Politică de centură

Politică de centură

Hotărât lucru, țara arde, dar babele nu se mai piaptănă, ci se livrează pe gratis pe centura unei capitale năclăite de zoaiele prezidențiale. Altfel spus, pe toate canalele de comunicare în masă, ciorba politică transmisă în direct și la ore de vârf a reușit să-l facă pe românașul care nu se mai dezlipește de sfântul ecran al televizorului să uite de cumplita mizerie de pe străzi, de prețurile aberante ale energiei și alimentelor sau de iminenta evacuare ca urmare a neplății noianului de taxe și impozite –cele mai mari și mai numeroase din Europa…Cum să mai aibă el, românașul adică, vreme de a se mai gândi la lucruri care îi vor marca viața într-un mod dramatic în foarte scurtă vreme, căci de Cele Sfinte nici măcar nu mai poate fi vorba în cele mai multe cazuri. La urma urmei, ce dacă plătim gazele importate de la ruși la prețuri aberante, impuse de niște băieți deștepți de la firmele intermediare, dacă matelotul șef al țării, spălat de zoaiele clasei politice din care el, vezi bine, s-a desprins mai imaculat decât o domnișoară de pension, îi combate pe ciocoii celorlalte partide în afară de al său?

Ce dacă bordurile se suprapun, în timp ce alți băieței deștepți își trag sute de milioane de euroi din tranzacțiile privilegiate cu energie electrică sau din asfaltările a sute de kilometri de drumuri care se desfundă după două-trei ploi, câtă vreme lista demnitarilor foști și actuali plimbați inutil prin strada Știrbey Vodă (adicătelea pe la sediul DNA) se mai lungește cu un nume? Oricum, spectacolul cu ia ministrul, na ministrul, este cu mult mai pasionant decât, bunăoară, căderea pe gânduri în fața norilor grei care se adună nu foarte departe de frontierele noastre de țară independentă și suverană. La urma urmei, ce se cunoaște despre politica internațională a României prin grija unor mass media atât de independente cum sunt ale noastre? Cazuri ca Bâstroe, problema platoului continental al Mării Negre, situația românilor siliți de o istorie pe care nu noi am determinat-o să trăiască pe alte meleaguri fără ca, acasă, cineva să promoveze o lege a statutului lor, se discută numai sporadic și fără substanță. În schimb, un gest nefericit al bietului ministru de externe, sau îmbrățișarea acestuia cu un rrom interlop din Italia, paralel cu discuția amicală a aceluiași cu primul ministru, au făcut deliciul întregii prese scrise și audiovizuale. E drept, audiența așa se câștigă, cred unii. Sau, și mai bine, cu picanterii de alcov transformat în latrină publică.

Chiar acum, când marea problemă a României pare a fi primejdia ca summit-ul NATO la nivel înalt să se desfășoare cu un alt ministru al apărării decât cel aflat în funcție, marile agenții de știri, cele cu adevărat mari și serioase, dau ca iminentă proclamarea unilaterală a independenței provinciei sârbești Kosovo. La noi, vorba lui Creangă, nimeni n-aude, n-a vede. Evident, aceasta esta doar ultima dintre multele pedepse administrate Serbiei de la prăbușirea comunismului încoace. În fond, de ce nu, s-au grăbit să afirme câțiva comentatori de serviciu de pe la noi. Sîrbii merită ce primesc, pentru că sunt încremeniți în legenda unor clișee istorice. Uitați-vă la realitatea din teren, spun ei. În acea zonă, albanezii reprezintă imensa majoritate a populației și au dreptul la autodeterminare, nu zice așa și comunitatea internațională? Ce să mai spunem de marile puteri care, cu excepția Federației Ruse, s-au pronunțat, deja, pentru recunoașterea independenței kosovarilor? Cât despre consecințe, acestea nu mai contează, cum nu contează nici faptul că respectiva provincie, după o anumită perioadă de tranziție, se va lipi de săraca soră ceva mai întinsă, întru formarea Albaniei Mari. Orice analist serios, căci mai sunt și dintr-aceștia, poate demonstra pe o singură pagină că în Kosovo structurile mafiote dețin întreaga putere, că potențialul de destabilizare reprezentat de acestea, laolaltă cu cel al unei populații care, în cea mai mare parte, este deținătoare de arme, devine uriaș. Dar ce spun eu? Orice vameș sau carabinier italian știe că rețelele cele mai periculoase de traficanți de droguri, carne vie și arme din Marea Adriatică sunt albaneze. Lărgind puțin orizontul, nu este lipsit de sens să amintim de cazul Bosniei. Acolo, ca și în Kosovo, pacificarea s-a făcut prin forța armelor. Cine face pariu că după retragerea forței internaționale războiul nu va reizbucni, poate cu o furie și mai mare? Extinzându-ne și mai mult, trebuie să ne amintim că obiectivul cel mai important al războiului mondial împotriva terorismului este constituit de lichidarea rețelelor teroriste musulmane. În acest context, cine face pariu că enclava musulmană reprezentată de Albania, desigur împreună cu Bosnia, nu va deveni un rai pentru mujahedini? Experiență există cât cuprinde, dacă ne amintim și că actualul lider albanez, Thaci, și-a lepădat de foarte puțină vreme straiele paramilitare de șef al UCK pentru costumul Armani de virtual șef de stat. Celor mai puțin avizați le amintim că UCK, o mișcare de sorginte maoistă, a fost responsabilă de o sumedenie de acte teroriste îndreptate împotriva populației de origine sârbă, inclusiv de arderea celebrei mănăstiri Kosovska Mitrovica, leagăn al spiritualității sârbe și al ortodoxiei. De altfel, nici nu a fost singurul lăcaș sfânt pârjolit, atâta doar că în cazul ăsta a fost cam ca la noi cu securiștii, adică ai noștri sunt buni și ai lor sunt răi. A se înlocui, aici, cuvântul securist cu terorist și a se vedea ce iese, că nu iese bine deloc. Cu alte cuvinte, marii decidenți au închis ochii în cazul lui Thaci, tot la fel cum altădată i-au închis și în cel al lui Ussama Bin Laden, iar ce a urmat se știe și, mai ales, se vede.

În ce măsură ne afectează toate astea pe noi, s-ar putea întreba un naiv, iar răspunsul e cât se poate de simplu: independența provinciei sârbești Kosovo, pentru a cărei recunoaștere structurile ONU vor fi ocolite, va crea un precedent extrem de periculos, iar butoiul de pulbere balcanic se va umfla și mai tare. Probabil că și ca urmare a presiunilor rusești, la nivelul Uniunii Europene s-a admis că această recunoaștere este la latitudinea fiecărei țări. E drept că matelotul șef a spus că România nu va recunoaște un Kosovo independent, dar asta înseamnă foarte puțin. Tot așa s-a mai spus și despre așa-zisa limbă moldovenească, pentru ca diplomații de la București să ia act de un document oficial al UE editat, vă amintiți, tocmai în această limbă, spre suprema satisfacție a bolșevicilor de la Chișinău. Revenind la precedent, acesta va avea consecințe incalculabile și pe spații mai mari. Culmea paradoxului este că, în context, tocmai Vladimir Putin, care știm cât ne iubește, iar alături de el și alți oficiali de la Kremlin, a spus răspicat că, dacă se vor aplica și în continuare aceste criterii, va avea probleme, între alte țări, și România. Mai pe de-a dreptul, spun alții, pentru că le convine, ceea ce ar trebui să spunem noi. Se sparie gândul mai tare decât acela al domniei sale cronicarul din vremuri apuse… Grav este că, în loc să caute cel puțin să pară preocupate de adevăratele probleme, babele politichiei românești fac ce spuneam la începutul acestor rânduri care s-ar putea să iasă de sub tipar după ce la Pristina, unde se află și forțe românești, răul se va fi și produs. Posibilele lamentări ulterioare nu vor valora nici măcar cât zoaiele lipite de tălpile domnului nostru comandant suprem și, totodată, mai mare stătător decât ministrul de resort al diplomației românești.

Comentarii

comments powered by Disqus