Onoarea reperată a Statelor Unite

Așa, ca prin minune, după câteva zile de aproximativă efervescență, subiectul Kosovo a cam dispărut din primele pagini ale publicațiilor scrise, ca și din timpul de maximă audiență al rețelelor de radio și televiziune. Ce mai contează că sârbii din provincie nu recunosc autoritățile de la Pristina, ce mai contează că, la Belgrad, peste un milion de oameni au protestat în stradă împotriva ciuntirii patriei lor… Mass media au devenit extrem de cuminți pentru că, nu-i așa, interesele Unchiului Sam și ale trusturilor transnaționale trebuie protejate. Principiul este cât se poate de simplu. Dacă ceva, sau cineva, există, asta se întâmplă numai dacă o spunem noi. Altfel spus, dacă onoarea Unchiului Sam și a celor care au fost atât de obedienți încât să treacă peste tratatele și înțelegerile internaționale existente, ba chiar și peste propriile angajamente, dacă onoarea acestora, așadar, trebuie reperată prin tăcerea noastră, în loc de știri despre ce se întâmplă în provincia sârbească Kosovo, noi vom spune povești strălucitoare despre lenjeria intimă a starletei cutare, vom bârfi despre divorțul de zeci de milioane de lire sterline al lui Paul, gloriosul membru al celebrei trupe THE BEATLES, sau, mai aproape de noi, despre revolta părintească a altui om cu onoarea nereperată, d-l Traian Băsescu, supărat pe nemernicia presei care a descoperit că fiica onorabilului, recent unsă ca politician, e defectivă de limba română. În fond, pe acest din urmă subiect, tristețea nici nu ar trebui să fie așa de mare, câtă vreme avem o întreagă cohortă de demnitari români, de la chiar domnul președinte și până la parlamentari și miniștri, care au făcut cariere înfloritoare în ciuda certurilor cam dese cu gramatica pârdalnică a limbii române. Ba, deseori, și locatarul din Palatul Victoria se sufocă la folosirea pronumelui relativ sau a articolului posesiv-genitival. La urma urmei, ca să nu mai fie discuții, domniile lor pot, de pildă, că așa vrea mușchii lor, să promoveze o lege prin care greșelile lor de limbă să devină norme gramaticale și cu asta basta. Pe urmă, vorbind tot de mass media, îi putem condamna pe chinezi pentru ororile din Tibet, că este corect din punct de vedere politic, lăsându-i în plata Domnului pe sârbii din nordul provinciei Kosovo… Și totuși, unele evenimente scapă de sub control, iar atunci, cu toată jena, ele intră, chiar dacă numai pasager, în atenția agențiilor de presă. Astfel, nu a putut fi trecut cu vederea recentul eveniment petrecut la Kosovska Mitrovica, unde sute de sârbi revoltați au ocupat cu forța sediul tribunalului din oraș, în semn de nesupunere civică față de autoproclamatele autorități republicane de la Pristina. A urmat un asalt al polițiștilor și forțelor ONU, soldat cu zeci de răniți de ambele părți, dublat de acuzații nedovedite că rebelii sârbi ar fi folosit arme de foc. Ulterior, foarte conștiincioasele forțe al ONU s-au retras din oraș, lăsând locul de ocupanți pentru unitățile KFOR, conduse, evident, de americani, acestea amenințând că vor reacționa dur față de alte demonstrații. Astfel, se dovedește, a câta oară, că nu poți râvni la autodeterminare decât cu aprobare de la Washington și că ONU nu mai este nimic altceva decât o cutie de rezonanță a intereselor americane. La fel s-a întâmplat și în Uganda, unde triburile rivale s-au măcelărit sub ochii căștilor albastre, după cum tot la fel s-au petrecut lucrurile și în Bosnia, unde sârbii, croații și musulmanii s-au măcelărit fără ca onoratele căști albastre să intervină. Tot ele se aflau și în Kosovo, atunci când mujahedinii albanezi ai lui Thaci au ars pâna la temelii zeci și zeci de biserici și mănăstiri ortodoxe. Deloc ciudat, relatările despre eveniment de pe canalele mijloacelor de comunicare occidentale au fost foarte zgârcite în imagini, conform atitudinii care a devenit simptomatică, anume aceea de a minimaliza amploarea unor manifestări ostile față de ceea ce d-l Bush proclamă că este bun și moral. Oricum, a devenit din ce în ce mai evidentă comportarea imperială a unor cercuri care, dacă le este atinsă onoarea, fie și cu o floare, și-o reperează singure. Vechiul cântec al lui Bob Dylan, compus în perioada marilor mișcări antirăzboinice din SUA, “With God on our side”, “Cu Dumnezeu de partea noastră”, expresie a revoltei împotriva crimelor săvârșite la adăpostul principiilor democratice, este mai actual ca oricând.

Dincolo de toate acestea, este clar că în Kosovo lucrurile sunt departe de a se liniști și că va mai trece multă vreme până când vulcanul balcanic se va stinge. Mai nou, am aflat și prețul exact al onoarei SUA și, în egală măsură, prețul exact al onoarei corpului de pușcași marini. El a fost dezvăluit de fiul lui Teo Peter, marele muzician român ucis pe o stradă din București de un pușcaș marin de la ambasada americană. 16.500 de dolari americani, aceasta a fost suma finală pe care guvernul de la Washington este dispus să o plătească familiei celui ucis pentru a se considera cu onoartea reperată. După groaznicul accident, nemernicul al cărui nume nici măcar nu merită pomenit, a refuzat orice cooperare cu organele românești de anchetă. Colegii săi de la ambasadă s-au grăbit să-l expedieze acasă la mama lui, iar tribunalul militar american l-a achitat din lipsă de probe că Teo Peter s-ar fi aflat în mașina lovită de bolidul pușcașului marin care nu a acordat prioritate în ciuda semnului de circulație vizibil de la o poștă. Citându-l din memorie pe un jurnalist adevărat, Cristian Tudor Popescu, amintesc că acesta a comparat atitudinea autorităților americane cu aceea a unor coloniști dintr-un continent oarecare, deloc apăsați de faptul că au ucis un băștinaș. În fond, asta a fost artistul Teo Peter pentru ei, un băștinaș… Acum, la București, începe reuniunea NATO, la care va fi prezent și licuriciul suprem George W. Bush. Mă rog Celui de Sus ca, în momentul cuvântării sale, să apară din nou un curcubeu pe care să scrie „Teo Peter=16.500 USD=onoare americană reperată”.

Comentarii

comments powered by Disqus