungaria și Ucraina, ducând în mod paradoxal la creșterea ratingului privind riscul de țară și nu la scăderea lui așa cum „se dorește”;
- motivația privind faptul că împrumutul luat de la organismele internaționale ar putea determina evitarea recesiunii economice, menținerea competitivității companiilor românești, prin scăderea costurilor de finanțare, accelerarea lucrărilor de infrastructură, realizate de sectorul guvernamental, este pură speculație. Se dovedește clar că împrumuturile pompare de SUA și de alte economii s-au dus într-o gaură neagră, fără rezultate concrete în economie… Finanțarea fără un plan de acțiune și multă bunăvoință din partea tuturor partenerilor economici implicați în atingerea obiectivelor propuse este ineficientă și chiar împovărătoare pe termen mediu și lung pentru o națiune.
Astfel, avem toată imaginea „necesității” unui împrumut de la FMI: ralierea autorităților române la „programul” FMI se face pentru a „apăra” cursul monedei naționale de șantajul băncilor străine, răspunzând astfel exact așa cum se dorea. Putem intui scopul „bunăvoinței” FMI — excesiva îndatorare în condiții stricte, impuse tot de FMI, la care FMI va veni cu o nouă „soluție” adoptarea timpurie a monedei euro, chipurile pentru reducerea costurilor acestor împrumuturi și o mai bună protecție macroeconomică de efectele crizei (generate tot de marile finanțe ale lumii). Astfel, pe lângă problemele actuale — criza și împrumutul —, statelor, care au recurs la această nefericită înțelegere, li se propune să intre „de facto” în zona euro, atenție, fără acordul Băncii Centrale Europene, pentru ca având deja probleme, în cazul României o inflație excesivă și un deficit extern ridicat, să intre în declin total și să pericliteze funcționarea întregii economii a Uniuni Europene.
Comentarii