Toynbee susține că trecerea de la o civilizație la alta, considerată superioară (altfel aculturația nu-și are sens) este asociată întotdeauna cu înflorirea unei religii superioare. Occidentalizarea fostului spațiu bizantin, cel al lumii ortodoxe, contrazice asemenea lege. Condițiile sunt, de astă dată, cu totul speciale. Lumea ortodoxă este tot creștină. Unii vor putea trage de aici concluzia că ortodoxismul este inferior catolicismului sau protestantismului, ceea ce este o eroare de proporții. De altminteri, concluzia s-a și tras demult și a venit chiar din conștiința aversiunii creștinilor occidentali față de „schismatici”. În realitate, schismaticii erau chiar catolicii, care au trebuit să suporte și alte schisme în sânul lor, cea mai importantă fiind Reforma. Reculul civilizațional răsăritean nu se datorează „inferiorității” ortodoxiei ca religie, ci unor împrejurări istorice speciale. De facto, ortodoxia a conservat nucleul primar al creștinismului patristic și, deci, aici e de găsit creștinismul desăvârșit al epocii de mare înflorire civilizațională a Bizanțului, când Apusul catolic era semibarbar, cum recunosc cercetătorii obiectivi ai spațiului bizantin. Premisele unei reunificări actuale a Bisericilor creștine se bazează și pe această recunoaștere implicită a plinătății ortodoxiei ca punct arheic al creștinismului. Altele sunt pricinile „complexului întârzierii” Răsăritului: căderea Bizanțului sub tirania otomană (care a frustrat Bizanțul de o autentică fază imperială, aruncându-l direct în decădere, cum remarca și Neagu Djuvara) și deformarea sistemului bizantin de către panslavism, fenomenul velicorus, de esență asiatică, fiind principalul obstacol în înflorirea civilizației creștine răsăritene. Astfel, civilizația bizantină a fost stopată în evoluția ei tocmai în perioada când în Europa, prin cetățile italiene, se produce Renașterea. Nu întâmplător, adevărata descoperire a Occidentului în Țările Române se realizează legat tocmai de momentul renascentist al Europei, coroborat cu vântul de libertate națională adus de revoluția de la 1848.
Consecință: masiva aculturație a Țărilor Române nu s-a petrecut condiționată de convertirea răsăritenilor la catolicism și asta fiindcă nu era nici o incompatibilitate de fond între cele două Biserici surori. Încercarea de uniatism și de infiltrare a catolicismului sau protestantismului în spațiul ortodox a fost un fenomen marginal, cu mult exagerat ca importanță de către cei interesați. Remarcabila întâlnire dintre Orient și Occident în prima jumătate a secolului al XIX-lea s-a datorat existenței unui fenomen comun, aflat cu un pas mai înainte în Occident, la cumpăna dintre iluminism și romantism, când Europa a desăvârșit proiectul națiunilor. Trebuie să remarc aici un paradox: țările ortodoxe erau, din punct de vedere religios, primele pregătite pentru proiectul național, după dispariția centrului imperial bizantin. Neavând un Centru veritabil de felul Romei papale, ortodoxia a dezvoltat biserici naționale care au conservat specificul bizantin originar al civilizației lor, pe fondul particularizant al popoarelor. Este unanim recunoscut acest merit Bisericii Ortodoxe Române, maica noastră spirituală, cum o numea Eminescu.
Ciudățenia, în contextul naționalismului pașoptist e alta: biserica, în postura ei de instituție, se afla marcată de două tendințe degenerative din politicile imperiale răsăritene: tendința pravoslavnică, de care era legată prin fire vizibile în predominanța alfabetului chirilic, deci a curentului imperial slavizant, iar dinspre centrul ortodox constantinopolian de celălalt curent, grecizant-fanariot, averile mânăstirești fiind concentrate spre aceștia. Nu întâmplător, renașterea românească va fi posibilă prin eliminarea scrierii chirilice și prin secularizarea averilor mânăstirești. Contradicția, așadar, era între caracterul național al ortodoxiei românești și politica instituției bisericești care coincidea cu a sistemului politic moștenit de la fanarioți peste care, după revenirea domniilor pământene, s-a interpus influența rusească din perioada Regulamentelor Organice, sub impulsul celor din urmă inițiindu-se o aculturație occidentală administrativă, dar hibridată nefericit de interesele imperiale rusești. Este ceea ce explică filiera masonică occidentală a naționalismului pașoptist, coincident cu larga mișcare a națiunilor în Europa romantică.
Vom înțelege mai bine fenomenul zăbovind asupra pașoptismului românesc, fără de care nu se poate concepe crearea României moderne. Revoluția de la 1848 mai dovedește ceva: singurele revoluții care pot reuși în istoria umanității sunt cele spirituale. Prima care a reușit în spațiul european și a creat, propriu-zis, Europa, este cea creștină. A doua revoluție, rezultată din cea primă, este cea a creării națiunilor. Aceasta a început încă din Evul Mediu, continuând cu Renașterea și încheindu-se în secolul al XX-lea. Este exagerată, dacă nu falsă, teoria că națiunile europene sunt creația secolului al XIX-lea romantic. Demonstrația lui Ioan-Aurel Pop din cartea deja menționată, Geneza medievală a națiunilor moderne, este pe deplin convingătoare. Apariția națiunilor este o revoluție spirituală, în deplină concordanță cu pogorârea Sfântului Duh în Cincizecime sub forma unor limbi de foc. Aceste limbi de foc sunt sufletele și spiritele popoarelor. Din clipa aceea, apostolii au devenit „poligloți”, capabili fiind să vorbească și să propovăduiască în limbi pe care nu le cunoșteau mai înainte. Este revoluția făptuită în omenire de pogorârea Duhului Sfânt, prin care s-a dezvăluit definitiv omului Taina Sfintei Treimi, adică taina iubirii aproapelui.
Revoluția pașoptistă are o dublă față: una a eșecului, alta a biruinței. Eșecul e legat de partea materială, socială. Pașoptiștii au fost repede anihilați și cei mai mulți dintre ei exilați. Biruința, în schimb, este cea spirituală, descinsă tocmai din Taina Sfântului Duh. Aceasta este ideea-arheu de românitate și de România. Pașoptiștii trăiesc atât de intens sentimentul românesc al ființei, cum ar zice Noica, încât lor le datorăm totul pentru existența României moderne. Pașoptiștii constituie prima generație extraordinară din istoria românilor, pe care nici o alta nu o va mai egala, deși o va întrece sub raportul creației culturale, cum se va întâmpla cu generația din epoca marilor clasici sau cu cea interbelică. Să pricepem tâlcul admirației lui Eminescu pentru pașoptiști, probabil, singurul care a înțeles, în toată amploarea, ce a adus această generație României. Nu mă miră că eroul său cel mai important este Andrei Mureșanu, autorul enunțului fundamental Deșteaptă-te, române, devenit, nu-i așa, imn național abia după revoluția din 22 decembrie 1989, singura izbândă cu adevărat reală a acestei răsturnări istorice, adică tot una spirituală, căci sub raport material căderea lui Ceaușescu a însemnat începutul unei degringolade, semn al furtului de revoluție despre care vorbeam în capitolul anterior. Cine vrea să aibă termen de comparație între generația pașoptistă și toate câte au urmat, n-are decât soluția antitezelor eșuate: să se gândească la cea mai în vogă generație de după 1989, cea numită cu un barbarism mimetic nouăzecist-douămiistă, o generație din care a dispărut complet sentimentul românismului, o generație bolnavă iremediabil de spirit bășcălios, miticist, ridicând pornografia la rang de ideal „artistic”. Te întrebi acum dacă i-a fost dat României să-și consume geniul creator de civilizație doar în nici 200 de ani. Așa ar fi dacă soarta României s-ar lega doar de întâlnirea dintre sistemul politic cleptocratic și cel cultural pornocratic, cum se întâmplă în prezent. Numai că nu a murit încă ultimul paznic moștenit de la pașoptiști: imnul Deșteaptă-te, române! Cleptocrația postdecembristă a făcut marea greșeală că a ascultat de glasul spiritual al revoltei populare, proclamând un mesaj pașoptist drept imn național. Nu la modul hazardat acest imn a devenit repede obiect de dispută politică, de ironie, de batjocură, existând voci care au propus schimbarea lui, sub pretext că nu se adecvează vremii și nici ideologiei political correctness.
Neagu Djuvara opinează că aculturațiile se produc în timp și spațiu. Aculturația occidentală românească s-a produs în două epoci în raport cu două civilizații diferite, dar cu rădăcini comune: e vorba de perioada romanizării care coincide cu faza larvară a etnogenezei, și se continuă cu începuturile creștinismului până la ruptura dintre Imperiul roman de Răsărit și cel de Apus; apoi, reoccidentalizarea, cu precedente în epoca lui Dimitrie Cantemir, desăvârșindu-se în secolul al XIX-lea. Se pune întrebarea dacă reîntâlnirea cu Occidentul înseamnă o aculturație firească sau una artificială, fiindcă ambele soluții sunt de luat în calcul de aici înainte, ele fiind oarecum disjuncte prin pașoptism și junimism, cel dintâi convins că e vorba de o sincronie naturală, pe când cel de al doilea interpretează aculturația grăbită sub grila teoriei formelor fără fond. E aici o ambiguitate de fond, deoarece nici una dintre cele două tendințe nu se opune occidentalizării, ci intervine doar opțiunea pentru integrare organică sau de accelerare artificială a ritmului, arderea etapelor, cum a mai fost numită. Se vor înfrunta, în consecință, două concepte politice și culturale: conservatorismul și liberalismul, care vor domina scena politică românească după Unirea de la 1859, degenerând, mai târziu, în nefasta antiteză monstruoasă dintre tradiționaliști și moderniști. Superioritatea pașoptismului asupra tuturor generațiilor și epocilor care vor urma constă în păstrarea echilibrului între antiteze, ei fiind deopotrivă „liberali” și „conservatori”, deși unii dintre dânșii se radicalizează fie într-o parte, fie în alta, dar cu consecințe pentru mai târziu. Acest echilibru a fost conceptualizat remarcabil de către pașoptistul cu cel mai bun cap filosofic, Ion Heliade Rădulescu, în lucrarea Echilibrul între antiteze, carte neglijată în cultura română, dar înțeleasă în spiritul ei profund de către Eminescu, iar, mai târziu, de către Mircea Eliade, care nu întâmplător a preluat, pentru sine, numele ilustrului său înaintaș. Heliade, Kogălniceanu, Alecsandri sunt spiritele cele mai echilibrate ale generației pașoptiste, care au făcut și politică și cultură, în plan strict creator același echilibru fiind vizibil în opera lui Costache Negruzzi, care, semnificativ, dă și cea mai consistentă capodoperă a literaturii pașoptiste – nuvela Alexandru Lăpușneanul.
Referindu-se la fenomenul românesc, Neagu Djuvara consideră că elemente artificiale în aculturație au intervenit în mișcarea culturală numită Școala Ardeleană. E vorba de orientarea latinistă, izvorâtă dintr-un imperativ politic și care a eșuat deoarece a năzuit să sincronizeze limba română cu o vârstă demult apusă, cea a latinității din perioada etnogenezei. Or, limba vie a biruit în fața artificiului, româna nefiind nici daca (așa cum se iluzionează azi unii visători adepți ai tracis-mului), nici latina (cum se iluzionau latiniștii). Sau cum zice Eminescu: Suntem români și punctum. Nici latini, nici daci, nici slavi. „Idealizarea trecutului național – scrie Neagu Djuvara – nu se poate traduce printr-o imitație eficientă pentru că prin definiție ea se sprijină pe o altă vârstă a civilizației. Dimpotrivă, o renaștere își poate căuta modele la civilizația-mamă, la o vârstă corespondentă1. Eficiența pașoptiștilor se sprijină pe faptul că au înțeles românismul într-o dublă sincronie, pe care aș numi-o ianusiacă, după modelul zeului roman Ianus, cel cu două fețe, privind cu un ochi spre trecut și cu altul spre viitor. Este exact echilibrul între antiteze despre care vorbeam. Ei și-au descoperit trecutul național abia după ce au văzut ce-au ajuns națiunile surori, de gintă latină, în prezent. Așadar, impulsul sincronizării, al aculturației, se va produce către o vârstă corespondentă a civilizației-mamă, dar nu printr-o imitație artificială, ci prin refacerea legăturilor cu rădăcinile propriului popor și ale civilizației-mamă. De-aici geniul eficient al generației pașoptiste. Spre deosebire de Titu Maiorescu, promotorul teoriei formelor fără fond, care nu i-a înțeles pe pașoptiști, despărțindu-se de aceștia, Eminescu i-a continuat în cel mai pur spirit, încât nu poate fi acuzat de paseism, cum au făcut-o atâția în gravă necunoștință de cauză.
Cum au înțeles pașoptiștii europenizarea? În nici un caz prin eliminarea publică a românismului, precum o percep azi falșii europenizanți, ci, din contră, prin afirmarea lui ca fenomen european. Până la pașoptiști, ideea de român și de românism era cu totul periferică în politica oficială, sau ca și inexistentă la acest nivel, mocnind doar în opera unor cărturari izolați. Cea mai consistentă manifestare o suscitase Școala Ardeleană pe urmele marilor cronicari români și ale lui Dimitrie Cantemir. Însă, paradoxal, în Ardeal, nu existau condiții prielnice pentru izbânda românității, deși Transilvania aparținea spațiului civilizațional occidental. În Transilvania, românitatea nu convenea hegemoniei maghiare iar în celelalte două principate preponderentă era, la nivel politic, ideea slavo-bizantină. Voi lua în continuare ca martor cazul Vasile Alecsandri, care cumulează cu asupra de măsură saeculum-ul epocii.
Dacă precocele Eminescu va avea revelația românității în contact timpuriu cu Bucovina și cu Ardealul, la Cernăuți, apoi la Viena și Berlin, unde românismul se cristalizează ca europenitate, pașoptiștii vor descoperi românitatea aproape exclusiv în Occident. Ei și-au făcut studiile în capitalele europene, cei mai mulți la Paris, dar și la Berlin sau în alte părți. Alecsandri a studiat la Paris, încercându-se în chimie, medicină și drept, dar acolo el a fost pe punctul de a se lăsa aculturat la modul individual, adică chiar asimilat, tentat de la bun început să mimeze poezia franceză. În 1839, însă, se produce minunea: el se-ntoarce de la Paris prin Italia. Avea doar 19 ani. Zăbovind în Italia, are revelația patriei pierdute, cu natura și cu splendorile ei artistice, veritabil rai regăsit de care patria reală, fanariotizată și slavizată, nu a avut parte. De la Iași, Mihail Kogălniceanu îi adresează îndemnul de a scrie ceva pentru Dacia literară, ceea ce și face în 1840, când are gata prima operă în limba țării, Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența, nuvelă romantică apărută, apoi, în revista ieșeană. Un cercetător mai nou, Alexandru Bulandra2, subliniază într-o carte dedicată scriitorului, importanța crucială a experienței italiene pentru personalitatea lui Alecsandri și pentru mentalitatea pașoptistă. Aici, el trăiește afectiv romanitatea care se va metamorfoza repede în românitate. Alecsandri și ceilalți tineri studioși, supraviețuitori ai vechii boierimi, rămân consternați că despre români nu se știe nimic în Occident. Kogălniceanu a inițiat chiar din această pricină cursul de istorie națională. În Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des valaques transdanubiens, mărturisește nemulțumit: „Am parcurs întreaga Germanie și o parte din Franța. Peste tot am aflat că nu există nici o noțiune justă privind Valahia și Moldova. Abia se cunoaște așezarea lor geografică”3. Iar despre termenul de român zice: „nici numele de români nu se știa. De aceea, în adevăr, nu trebuie să ne mirăm când însuși în Moldova și în Muntenia numele de român nu era întrebuințat, înlocuit fiind prin numele provincial de moldoveni și munteni”. Și: „La Berlin, pe timpul petrecerii mele, și chiar în saloanele culte, mai tot așa de puțin cunoscut era și numele de Moldauer sau Wallache”. Nemulțumirea lui Alecsandri este la fel de mare. El își pune întrebarea, în Italia fiind, de ce romanitatea din Carpați nu are un Rafael sau un Michelangelo? Focalizarea atenției pe vestigiile Renașterii vrea să afirme răspicat că Principatele merită o renaștere ca românitate. Este chiar esența occidentalizării pe care o proiectează extrem de coerent generația pașoptistă. Și tinerii aceștia, atât de îndrăgostiți de România, care încă nu exista ca stat european, își dedică viața cu o fervoare rarisimă, până la jertfa de sine, ca în cazul lui Bălcescu sau al lui Alecu Russo. Înainte de a muri, departe de țară, Bălcescu îndemna: „Curaj, prieteni! Treziți patria, dacă vreți ca eu să adorm liniștit!” Bătălia s-a purtat cu toate armele disponibile, ideologice, politice, culturale. Pașoptiștii au înțeles că bătălia trebuie mai întâi câștigată în Occidentul ignorant și indiferent. Adică ei au făcut din România o cauză europeană. Nu numai că participă la revoluția de la 1848 din Paris, dar atrag de partea românilor cercuri importante de intelectuali și de oameni politici. Ei leagă prietenii; Alecsandri câștigă de partea românilor pe Saint Marc de Girardin, pe Jules Michelet, pe Felix Colson, I. A. Vaillant, H. Desperez, Arthur Baligot de Beynes, A. Ubicini, A. Billecocq. Acestora li se vor adăuga E. C. Grenville Murray, prefațatorul versiunii engleze a doinelor și legendelor românești, din 1853-1854, lordul Henry Stanley, alt antologator din 1856 a unei colecții de poezii populare românești, în 1856, Wilhelm von Kotzebue, scriitorul german care a tipărit la Berlin, în 1857, un volum de folclor românesc, americanul James O. Noyes, francezii Ange Pechméja, Antonin Roques, Prosper Mérimée, Thalès Bernard, dar și Dora d’Istria G. Vegezzi Ruscalla ș. a. În primăvara lui 1848, se adună în casa bucovineană a familiei Hurmuzachi, la moșia Cernauca, 50 de emigranți moldoveni care elaborează manifestul politic Dorințele partidei naționale din Moldova, redactat de Kogălniceanu. Un punct principal în program era unirea tuturor provinciilor românești. Alecu Russo e trimis de comitet la Viena pentru propagandă, pentru ca pe 2 mai să participe la adunarea de pe Câmpia Libertății de la Blaj. Încercări revoluționare au avut loc în toate cele trei Principate, soldate însă cu eșecul binecunoscut. Ceea ce-i important e că ținta aculturării occidentale sub semnul românismului unit a fost înțeleasă imediat de serviciile secrete din cele două imperii răsăritene. La 21 iulie 1848, Le Journal de Saint-Pétersburg publica Nota circulară a Cabinetului rusesc către reprezentanții săi din străinătate, în care se descrie exact primejdia ca Principatele să se smulgă din sfera civilizației panslaviste și din cea otomană. Tinerii naționaliști erau numiți „nesăbuiți” și „străini propriei lor țări”. Nota diplomatică sesiza esențialul, lămurind în ce constă pericolul: „Este cel de a răsturna, pe o bază istorică care n-a existat niciodată, antica lor naționalitate, adică de a înceta să fie provincii și de a constitui sub numele de Regatul daco-roman, un nou stat separat și independent, la formarea căruia îi invită pe frații lor din Moldova și din Bucovina, din Transilvania și din Basarabia”4. Amănuntul cel mai important este sesizarea că unirea se preconizează a se croi pe baza istorică a naționalității care e romanitatea și pe care, bineînțeles că Petersburgul o neagă, fiindcă se părăsea presupusul fundament panslav al civilizației ortodoxe din Țările Române. Rușii se tem că realizarea proiectului pașoptist „ar avea consecințe serioase”, acestea fiind nu ruperea doar a românilor de civilizațiile Orientului: „Dacă în numele unei pretinse naționalități, a cărei origine se pierde în negura vremurilor, moldo-valahii vor izbuti odată să se despartă de Turcia, în virtutea acelorași dorințe, vom vedea curând că Bulgaria, Rumelia, toate rasele de limbi diferite din care se compune Imperiul otoman, vor pretinde și ele să se emancipeze pentru a forma un stat separat. Ceea ce va urma va să fie o dezmembrare, fie cel puțin, în tot Orientul, o serie de complicații fără soluție…”
Revoluția a fost înfrântă cu sprijin rusesc și turc, dar nu și proiectul național al unirii sub semnul romanității românilor. Pașoptiștii au avut un noroc istoric, izvorât, cu siguranță, din misterul arheității românești. Pe tronul Moldovei a urmat Grigorie Alexandru Ghica al X-lea, spirit profund și introvertit, care a luat imediat decizia ca exilații să se repatrieze. El a înțeles proiectul pașoptist și i-a lăsat pe tineri să lucreze mai departe pentru aculturația europeană unionistă, în pofida conjuncturii politice nefavorabile. Eminescu scria despre acest domnitor în Timpul din 26 iulie 1880: „Pe tronul Moldovei stătuse un domn, Grigorie Ghica, de-o curăție de caracter și de-o iubire de patrie care cu greu își va găsi seamăn în istoria noastră. Tot ce pământul Daciei avea mai luminat a fost strâns de el împrejurul tronului, toată generația aceea care reprezinta ideile nouă sub domnia lui Vodă Sturdza a fost ridicată alăturea cu el. Dacă ar fi trăit, desigur ar fi fost ales Domn al Țărilor unite”5. Sub această aură de autosacrificiu lucid îl conturează, ca personaj, și Mihail Diaconescu în romanul Speranța (1984), dedicat Unirii de la 1859.
(continuare în numărul următor)
Note
1 Neagu Djuvara, op. cit., p. 330.
2 Alexandru Bulandra, Vasile Alecsandri și cazul Miorița. O anchetă literară, Editura Helas, Slobozia, 2006.
3 Mihail Kogălniceanu, Opere. Scrieri istorice, I, Editura Academiei, București, 1976, ediție de Al. Zub.
4 Apud Alexandru Bulandra, op. cit., p. 109.
5 M. Eminescu, Opere, XI, Editura Academiei, București, 1984, p. 267.
Comentarii