Cu numai o zi înainte de reuniunea NATO de la București, după ce am făcut nenumărate ocoluri printr-o capitală al cărui centru este blocat de dispozitive de securitate nemaivăzute până acum de români, m-am delectat la sediul redacției răsfoind extrase din presa maghiară din țară. Desigur că nu mă așteptam la vreo schimbare de ton, muzica acestei prese fiindu-mi, de multă vreme, bine cunoscută. În schimb, nuanțele noi sunt mai mult decât interesante, dacă le raportăm la evenimentul internațional găzduit de București și, mai ales, la evoluția regiunii balcanice. În paranteză fie spus, nu am putut să nu remarc trecerea aproape neobservată a unei soluții pe care Belgradul a propus-o pentru rezolvarea, cel puțin pe moment, a situației din statul fantomă numit Kosovo. Aceasta prezenta o mare doză de interes, chiar dacă presupunea deschiderea într-un viitor nedefinit, a unei posibilități de recunoaștere a stării de fapt din provincia pe care mă încăpățânez să o numesc sârbească. Concret, propunerea presupunea o împărțire de tip cantonal a provinciei, în care majoritarii din fiecare canton să beneficieze de o largă autonomie și de putere de decizie. Astfel, poliția, vama și alte elemente ale administrației din zona de nord a Kosovo, ar fi trebuit să fie controlate de comunitatea sârbă. Este mai mult decât evident că decidenții de la Belgrad au mizat pe un anumit realism politic și la fel de evident că, în caz de acord al părților implicate, s-ar fi ajuns la o detensionare a situației din zonă. Cu toate acestea, refuzul a fost pe cât de clar, pe atât de sec – NU SE POATE. Pe un observator atent al ariei balcanice refuzul nu poate să nu îl lase pe gânduri, mai ales dacă știe că nu alta, ci ACEASTA a fost soluția aleasă pentru Bosnia-Herțegovina. De ce acolo s-a putut și în Kosovo nu se poate, este o altă mâncare de pește. Fără a mai despica firul în patru, e clar că există cercuri de putere care nu vor să se ajungă la pace între părțile implicate, menținerea potențialului exploziv justificând, pe mai departe, menținerea controlului militar și civil în defuncta Iugoslavie. În acest context, revin la presa maghiară din România care, spre deosebire de majoritatea mass media românești, analizează conform rețetelor proprii tot ce se întâmplă în Kosovo. Astfel, un anume Sylvester Lajos îl desființează pe Dimitri Rogozin, ambasadorul Federației Ruse la NATO, cel care a implicat în problema independenței mafia albaneză a drogurilor, jignind, vezi doamne, establishment-ul occidental, ca și când diplomatul rus ar putea avea vreo apăsare din această cauză. Așa cum spuneam într-un editorial precedent, stimabilul Sylvester Lajos ar trebui să stea de vorbă cu un vameș sau cu un polițist italian nu mai mult de cinci minute și va afla că, într-adevăr, zona cea mai coruptă și mai infestată de practici mafiote din Europa este Kosovo. Este posibil, totuși, să greșesc, deoarece kosovarii au un mare rival în adunătura separatistă de la Tiraspol, dar asta e altă poveste. Mai zice d-l Lajos că albanezii din Kosovo sunt niște biete victime ale asupritorilor sârbi, dar nu scoate o vorbuliță despre teroriștii UCK ai lui Hashim Thaci. În schimb, conchide că, de acum, ochii ageri – remarcați batjocura – ai politicienilor români ar trebui să fie direcționați nu numai asupra autonomiei autorităților europene, ci și asupra autodeterminării sârbilor din Kosovo. În aceeași foaie, „Haromszek”, alt așa-zis jurnalist, Farkas Reka, stă de vorbă cu deputatul Antal Arpad, cel care a fost prezent la parodia independenței de la Pristina. Onor Arpad plesnește de satisfacție că i-a văzut pe albanezi fericiți, în timp ce sârbii din nordul provinciei plângeau. Mai remarcă el că, spre binele său și al celor care îl însoțeau, a avut noroc în zona sârbească, întrucât mașina sa avea număr de România, ceea ce ne spune multe despre mărețul curaj de sorginte turanică al personajului. Finalul interviului este apoteotic, întrucât dă lecții politicienilor români despre cum ar trebui să fie abordată situația din Kosovo și anunță operațiunea de lobby în parlamentul european în sprijinul autonomiei ținutului secuiesc. Cum este și normal, nu va fi omis în operațiune nici celebrul episcop Tokes Laszlo, la rândul său proaspăt europarlamentar. Ce trebuie să înțeleagă din toate astea românii cu mintea întreagă, e limpede. Chiar dacă minoritarii maghiari își mai nuanțează limbajul, nemaivorbind de o divizare a Transilvaniei, nu vor ezita să folosească până și cel mai mic prilej pentru a-și îndeplini visurile pe care se bazează construcția unei ipotetice Ungarii Mari.
Comentarii